Autor: Herman Hesse
Rating:

Greu de spus dacă Rosshalde este o "carte bună" sau nu. Mai întîi, este inevitabilă lectura prin raportare la marile cărţi ale lui Herman Hesse, în special Demian şi Lupul de stepă. În comparaţie cu acestea, romanul Rosshalde (apărut în 1914) nu pare decît o schiţă pentru ceea ce va urma, un început promiţător. Apoi, nu este tocmai sigur că ochii modernului vor privi cu toleranţă povestea unei căsnicii nereuşite, lumea strîmtă a unei familii care nu promite nici întîmplări spectaculoase, nici introspecţii.

Trecînd însă peste această perspectivă înşelătoare, universul minimalist de la Rosshalde este în mod straniu fermecător. Artistul care se dedică artei sale, reprezentat de pictorul Johann Veraguth, este departe de a fi un personaj plat, un clişeu prăfuit, un căutător al absolutului care nu acceptă nici îndoială, nici compromis. Moşia Rosshalde şi fiul lui cel mic, Pierre, sunt singurele lucruri pentru care are o afecţiune statornică. Însă tocmai la acestea trebuie să renunţe pentru a ieşi dintr-o lume inertă, aproape lipsită de sens.

Sosirea prietenului său, Otto Burkhardt, pare ocazia perfectă ca Veraguth să se prefacă a uita criza în care se află Rosshalde, care devenise, din "colţ al dragostei" un obiect de şantaj şi amărăciune. Disperarea şi sărăcia afectivă nu pot fi însă ascunse, astfel că Otto îi propune o călătorie în Indii, pe care le descrie drept un tărîm fabulos pentru a şterge orice nefericire.

Această plecare este probabil punctul din care pot porni toate presupunerile: aşa cum Veraguth nu ajunge în Indii, deşi termină tabloul care înfăţişează - simbolic - situaţia familie sale, deşi se desprinde de dragostea înrobitoare pentru Pierre, nici romanul nu are propriu-zis un final, cel puţin nu unul mulţumitor. Cartea pare un preambul, creînd curiozitate şi aşteptare.

Vorbeam totuşi la început de un farmec straniu, pe care naraţiunea în sine nu îl explică. Posibil să fie claritatea stilului, o simplitate emoţionantă, plină de miez, care transformă, de exemplu, o seară de vară de pe hîrtie într-una reală, plină de culoare şi mişcare:

"Micul lac era asemenea unei pete negre nemişcate, doar lumina slabă adăsta deasupra apei ca o pojghiţă infinit de subţire sau ca un strat fin de pulbere. Veraguth se uită la ceas, era aproape unu. Deschise o uşă laterală a micii clădiri, care ducea în odaia sa. Aici aprinse o lumînare, îşi dezbrăcă iute hainele, ieşi gol afară şi coborî încet pe treptele late şi joase de piatră până în apa care sclipea în mici rotocoale delicate, iute pieritoare sub genunchii săi. Se cufundă în apă, înotă o mică distanţă în largul lacului şi simţi dintr-odată oboseala acelei seri pe care şi o petrecuse într un chip neobişnuit pentru el."

Poate fi, de asemenea, tocmai expectativa, faptul că romanul pregăteşte ceva. Sau poate fi însăşi povestea de dragoste şi renunţare, simplitatea de care ne-am dezobişnuit şi greutatea unor vorbe de care, la fel, ne-am dezobişnuit. Oricare ar fi motivul, afectiv sau literar, Rosshalde este o carte de citit, în special cu voce tare; astfel, textul trezeşte în noi sensibilităţi nebănuite.

O recenzie de: Mihaela Butnaru