Autor: Mario Vargas Llosa
Rating:

M-am întrebat tot timpul cât de mult rezonează interpretările cititorului sau ale unui critic literar cu simţirea artistică a scriitorului, care depăşeşte bariera unor reguli prestabilite. Mi-aduc aminte cât de intrigată eram privind acele "sfinte" cărţi de comentarii menite să te pregătească pentru examenele de literatură. Cu fiecare rând pe care îl citeam simţeam cum sub ochii mei are loc o disecţie brutală a respectivei opere literare. Atitudinea ironică pe care am avut-o mereu faţă de aceste "operaţii pe carte deschisă" provenea în primul rând de la convingerea mea că acest mod de abordare a unei creaţii nu face decât să o fărâmiţeze, omiţând elementul cheie al identităţii acesteia.

Scrisorile către un tânăr romancier ale lui Mario Vargas Llosa mi-au atras atenţia din primul moment în care le-am observat odihnindu-se calm pe un raft al unei librării din Bucureşti. De ce? În primul rând pentru că am căutat dintotdeauna nu o interpretare, ci mai degrabă un contur al actului creativ şi formelor acestuia, lucru care mi-a îndreptat atenţia către orice fel de informaţii venite chiar din partea celor ce şi-au conştientizat vocaţia şi au acceptat după cum spunea Flaubert că "a scrie e un fel de a trăi". În al doilea rând mi s-a părut interesantă abordarea lui Llosa, care prin intermediul celor 11 pseudoscrisori către un tânăr imaginar îmbracă sub aceleaşi coperţi acest "curs" de literatură, comunicând de fapt într-un mod mult mai personal cu orice cititor interesat de arta de a scrie.

Llosa menţine de-a lungul scrisorilor tonalitatea prietenoasă a unui mentor care aduce în discuţie cele mai importante aspecte ale procesului creativ, punând de fapt la dispoziţia "tânărului romancier" o reconstituire gradată a formării sale artistice. Pentru că sunt adepta cititului fotografic (fiecare carte declanşează multiple expoziţii fotografice în funcţie de imaginaţia cititorului), scrisorile m-au transpus într-o sală cu o atmosferă tulburător de tăcută în care urmăream precizia cu care profesorul Llosa studia şi cântărea fiecare unitate a ficţiunii.

Prima condiţie impusă pentru a asista la această lecţie de anatomie ficţională este simţirea, dar mai ales asumarea vocaţiei literare. "A simţi la modul cel mai intim că scrisul e tot ce i s-a întâmplat mai bun în viaţă" este vital pentru un tânăr aspirant la maturizarea sa artistică, dar nu suficient. Prin intermediul celor două asocieri (tenia şi catobeplasul lui Flaubert din Ispitirea Sfântului Anton) Llosa punctează necesitatea oricărui creator de a-şi asuma frământările interne, dar şi pe cele exterioare care nu se află la alegerea să. "Intrarea" în spaţiul literar este comparată cu intrarea într-un ordin bisericesc, tocmai pentru că necesită puterea şi hotărârea clară de a-ţi asuma această vocaţie care nu poate conduce către o operă cu o existenţă de sine stătătoare decât în condiţiile dedicării complete.

Nu am de gând să mai intru în detalii referitoare la construcţia literară privită la microscop de către Llosa, pentru că aşa cum însuşi scriitorul notează la un moment dat este de preferat cititul în locul "disecţiei unui trup viu": opera literară nu poate supravieţui în lipsa unuia din elementele sale (tematică, stil, timp, spaţiu, nivel de realitate etc). Foarte interesant este felul în care sunt prezentate aceste elemente care se întrepătrund şi conferă identitate oricărui proces creativ. Scriitorul foloseşte o multitudine de exemple din autori clasici (Flaubert, Joyce etc), izbutind să acorde prin analiza sa noi înţelesuri operelor acestora. Un alt plus pe care îl găsesc acestor "epistole" este faptul că reuşesc să pună pe "to read list" a tinerilor cititori o serie de scriitori latino-americani desăvârşiţi precum Cortazar sau Onetti, prezenţi prin intermediul operelor folosite de Llosa pentru exemplificările sale.

Scrisorile către un tânăr romancier refac pas cu pas procesul creativ parcurs de-a lungul timpului de Llosa, fără a face referiri exacte la momentele evoluţiei sale personale ca scriitor, ci constituindu-se ca o lecţie de literatură oferită pe baza experienţei sale vaste de romancier.

Analiza fiecărui element al întregului reprezentat de creaţia literară este încheiată cu o concluzie ce mi s-a părut extrem de firească. Orice creaţie literară va purta cu sine întotdeauna acea nuanţa inefabilă ce nu poate fi cuprinsă în interpretări şi critici bazate exclusiv pe factorul raţiune. Tocmai din această cauză nu poate fi oferită o "reţetă" universală pentru desăvârşirea unei creaţii literare (invariabil m-am dus amuzată cu gândul la mărturisirea autoironica a lui Enrique Vila-Matas în al sau Parisul nu are sfârşit, din epoca "săracă şi foarte nefericită", atunci când dorea cu orice preţ să fie un "Hemingway", motiv pentru care s-a cazat în mansarda pariziană a lui Marguerite Duras, după reţeta căreia a început să îşi scrie primul roman).

Cea mai bună reţetă nu ţi-o poţi crea însă decât tu însuţi. Este simplu. Trebuie doar să citeşti şi să scrii, să scrii şi cu siguranţă iar să scrii. Îndemnul final care în mod aparent anulează întreaga suită de false epistole: "uită tot ce ai citit şi apucă-te de scris romane" îl găsesc plin de semnificaţii, poate la fel de reuşit precum scurta poveste a dinozaurului lui Augusto Monterroso, citată de nenumărate ori de către Llosa ("Cînd s-a trezit dinozaurul era tot acolo"). Procesul creativ va purta mereu amprenta celui care şi-l asumă, de aceea presupune o desprindere de lumea exterioară şi de tot ceea ce a fost analizat logic, pentru ca viitorul romancier să-şi definească propriile sale coordonate şi implicit identitatea sa artistică.

Fie că te numeri printre tinerii romancieri aflaţi la început de drum literar, fie doar printre tinerii cititori pasionaţi de arta scrisului, "scrisorile" lui Llosa te ajută să percepi coordonatele diferitelor dimensiuni ale procesului creativ, îndemnand în acelaşi timp la cautarea propriilor sensuri pentru ceea ce denumim poate mult prea sec creaţie literară.

Scrisă de Ruxandra Mateiu