bookblog.ro

---

Sfântul închisorilor - Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise

Scris de • 7 April 2009 • in categoria Altele

Autor: Monahul Moise
Rating:Monahul Moise- Sfîntul închisorilor rating - recenzii carti

Monahul Moise- Sfîntul închisorilor- recenzie

Cartea despre Valeriu Gafencu stătea de multă vreme în biblioteca mea, totuşi, nu mă puteam convinge să mă apuc de ea. Acum cred că nici nu aş fi fost pregătită să cunosc toate tainele ei, să intru în atmosfera închisorilor comuniste şi să cunosc lumina pe care martirii din celule au ştiut să o aprindă în sufletele lor, în ale celor apropiaţi lor şi în întreaga ţară. Indiferent de gradul de cultură şi cunoaştere al celor ce vor citi cartea, ea va rămâne o înlănţuire de taine şi un joc de lumini ce nu poate fi cuprins cu ochiul minţii. Cartea trebuie citită nu cu luciditate, ci cu credinţă, cu pregătire pentru a descoperi lucruri uşor de catalogat astăzi ca fiind "iraţionale" sau "imposibile".

Valeriu Gafencu

Cartea se împleteşte în jurul destinului lui Valeriu, un tânăr basarabean student la Drept în Iaşi, arestat la numai douăzeci de ani pentru "activitate legionară" şi condamnat la douăzeci şi cinci de ani de închisoare. O viaţă de om. Totuşi, povestea vieţii nu începe cu închiderea lui, ci îl cunoaştem pe Valeriu mai întâi în familia sa, o familie în care a dominat iubirea şi buna înţelegere. În repetate rânduri, Valeriu vorbeşte cu drag mare despre părinţii săi, al căror exemplu de dragoste şi jertfelnicie l-a marcat încă din copilărie. Când începe prigoana comunistă, tatăl îşi trece familia în România, dorind să-i ştie în siguranţă. Apoi, el se întoarce în Basarabia, spunând că nu-şi poate trăda ţara, deşi ştie că se îndreaptă spre moarte sigură. Ce ar zice toţi fraţii, fraţii noştri basarabeni şi cum mi-aş mai ridica ochii la cer dacă şi eu, şi alţii ca mine, care până acum am luptat pentru afirmarea sufletului românesc pe acest pământ am fugi din calea asupritorilor şi n-am lua parte la suferinţa care ne aşteaptă? este întrebarea pe care Tuţa i-o adresează lui Valeriu înainte de a se întoarce în Basarabia, iar Valeriu nu va încerca să-l oprească. Mai mult decât atât, mărturisirea cutremurătoare de la graniţă a tatălui va avea cu siguranţă un efect puternic în asumarea jertfei pe care şi Valeriu va fi chemat nu după mult timp să o facă.

Student eminent şi apreciat, căruia i se prevedea un viitor strălucit, Valeriu este însetat după idealurile unei vieţi bune, drepte, orientate în şi spre Dumnezeu. Astfel, elanul său tineresc îşi va găsi un adăpost statornic în Mişcarea Legionară, de care nu se dezice nici după scoaterea ei în ilegalitate. Pentru continuarea acestei mişcări, Valeriu e arestat şi trimis la Aiud. Despre prima parte a detenţiei sale, el mărturiseşte într-o scrisoare adresată mamei: Şi, iată, am ajuns în închisoare. Am fost trist atunci?!" Am fost bucuros?!" N-aş putea spune. Îmi dădeam seama precis însă că închisoarea îmi rezolva prin suferinţă şi ruperea de lume o serie întreagă de probleme. Aveam totala convingere că sufăr pentru adevăr. Faptul acesta îmi aducea în suflet o pace adâncă. Mă aflam pe calea împlinirii idealului. Mai cutremurătoare este, însă, mărturia chinurilor grele de la începuturi: Şi, dragă mamă, aş vrea să ştii că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn şi în singurătatea celulei, în frig şi foame, priveam întunericul şi şopteam încet, ca să aud numai eu, dar aşa de tare ca să audă Dumnezeu: "Mamă, mi-e frig, mi-e foame!".

La Aiud, Valeriu se va alătura grupului din jurul bădiei Trofin, grup de deţinuţi care îşi asumă cu mare seriozitate viaţa duhovnicească. "Misticii" - cum erau numiţi fie cu admiraţie, fie în derâdere, puneau în centrul preocupărilor viaţa în Hristos, după învăţăturile Sfinţilor Părinţi. De atmosfera din acest grup este strâns legată nu numai limpezirea şi creşterea sufletească a lui Valeriu, ci şi închegarea, mai târziu, a unui curent de trăire filocalică în lumea temniţelor comuniste. Aceştia încercau să aplice în viaţa lor învăţăturile Sfinţilor Părinţi - practicau rugăciunea inimii, spovedania colectivă, citeau din Sfânta Scriptură şi se sprijineau pe drumul spinos şi îngust al mântuirii. Nu erau priviţi cu ochi buni de toată lumea, mai ales că erau consideraţi de către unii legionari mai astringenţi ca fiind trădători ai direcţiei legionare prin smerenia de care dădeau dovadă. De fapt, ei au găsit această cale cu un ceas mai devreme - cum spune un capitol al cărţii - înţelegând că scopul suprem al vieţii este apropierea de Dumnezeu şi refacerea asemănării cu El, asemănare cu care am fost înzestraţi încă de la început, dar care s-a alterat din pricina păcatului.

În timp, mulţi dintre oponenţii sau defăimătorii lor vor înţelege poziţia mai înaltă pe care se aflau nevoitorii din jurul bădiei Trofim. Mai mult decât atât, închisoarea a fost pentru mulţi legionari un filtru, un aparat de modelare a sufletelor lor după preceptele creştine. Deşi aveau fond bun şi idealuri mari, legionarii au exagerat prin conştiinţa cinstei ce trebuia apărată cu orice preţ - chiar şi cu cel al vieţii. "Misticii" de la Aiud au înţeles această exagerare şi s-au lepădat de ea. Chiar neînţeleşi la început, ei vor servi, în timp, drept modele şi pentru ceilalţi legionari care vor căuta îndreptarea şi apropierea de Dumnezeu şi vor contribui, de asemenea, la schimbarea opiniei unor duşmani ai legionarilor despre mişcarea lor. Astfel, Romulus Dianu, subdirectorul ziarului Curentul, care nu o dată înfierase mişcarea legionară, îi mărturiseşte lui Nicolae Goga: (") să ştiţi că ideea greşită pe care am avut-o despre mişcarea din care faceţi parte s-a schimbat radical în cugetul meu. Şi aceasta în urma întâlnirii la Aiud cu arestaţii din 1941, Gafencu, Ianolide, Maxim şi tot grupul lor. Nu mi-am putut închipui că în neamul românesc pot exista valori de o asemenea înălţime morală.

Grupul de la Aiud s-a destrămat prin mutarea deţinuţilor la alte închisori. Cartea urmează drumul vieţii lui Valeriu, care va ajunge la Piteşti, însă va scăpa de colţii negri ai reeducării, fiind mutat la închisoarea-sanatoriu de la Târgu-Ocna, căci era bolnav de T.B.C. Aflăm despre această închisoare-sanatoriu că a fost polul opus al Piteştiului, un centru de lumină şi de înaltă trăire duhovnicească, o adevărată enclavă în istoria gulagului comunist. Bucurându-se de mai multă libertate şi de posibilitatea de a se plimba dintr-o cameră în altă, deţinuţii de la Târgu-Ocna se apropie mult sufleteşte unii de ceilalţi, ajungând la binecuvântate stări de comuniune. Acolo, fiecare se jertfeşte după măsura puterilor sale. Unii dintre deţinuţi, mai puţin bolnavi, fac de gardă la paturile celor grav bolnavi, alţii iau asupra lor munca grea de a spăla rufele tuturor, deşi multe dintre ele erau pătate de puroi, şi ei trebuiau să le spele afară, fie vară, fie iarnă. Unii cedau streptomicina primită de acasă pentru a salva vieţile altora - cum s-a întâmplat cu Valeriu şi pastorul Wurmbrand. Alţii mestecau şi înmuiau hrana pentru cei care nu mai puteau face nici măcar atât. Dragostea a înflorit în toată puterea în acea închisoare, iar unul dintre deţinuţi, în "vacanţa dintre două închisori", mărturisea: Mi-e dor de Târgu-Ocna.

Martirii aceştia au transformat închisoarea în mănăstire. Lipsurile impuse ei le-au transformat în voturi monahale. În închisoare, între cei patru pereţi ai celulei, au pornit în căutarea lui Dumnezeu, ajungând pe culmi nebănuite şi negândite de noi, cei liberi. Deşi întemniţaţi trupeşte, erau mult mai liberi decât suntem noi astăzi. Lacrimile şi suferinţele, frigul şi foamea le-au transformat în cântări de laudă şi poezii. Mulţi dintre ei, cum e şi cazul lui Valeriu, nu au mai ajuns să cunoască libertatea lumii acesteia, dar rugăciunile lor şi credinţa tare i-au purtat în libertatea cerească.

O carte de istorie şi un pateric. Chinuri negre şi înălţătoare literatură. Întemniţarea vieţii şi libertatea Dorului de Cer. Dragoste, suferinţă şi jertfă.
Sfinţii noştri, ce-şi aşteaptă canonizarea.

Scris de Raluca Toderel

Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Gabriela Tota spune:

    Cuvant. Cuvintele sfantului Valeriu Gafencu – buchete de duhovnicie si sfintenie, greutate si usurare, esenta de suflet, intarire si restaurare umana, bici impotriva necredintei, margaritare pentru sufletele ranite. Cuvintele mele? Vant si subtirime. Nimic. Doar o lacrima grea, cazand, dupa ce a cules din mintea, sufletul, plansul meu – toate trairile, tot tremurul, tot fiorul, toata consternarea, toata mirarea fata de vietile nedrept torturate. Cati mai suntem in stare sa suferim poentru Hristos asa? Sfinte Valeriu, impreuna cu toata ceata de sfinti incarcerati, rugati-va pentru necredinta noastra…fie-va inaripata vesnicia…

    raspunde

  2. sorina vasile spune:

    Dupa ce am citit SFANTUL INCHISORILOR am stiut ca Valeriu Gafencu nu va mai pleca niciodata din inima mea impreuna cu Duiosia si Vinovatia de a fi trait total straina de Jertfa lui(lor).Ii multumesc fratelui de suferinta, Ioan Ianolide, si bunului monah care a scris catrea. O frumoasa treime ne-a purtat spre largirea inimii…
    Ma gandesc la Maica Domnului care si-a insotit fiul si Dumnezeul in fiece clipa a calvarului Lui. Sub cruce fiind, neputincioasa, L-a auzit soptind “Mi-e sete…” si nu i-a putut oferi un strop de roua. Apoi Fiul si-a rugat mama cu inima zdrobita, sa ne iubeasca si sa ne ajute pe noi crucificatorii copilului si Dumnezeului ei!Cata largime poate avea o asemenea inima de Maica ! Cu cata dragoste si sfiala ar trbuii sa-i adresam rugaciunile noasre!
    Am citit cartea plangand si de cate ori citesc fragmente din ea nu-mi pot opri lacrimile. Duhovnicul meu ( a facut 16 ani si jumatate de temnita comunista-dar foarte rar vorbeste despre asta) spunea ca “Omul ia chipul vietii pe care o duce”. Asa mi-am explicat cum de-am intalnit atatia batrani si tineri frumosi! Astept ziua cand SFANTUL MEU FRUMOS va fi canonizat si o multime de oameni ii vor cere ajutor. Ma tot gadesc cum as putea sa contribui si eu…

    raspunde

  3. Cutremuratoare cartea…am citit plingind…si am plins citind…Demn de urmat exemplul de jertfelnicie al lui Valeriu…multumim lui Dumnezeu pentru Sfintii prin care ne arata ca neprihanirea nu e de neatins ,pe pamint fiind.Bucura-te,Sfinte Valeriu, caci prin tine pamintul Basarabiei se slaveste! Dumnezeu sn miluiasca pe toti…

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro