bookblog.ro

---

Spaima de literatura

Scris de • 1 December 2007 • in categoria Altele

Autor: Ana Blandiana
Rating: Ana Blandiana - Spaima de literatură rating - recenzii carti

Ana Blandiana - Spaima de literatură - recenzie carti

Pace şi bine!

În această carte de articole şi interviuri din care am citat de o mulţime de ori în cursul ultimelor săptămâni există răspunsuri pentru numeroase nedumeriri şi dileme din sfera poeziei, culturii, relaţiei creatorului cu sinele sau cu exteriorul. Câteva articole sunt citabile aproape integral şi în acelaşi timp se dovedesc demne de o antologie a teoriei literare româneşti: "Viteză", "Acest viciu nepedepsit", "Cântecul uitat". Pentru o mai bună înţelegere a textului blandian, am urmărit în carte două structuri: poezia şi receptarea ei.

I. Căutarea Poeziei
Creatorul de azi uneori nu îşi mai explică relaţia sa artistică doar printr-o artă poetică - deseori răstălmăcită în toate felurile - ci printr-o suită de articole critice, urmare a unei presiuni mediatice puternice şi mai ales unor grave neînţelegeri.

Spuneam de articole citabile integral. Iată, în "Viteză" autoarea afirmă că scrisul presupune o anumită constanţă, că abilitatea în exprimarea ideilor literare nu o poţi căpăta decât printr-o lungă fidelitate în faţa foii de hârtie. Mi-aduc aminte de un îndemn al Maicii Tereza care zicea că are aceste idealuri: rugăciunea din care se obţine credinţa din care apare iubirea pentru care trebuie să slujeşti continuu. Aşa e şi cu poezia, cine iubeşte şi crede în poezie, trebuie s-o oficieze continuu. Mai mult, această permanentă corvoadă duce cu timpul la o viteză de gândire substanţial diferită faţă de cea a poeţilor amatori şi s-ar părea că între un geniu şi un om talentat nu este până la urmă decât o diferenţă de viteză de gândire.

Pe de altă parte, poezia nu poate fi o activitate în sine, o meserie la fel ca oricare alta, ci o obsesie care presupune mari conflicte interioare. Poezia presupune o stare de graţie, moment care vine rar, intensitate la care nu se poate trăi tot timpul, "un superlativ scăpat de sub control, al unei tensiuni intelectuale". Căutând o formă de plasticizare a acestei stări de graţie o închipuie sub forma unei suite de fulgere fără legătură între ele care fascinează şi sperie totodată. Este o formă vizionară, un punct în care se adună esenţele, nu o tocmeală oarecare de versuri sau o înşiruire simplă de întâmplări. Nu tehnica poetică este esenţială pentru realizarea unui mare poem, nu vocalele, nu muzica, ci sensurile trebuie mlădiate într-un mod armonic.

Idealul unui poet vizitat de starea de graţie este să realizeze un text cu mai multe niveluri de percepere, de aceea poeta nu adoptă definiţia poeziei ca un joc, ci are o concepţie mai gravă, se simte responsabilă faţă de cuvinte aidoma unui constructor faţă de clădirea sa. În altă parte, Blandiana crede că poezia dificilă nu este aceea care are cuvinte greu de înţeles, regionalisme, neologisme tuşante, ci acel text ale cărui semnificaţii nu pot fi epuizate indiferent de numărul de lecturi şi de interpretări.

Furcile caudine ale poetului sunt de obicei exprimate prin sentimente negative. Astfel, disperarea şi îndârjirea cu care poetul scrie, deşi este conştient de perisabilitatea acestor încercări în timp, "aşa cum femeile nasc, cu toate că ştiu că fiii lor vor muri cândva". Patetismul prin care îşi pune sufletul pe masă fără să ţină cont de consecinţele şi riscurile gestului. Sau regretul de a fi pierdut o mulţime de ani datorită lecturii şi cere şăgalnic ca aceştia să-i fie suplimentaţi. De altfel constată un conflict ireconciliabil între scriitorul şi cititorul din sufletul unui poet: "primul este obligat să-şi trăiască propria viaţă, unică, revelatoare, celălalt este mereu dispus să alunece spre alte vieţi. Primul îşi este suficient sieşi, celălalt are mereu nevoie de alţii; primul este revoltat şi egolatru, celălalt supus, dornic de a fi stăpânit". Curat Yin şi Yang... După cum vedem suferinţă şi înfruntare. Când tentaţia unei cărţi bune, cufundării în baia de viziuni, când chemarea naturii şi a lumii reale cu însoririle şi întâlnirile imprevizibile. Dar în acelaşi timp şi dezolant de lentă, de fără de contur în raport cu lumea unei cărţi - care curge egală sieşi, oferind rapiditatea ideii, nume peisajelor ori zbuciumelor sufleteşti, palpitul întâmplărilor, ascensiuni şi prăbuşiri grozave sentimentale. Nu se spune degeaba că lectura e un drog, ce e drept cu viziunile altora. În fond acei ani de lectură sunt pierduţi de toţi, numai că în alte domenii decât cititul. Iniţierea costă timp.

În această antologie articulară sunt propuse mai multe clasificări ale poeţilor. Astfel relaţia dintre lume şi scris este văzută ca o prismă triunghiulară: "există scriitori care au contemplat lumea aşa cum era ea, alţii care s-au iluzionat că o văd aşa cum ar fi dorit-o şi alţii care au încercat să o schimbe". Undeva prin teoria literară există această distincţie între poeţi ai metamorfozei, poeţi ai transfigurării şi poeţi ai intensităţii. Sau după curaj scriitorii pot fi încadraţi în două categorii antagonice: scriitorii care pretind că oglindesc lumea şi cei care mărturisesc că nu se pot oglindi decât pe ei înşişi. În fond aceste distincţii sunt necesare pentru a-ţi defini propriul comportament, cred că orice personalitate suferă de complexul distincţiilor şi le utilizează în ciuda aspectelor maniheiste. Poate că poezia este o formă de halucinaţie în care pescuieşti fie în apa tulbure a propriului sine, fie arunci năvodul şi scoţi fiinţe stranii din oceanul realităţii. În fond, sunt forme halucinogene şi proiecţiile poetice zise realitate de genul prevestirii unei lumi mai bune, locuite doar de români sau de oameni civilizaţi ori drepţi, refuzându-şi accesele de răutate. Poate că însuşi limba este o formă halucinogenă, întrucât numind refuzăm lucrurilor anumite aspecte. Poezia este astfel o luptă de la graniţa cuvintelor, o încercare de a împinge sensurile dincolo de zona semnificată, de a recupera fie şi parţial din nenumitul unui lucru. În acest sens, iată un vers din Bacovia obsedant pentru Ana Blandiana - "se părea că exist şi chiar mă speriam că exist".

De fapt asta şi susţine poeta Blandiană prin adoptarea pe flamura sa poezescă a simbolului tăcerii. Ea spune că o poezie este făcută nu numai din versuri, ci şi din tăceri, din pauzele dintre cuvinte. Că rostul poeziei este de a restabili tăcerea într-o lume care a ajuns gălăgioasă şi excesiv de vorbăreaţă. De a repara morile stricate. De aceea "o poezie filosofică nu este una în care se spun fraze înţelepte, ci una în care acestora li se preferă tăcerea". Acum această tăcere poate avea diferite înţelesuri, - of! nici tăcerii nu îi putem tace sensurile! - şi eu am preferat să o înţeleg ca acea parte din lucru neexprimată prin cuvinte. Prin tăcere se poate exprima însă şi nevoia de contemplare ori cea subterană de adunare în propriul sine aşa cum apele uzate de realitate revin proaspete şi pe tăcute din măruntaiele pământului. De altfel, azi idealul în poezie a ajuns "să exprimi cât mai puţin şi să sugerezi cât mai mult".

Poezia înseamnă şi recunoaştere. Ea reaminteşte aspecte pe care le ştiam parcă dintr-o altă viaţă. Ea îşi arată o altă perspectivă nebănuită şi mai ales îţi spune delicat despre fragilitatea, monotonia şi limitarea propriei perspective. Şi totuşi ea nu spune, ea nu gândeşte, dar provoacă uneori la erupţii de gândire care în avântul spre înalturi uită de învelişul magmei de odinioară, de faptul că poezia constă exclusiv în acel înveliş. De aceea "uneori a gândi poezia înseamnă a nega poezia".

Poezia. Este un răspuns dat lumii, nu o întrebare, aşa crede poeta Blandiana şi acest statut afirmativ o indică drept o formă de opţiune, de eliberare. Prin citirea sau realizarea de poezie accesăm imediat o formă de libertate radicală, de refuz al acestei lumi în favoarea unei forme onirice. De aceea atunci când este intervievată asupra stării până la care poţi fii poet i se pare o copilărie să se fixeze creativităţii termene şi limite de vârstă. Libertatea imediată şi starea de graţie sunt indiferente la ridarea, necoacerea sau reumatismul unui corp.

II. Receptarea culturală.
Până la urmă ce vrea un creator? Fie să-şi înţeleagă arta, fie să-i fie înţeleasă. Din acest punct de vedere Spaima de literatură este o carte despre comprehensiunea artistică. Este totodată o încercare de a expune posibilele valenţe literare ale unui text. Poate din această pricină Ana Blandiana resimte acut diferenţa dintre a privi şi a fi privit, dintre actor şi spectator, dintre poziţia centrală şi cea marginală. Lumea care priveşte însă înspre poetă, lume a deformărilor şi a acidităţilor, lumea antipoescă o defineşte ca lumea lui Caragiale. În acest sens, apare consideraţia că o astfel de lume nu poate fi părăsită - nu datorită datelor de naştere ori formative - ci pur şi simplu fiindcă ea reprezintă exteriorul, alteritatea. De aceea nu se poate părăsi lumea lui Caragiale, ci în cel mai bun caz se poate încerca o schimbare a ei, o educare în plan estetic. În continuare am încercat să identific câteva forme de alteritate, atât negativă cât şi pozitivă astfel:

1. Formele de alterare ale lumii carageliene încep de la întrebările de meşteşug din interviurile poetei - dacă scrie greu sau uşor, dimineaţa sau noaptea, cu sau fără inspiraţie, la masa de lucru sau pe genunchi, singură sau între oameni. De fapt, astfel de întrebări nu au sens, dar pornesc din convingerea că "totul poate fi aşezat gospodăreşte într-o formulă". De aceea reporterul suferă întotdeauna o firească dezamăgire atunci când realizează că scrisul în sine nu are un caracter miraculos, feeric sau nu presupune numeroase retorte ori procedee alchimice.

Într-un alt articol, revenind la scormonitorii biografici autoarea constată aspectul superfluu al întreprinderii lor deoarece selectează ca importante evenimente din viaţa autorilor ignorate ori refuzate de aceştia în opera lor. Lipsa harului critic este mascată de biografism.

2. O altă formă până la urmă negativă este obsesia pentru un mare premiu literar - de pildă Nobel. Ana Blandiana constată că la americani este un premiu important printre altele, în timp ce la popoarele mici devine o expresie a frustrării provincialului. Mai mult, astfel de premii nici nu au legătură cu opera, ci mai mult cu biografia neesenţială a autorului.

3. Cumva în prelungirea ideii premiului important sunt şi criteriile care intră în reţeta succesului brut de azi - sfidarea publicului, şocul, persuasiunea, scrisul mult şi continuu, agitarea neîncetată a conştiinţei cititorului. Totuşi în raport cu timpul, aceste ingrediente se dovedesc inoperante. Publicul va fi sfidat ori agitat de alţi scriitori în viitor, va surfa pe alte valuri mari de scriitură, se va lăsa sedus de noi formule estetice ale momentului. Alteritatea constă aici atât în fanatizarea publicului cât şi în uşurinţa cu care acesta abandonează şi uită.

4. Forme deviante pot fi găsite şi în încercarea scriitorilor de a-şi gratula propriul curent sau deceniu cu laurii victoriei estetice, ignorând că au existat în acelaşi secol şi alte decenii ori curente cu o îndreptăţită valoare. Astfel de atitudini voit radicale indică de fapt egocentrism, o formă de izolare, de cerc provincial "dotat cu critici care nu-şi citesc decât congenerii şi cu stele care nu se văd decât din interior".

O astfel de concepţie are totodată pretenţia realizării adevăratului realism, ignorând diversitatea şi imensitatea lumii. De aceea ar trebui să fie acceptată ideea că "orice literatură din lume este prin însăşi definiţia ei, fantastică", deformatoare.

În altă parte a cărţii, evoluţia artei nu este înţeleasă ca o formă de progres. O astfel de identitate lingvistică ar avea drept consecinţă negarea locului de cel mai mare poet al lumii acordat până azi lui Shakespeare sau plasarea expresioniştilor ca artişti mult mai importanţi decât de pildă Leonardo da Vinci.

5. Uneori alteritatea are şi aspecte pozitive. Astfel, Ana Blandiana afirmă că oamenii comunică nu idei, ci nuanţe şi iată cum tălmăceşte cromatic un cunoscut proverb: "Nimic nu este nou sub soare, cu excepţia nuanţelor". La o altă pagină îşi prelungeşte astfel acest gând: "nu e greu să fii nou, e greu să fii etern". Nuanţele sunt caracteristice vorbirii, dar prospeţimea lor în timp rămâne de dovedit doar prin har.

6. Tot între valenţele pozitive este receptarea de tip muzical pe care autoarea o numeşte o dovadă auditivă a existenţei raiului. Mai mult, mă gândeam că raiul ar trebui căutat şi cu dovezi din zona simţurilor intermediare umane (auz, gust, miros), nu numai al celor extremiste (văz, pipăit).

7. Mesajul literar ajunge doar la cei care vor să fie salvaţi, la cei sensibili, la cei iubitori de frumos. Literatura "nu este nici armă, nici instrument de făcut curăţenie" cum ar dori-o pamfletarii sau satrapii literari. Ana Blandiana ştie în mod categoric că "îngerul exterminator nu va salva niciodată omenirea".

În urma acestui demers critic bicompartimentat, Spaima de literatură se dovedeşte o fantezie asupra poeziei, o încercare de înţelegere artistică, o artă poetică supradimensionată. Poate fi uşor monotonă prin fragmentarea în articolaşe, ca şi prin inserarea unor părţi de interviu cu vădit caracter desuet. Sunt şi numeroase truisme, fraze doar bine scrise, dar cu toate astea e o carte din care se poate cita mult şi consistent. O vădită izbândă blandiană.

Părerea mea!

Scrisa de Gabriel Adrian Mirea

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro