Autor: Vlad Macri
Rating:

Citind subtitlul "Există bucătărie românească?", cei mai mulţi dintre români ar ridica miraţi din sprâncene, gata să-l pună la punct pe îndrăzneţul autor, recitând cu mândrie toată gama de preparate "pur" româneşti: sarmale, mămăliguţă, mititei şi altele. Lor li se va tăia elanul (sau macaroana!) după ce vor fi terminat de citit cartea lui Vlad Macri. Sau se vor amărî, ca mine. Ori aşa, ori aşa!

În primul rand, remarcaţi puţinătatea scrierilor despre culinarul autohton. În Stufat ori estouffade" Vlad Macri se foloseşte preponderent de intervenţiile a doi (unici, pare-se) bon-viveurs şi literaţi, Păstorel Teodoreanu şi Radu Anton Roman, interesaţi cu adevărat de studiul artei gastronomice neaoşe. Deşi având perspective diferite (Păstorel Teodoreanu este un francofil declarat şi afirmă sus şi tare inexistenţa altor bucătării în afara celei franceze, iar Radu Anton Roman, un tradiţionalist ce împarte bucătăria românească într-una "ţărănească", de sorginte, "măduvă" tracică, şi una burgheză, "târgoveaţă", caracterizată de influenţe numeroase), ce pare să-i apropie este discursul asupra rangului culinar. Pentru ca o bucătărie naţională să existe, este necesar să posede un meniu specific. Şcoala se afirmă printr-o viziune culinară unitară şi o doctrină cu scopuri hedoniste (vezi "a te aşeza la masă" în raport cu banalul "a te hrăni"). Altfel spus, "bucătăria se naşte din intenţie şi invenţie, şi nu din întâmplare".

În fapt, atitudinea hazardată a românului, pornit să eticheteze varii feluri de mâncare ca fiind drept originale, este demontată sistematic, din perspectivă istorică şi culturală, de exemple de mâncăruri şi originea lor, care îi vor încânta pe pasionaţii de etimologie şi detectivistică. Să cercetezi în analele culinare este un lucru migălos, cred, pentru că, fără documente scrise, te poţi certa la infinit cu turcul asupra unicităţii brânzei de burduf. Autenticitatea nu poate fi pusă la îndoială în ceea ce priveşte multe preparate, unicitatea, în schimb, da. "Ale noastre" sunt numai modul de combinare ale alimentelor şi procedeele de condimentare, deşi "dispoziţiile naturale" ale poporului român, evocate de Păstorel Teodoreanu, cum ar fi, de pildă, predilecţia pentru acru, ar trebui prezervate.

Specific naţional? Da"™ de unde... Nu suntem unici, avem prejudecăţi şi credinţe de care trebuie să ne scuturăm. Ostropelul, musacaua, ghiveciul şi chifteluţele sunt şterse din "colecţia" de tradiţie şi regăsite, printr-o autoironie fină, în formula: necazul este că România se află în vecinătatea Balcanilor. Dacă nu de la turci, atunci de la sârbi, croaţi, ruşi, bulgari, albanezi, dar şi italieni şi francezi, am împrumutat tot, creând bucătăria fusion "naturală", şi nu cea ludic-gastronomică, prezentă şi în restaurantele de la noi din ţară.

În fond, motive de tristeţe n-ar trebui să fie: din moment ce mcdonaldizarea globalizantă nu ne sperie, de ce să ne cramponăm în mod atât de excesiv de tradiţionalism şi obsesii de unicitate? "Aleşi" nu suntem nici măcar din punct de vedere culinar. Creativitatea nu pare să ne lipsească, deşi însoţită de ignoranţa ce ne împiedică să românizăm cele câteva lucruri bune pe care le avem (câţi am auzit măcar de caşcavalul de Năsal, cu o aromă unică, exemplul pe care-l foloseşte Vlad Macri spre final?) Lucru valabil, din păcate, pentru întreaga noastră societate, nu numai în ceea ce priveşte gastronomia.

Scrisă de Ioana Ristea