bookblog.ro

---

Sylvia Plath & Ted Hughes – ocultismul ca instrument de captare a frecvențelor poetice

Scris de • 19 January 2015 • in categoria Altele

„With my gipsy ancestress and my weird luck
And my Taroc pack and my Taroc pack
I may be a bit of a Jew.”

Sylvia Plath 1De unde își extrag poeții ideile? Le plămădesc în mod conștient din acele frânturi ale propriei realități cu care rezonează sau le sunt oferite de o forță exterioară, nevăzută, de dincolo de timp și spațiu? Pentru a ieși în evidență, a dovedi originalitate sau a-și asigura trăinicia creațiilor lor, adesea scriitorii apelează la tot felul de trucuri, de tehnici inedite, cel mai popular exemplu fiind probabil dadaiștii. Alții, precum W.B. Yeats, au mers mult mai departe, aventurându-se pe căi oculte. Desigur, din cauza stigmei culturale, a lipsei de respect față de artele oculte, sau pur și simplu pentru că un autor nu-și dezvăluie niciodată cu adevărat originea creației sale, despre mulți dintre aceștia nu vom afla niciodată ce metode foloseau pentru a găsi frecvența pe care se transmite inspirația.

Când este menționat celebrul cuplu de poeți Ted Hughes - Sylvia Plath, primul lucru la care se gândește cineva este probabil relația lor tumultoasă sau suicidul Sylviei. Puțini sunt familiari cu tangențele pe care aceștia le aveau cu lumea ocultă. Mă întreb adesea dacă Sylvia Plath ar fi ajuns inevitabil (și indiferent de bărbatul pe care l-ar fi avut alături) pe tărâmul artelor negre, ținând cont că aceasta provenea dintr-un mediu academic, convențional. Cert este că ambiția sa, dorința de a sacrifica orice pe altarul poeziei și poate mai ales sentimentul de concurență pe care-l nutrea față de soțul său, au determinat-o să încerce și această cale, mai întâi ca pe o joacă, apoi ca pe ceva ce prinsese rădăcini în psihicul său, devenind o entitate cu care trăia în simbioză, mai mult sau mai puțin voluntar.

În schimb, lui Ted Hughes, amestecul ciudat de astrologie, magie neagră, mituri celtice și superstiții păgâne i se potrivea ca o mănușă deoarece provenea dintr-un mediu rural, ancorat în tradiție. A experimentat artele negre încă de pe vremea când era la Cambridge, fiind adeptul gnosticismului, susținând cu tărie existența unor forțe nevăzute, a unor entități prietenoase care pot fi contactate pentru a obține un fel de ghidare. Ted Hughes credea în puterea șamanică de vindecare a poeziei asupra unei specii alienate de propriul său habitat natural, văzând poetul ca fiind un șaman, un mediu între două lumi, capabil prin cuvinte să transfere comorile nevăzutului în lumea palpabilului. Mai târziu a inițiat-o și pe Sylvia Plath în misterele acestei lumi, declarând că a făcut-o în numele poeziei. Placa de Quija pe care o foloseau pentru a comunica cu spiritele a fost, evident, ideea lui și tot el i-a dat sfaturi despre diverse tehnici de meditație, ba chiar a supus-o hipnozei.

Un punct de vedere mai mult decât interesant asupra acestui subiect vine din partea lui Al Alvarez, fostul editor de poezie de la „The Observer” și prieten al cuplului de poeți, cel care susține că, deși aceste peregrinări în lumea ocultului i-au permis Sylviei să scrie texte extraordinare, prețul plătit a fost mult prea mare. Într-un fel, pare să insinueze că Ted Hughes, prin intermediul acestei comuniuni cu lumea spiritelor la care și-a împins soția, a grăbit sfârșitul poetei. Tot din autobiografia lui Alvares („Where Did It All Go Right”) aflăm că atunci când Ted a părăsit-o pentru o altă femeie, Sylvia i-a luat manuscrisele, le-a amestecat cu resturi de unghii și mătreața adunată de pe biroul acestuia, arzându-le într-un ritual tipic vrăjitoarelor. Pe măsură ce flăcările s-au mai domolit, un singur fragment de hârtie i-a ajuns la picioare. Pe el se afla numele femeii pentru care a fost părăsită, Assia.

Creația Sylviei Plath a fost poate cel mai lung bilet de sinucidere din istorie. A scris despre lucruri pe care nu avea de unde să le știe și într-un fel care îl zdruncină pe orice cititor cu sensibilitate. Darurile sale psihice, scria Ted, au fost adesea atât de puternice încât să o determine a vrea să scape de ele. Felul în care și-a construit poemele are de-a face numai la suprafață cu experimentarea unor tehnici, ținând mai degrabă de exploatarea propriei sale lumi interioare, coborârea în cele mai întunecate pivnițe ale ființei sale și confruntarea cu demonii înlănțuiți acolo de-a lungul anilor. Poate că în jurnalele Sylviei sunt mai evidente referințele pe care le face la cărțile de Tarot, puțini știu însă că manuscrisul original al volumul de poezii „Ariel” a fost structurat după Tarot și Kabbala. Câte dintre textele sale au fost inspirate de ședințele de spiritism pe care le realiza, nu putem știi cu siguranță, dar printre ele se află poemul „Quija” și „Dialogue Over a Ouija Board.”, acesta din urmă fiind o conversație a cuplului Sibyl-Leroy despre natura channellingului. Sylvia Plath

„Zeul acesta-i rece, e-un zeu al umbrelor,
Din tenebrele-i negre se ridică-n pahar.
Cei nenăscuți, cei nefăcuți se adună
La geam cu fragila paliditate a moliilor,
În aripi cu o pizmașă fosforescență.
Culori ale purpurei, bronzuri, nuanțele soarelui
Din focul cărbunilor nu-i vor potoli pe deplin.
Îmi închipui adânca lor foame, adâncă precum întunericul,
De căldura sângelui ce i-ar reface, i-ar înroși.
Gura paharului suge căldura sângelui din arătător.
Bătrânul zeu își picură în schimb cuvintele.

Bătrânul zeu scrie, alminteri, poeme pompoase,
Cu forme învechite, bodogănind prin pustiuri,
Onest cronicar al tuturor declinărilor îndoielnice.
Vârsta lui și vârstele prozei i-au desfăcut
Val-vârtejul limbii, i-au potolit nestăvilita fire
Când cuvintele, ca lăcustele, au duduit în aerul întunecându-se
Și au lăsat știuleții în urmă foșnind, mușcați cu precizie. [...] ”

(fragment din poemul Quija al Sylviei Plath, traducere realizată de Elena Ciobanu)

Urmărite prin prisma unei gândiri de tip kabbalistic, acordând atenție rimelor, ritmului, repetițiilor și mai ales acelei voci tăioase, viscerale, care se răsfrânge chiar și din cuvântul scris, poemele Sylviei au ceva din aerul arhaic al farmecelor. Nu întâmplător subliniam într-un alt articol (faptul că Sylvia Plath face parte cu singuranță din categoria acelor poeți numiți fili (cuvintele lor puteau acționa ca un blestem, dacă scriau despre cineva îi influențau viața, nu era indicat să enervezi, trădezi sau jignești un poet), opera sa fiind atât poezie cât și magie. Indiferent ce aspecte vor mai ieși la iveală de-a lungul anilor despre viața și opera sa, probabil nu vom afla niciodată cu adevărat cât de puternic a fost resimțit de Sylvia Plath contactul cu științele ezoterice. Cert este că, la final, vânătorul a devenit vânat, demonii de care s-a agățat de dragul poeziei au ajuns a se întoarce împotriva ei, aruncând-o dintr-o lume în alta, lăsând-o sfâșiată de contradicții. Pasărea Panicii care planase deasupră-i de multă vreme o înhățase zburând cu ea în eternitate. Poate că nu întâmplător numele spiritului cu care ea și Ted comunicau cel mai frecvent (pentru a obține ajutor în crearea poemelor) era Pan, acea forță telurică în care s-a încarnat întreg universul, zeul panicii, adesea considerat un „trickster-god”.

Surse:
Poetry & the Paranormal
Romanul autobiografic al lui Al Alvares - Where Did It All Go Right

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro