Esti aici: bookblog.ro » Altele, Gabriel Mirea » Tăceri şi comunicări umane

Tăceri şi comunicări umane

La unul dintre Schimburile de cărţi organizate de bookblog.ro am asistat la un dialog între doi bloggeri care m-au rugat să nu le spun numele cu care sunt cunoscuţi pe net. Aşa că, sperând să fie recunoscuţi prin ideile folosite, eu i-am deghizat cu nickname-urile Moşuleţul topit şi Iluzionistuu. Am căutat să fiu cât mai fidel în înfăţişarea ideilor lor, dar sufăr de o uşoară surzenie, apoi într-un bar cu siguranţă nu auzi tot cum trebuie din cauza muzicii, a altor vorbăreţi, a hohotelor de fundal. Aşa că s-ar putea anumite nuanţe şi vai, poate cele mai importante să le fi rătăcit la receptare. Ce o să prezint o să fie de aceea mai mult sau mai puţin distorsionat şi, cu toate astea, simt că şi aşa rămân ceva lucruri importante. Dacă însă Moşuleţul sau Iluzionistuul vor simţi nevoia să-şi dezvăluie identitatea şi eventual să clarifice lucrurile, atunci o să adaug şi eu bucuros informaţiile suplimentare. Dacă nu, măcar atât să rămână scris.

Bun, stăteam şi vânam titluri noi de cărţi. Hm, cartea asta nu-mi spunea nimic, cealaltă o citisem, autorul X m-a dezamăgit cumplit, pe acesta ţi-o recomand cu toată căldura, de unele întrebam proprietarul, pe altele le ceream împrumut eventual la următorul Schimb. Mă rog, cine nu ştie cum este atmosfera pe acolo a pierdut o formă de împrumut a cărţilor cum nu se întâlneşte nicăieri. Nu este nici librărie să ieşi fluieră-vânt prin buzunare, nici bibliotecă să te simţi ororizat de urmele unsuroase ori de paginile galben-prăfuit ale cărţilor împrumutate. Aici este ceva din veselia găsirii unei cărţi bune cu încântarea pipăirii unei cărţi noi, cel mult o dată citite.

În fine, stăteam într-unul dintre colţurile mesei de depozitat cărţi când îmi atrage atenţia o întrebare a Iluzionistuului: De ce îi e frică omului de singurătate? Curios de reacţie ceulilalt m-am dat mai aproape şi am început să trag fără jenă cu urechea.
Moşuleţul topit a răspuns ceva de genul: Cred că această frică este datorată senzaţiei de dizolvare a păturii protectoare conştiente şi apariţiei unei priviri dincolo de hău. Ai putea privi acest conştient ca un strat gros de gheaţă pe care interpretăm suita umană de figuri, râsul, puterea, înţelepciunea. A, da sunt mai multe figuri decât aş scrie pe o hârtie, dar mai puţine cât să umplu un caiet.

Poate ai dreptate, a zis Iluzionistuu, în singurătate ai deodată senzaţia că o parte din gheaţă a dispărut , că dedesubt este un gol de neprivit, cu forme înspăimântătoare care vin, ridică probleme, strigă cu tot fără trupul lor. Simt că sunt oameni – şi mi-e teamă că mulţi – care şi-au construit modul de a fi pe baza acestei pături conştiente cu o grosime improbabilă, nesigură. Care nu acceptă că ar fi şi un dincolo de conştient, un infinit de neînţeles. Dar – şi aici Iluzionistuu şi-a mângâiat bărbiţa rară – sunt oamenii cu adevărat singuri?

Moşuleţul topit a zis parcă astfel: Putem fi numai în societate, iar în singurătate ne anulăm până şi ca indivizi. Nu cumva rezistăm singurătăţii apelând tot la simboluri şi jocuri ale societăţii? Oare singurătatea, adevărata singurătate oare nu generează nebunia! Şi totuşi ce este o astfel de nebunie?
Iluzionistuu s-a repezit: Îmi pare că duce la necomunicare. Ce spui tu ar avea drept consecinţă următoarea propoziţie: sunt doar dacă reuşesc să (mă) comunic. În fond limba este principalul bun social pe care-l purtăm tot timpul.
Moşuleţul topit l-a privit cu ochii uşor amuzaţi ca şi cum i-ar fi venit o idee nouă: Ce uşor îmi apropii până şi într-un dialog despre singurătate formele personale – până la urmă tot mărci ale socializării: noi, eu – adică mă traduc fie ca fiinţă a colectivului, fie ca persoană distinctă.

Iluzionistuu n-a insistat asupra ideii şi a revenit asupra singurătăţii: Singurătatea promite o criză imediată, prin urmare o fiinţă care trăieşte astfel o duce zilnic doar în crize grave. Rolul lor – anularea importanţei oricărei acţiuni. Dacă orice ai face, va duce tot la singurătate, de ce ai mai face ceva?
Moşuleţul topit în timp ce strâmba din nas dezaprobator, fiindcă discuţia schimbase macazul, a sărit rapid: Pe de altă parte, poţi gândi şi că, în ciuda oricărei asociaţii, la un moment dat, tot rămâi singur şi atunci ajungi să negi inclusiv rolul formativ al societăţii.

Iluzionistuu nu se lasă întrerupt: Anularea importanţei oricărui lucru mă face să mă întreb rapid totuşi ce contează pentru mine?
Moşuleţul topit taie ironic discuţia: Dar noi vorbim oare aici despre tine ca de fiinţa singură?
Iluzionistuu i-a servit înapoi: Dar tu nu eşti o fiinţă singură? Doar îţi petreci atâtea ore singur în faţa calculatorului, ţi se pare că este cineva cu tine? Da, bine hai să ne imaginăm că fiecare dintre noi am reprezenta idealul de om singur, aşa ca să putem vorbi la persoana I.
Moşuleţul topit: Ştii, eu nu am exact aceleaşi opinii ca tine despre singurătate. Am crezut că vorbim aici despre fiinţa umană.

Iluzionistuu De fapt, singurătatea e doar un pretext. Lasă-mă să-mi continui ideea şi vei vedea dacă ţin pasul discuţiei sau o iau pe câmpii. Prin urmare, cum pot reîntemeia lumea, cum pot scăpa dintre rapid crescutele liane ale lucrurilor? Hăţişul, tăcerea tot mai lungă dintre cuvinte, nonsensurile tot mai numeroase pot fi amânate prin instituirea unui drum, a unor simboluri, a unor semnificaţii. În partea conştientă a fiinţei. În zona comunicabilă a fiinţei.

Moşuleţul topit a avut un gest tăios şi privirea i-a strălucit a idee: Poate că ar trebui să facem lingvistic vorbind o nouă distincţie a fiinţei umane, partea comunicabilă, controlabilă, aparent sigură, care ocupă cea mai mare parte din conştient şi o parte nu prea substanţială din subconştient şi supra conştient şi partea incomunicabilă a fiinţei aflată în celelalte zone ale eului.

Iluzionistuu a făcut gesturi de abracadabra, impunându-şi astfel cuvântul: Atunci contemplarea acelei prăpăstii s-ar putea traduce printr-o amară viziune a părţii noastre incomunicabile, nesupusă legilor vorbirii, gândului, raţiunii. Este o zonă cu un înalt grad de spaimă şi care poate covârşi partea comunicabilă. Este întunericul, tăcerea, răul din noi. Este tăierea luminii, anularea apei, a simţurilor, a formelor de organizare. Este propria noastră parte de absurd.
Moşuleţul topit s-a smuls din magia spectatorului mutând uşor cursul discuţiei: Care-i rostul visului atunci? În forma lui luminoasă, pozitivă întăreşte partea comunicabilă. În forma coşmarescă năzare fiinţe ori obiecte ale întunericului, deformări, bâlbe, stridenţe.
Iluzionistuu caută să împace după ce s-a ridicat de pe scaun discuţia cu noua idee: De ce oare ai pomenit visul? Poate datorită faptului că prin el ne curăţăm de impurităţile realităţii. Este o formă de purificare a sufletului care nu suportă mult timp starea de trezie
Moşuleţul topit: Da, ştiu toate astea, ştiu că unii oameni ajung rapid nebuni doar obligându-i să nu doarmă mai mult timp.
Iluzionistuu şi-a scuturat tot trupul a protest: Nu îmi banaliza ideea. Vroiam să spun că poate visul aduce forme pozitive sau negative în funcţie de ce ioni ai sufletului s-au degradat – ca să vorbesc oarecum chimic. Percepţiile trandafirii sau negre pot cauza la fel de mult organismului.

Brusc,a început o muzică în surdină care nu mi-a mai permis să aud continuarea discuţiei lor. De altfel, la puţin după văzând că nu mai apar cărţi noi, cei doi vorbitori ocazionali şi-au luat fulgarinele şi s-au dus spre bloguurile şi singurătatea lor. Acum, rememorând fragmentele lor de discuţie, am pomenit toate astea pentru a arăta la ce concluzii am ajuns eu însumi.

Privesc la acest mine – o parte vizibilă şi una nevăzută. Acele lucruri de dincolo nu le voi putea numi, fiindcă se refuză cuvântului. Tot ceea ce pot cunoaşte prin cuvânt este de fapt din zona comunicabilă. Dar această zonă totuşi cunoaşte permanente variaţii. Poate că nuanţele – lucruri noi cu care operăm – sunt de fapt exprimări prin perifraze ale obiectelor necomunicabile. Poate că numai aşa pot fi înfiinţate în limbă şi, dacă se vor populariza, vor căpăta cinstea unui nume. De aceea ar fi nevoie de cultură. Numai aşa zona comunicabilă se măreşte, zona gheţii conştientului se îngroaşă şi este bine ascunsă spaima de necomunicare şi de singurătate. Apoi visăm şi reîncepem iar şi iar căutarea unui punct de echilibru.

Aşa cum caut eu însumi după ce seară de seară mă apucă singurătatea de mână. Şi după ce mă ia spaima când arunc un ochi dincolo de prăpastia sinelui, în hăul necomunicabil.

Scrisa de Gabriel Adrian Mirea