Autor: Oscar Wilde
Rating:

(ediţia în limba engleză)

In postmodernele noastre zile, se scrie tare mult (si deseori, tare prost) despre rau. Cititorul se supune (si e supus) frecvent unui bombardament de suferinte, angoase, maladii, teorii (si practici) cinice, scarbosenii gratuite, utopii infricosatoare, perspective narative crude sau sinistre. Si la fel de frecvent e multumit sau chiar excitat de acest tip de scrieri. Nimic rau in a scrie si citi despre rau - de la Rabelais, trecand prin Dostoievski si Baudelaire, pana la Soljenitan si mai departe, "literatura raului" straluceste de capodopere.

Uneori, insa, e cazul sa ne oprim din navigarea pe asemenea ape agitate si sa ne odihnim putin sufletul si mintile infierbantate pe cate-o insula de bine, de candoare, de sentimente mai duioase. Cam pe-aici e teritoriul lui lui Oscar Wilde, cel din povestiri, unul din scriitorii care si-au asumat cu talent vocatia de a vorbi despre bine, cu tot riscul de a fi taxat drept ridicol, siropos ori naiv.

Din paisprezece povestiri, zece pot intra nestingherit la categoria "basme". Autorul croseteaza fantezist scenarii in care traiesc personaje precum: trandafiri, milionari, sufletul unui pescar, pescarul propriu-zis, un pitic, un sobolan, printi, o sirena, Zgarcenia, pictori, uriasi, o stafie contrariata, o racheta de artificii teribil de ingamfata, "flori, fete si baieti""

Minunat la Wilde este ca scrie moral, fara sa fie moralist. Fireste ca binele si raul sunt mai clar demarcate decat in operele "realiste" de aiurea, fireste ca "evolutia personajelor" e uneori insurubata definitiv in registre pozitive sau negative - ceea ce ar lasa poate impresia ca tonul autorului e de tipul "ia uitati, dragi copii, ce tampit e Sobolanul asta de apa cu morga lui cu tot si, spre deosebire de el, ce altruist si bun e Printul Fericit". Insa nu numai ca Wilde nu isi infantilizeaza povestile (neusurand, deci, lectura copiilor si nedand apa la moara prostilor "pragmatici, cu picioarele pe pamant"), dar si strecoara permanent ironii, arunca aluzii, amendeaza tipologii umane, necomitand nici o clipa greseala de a bate obrazul omenirii sau de a se incrunta superior precum un sclav al moralei obtuze.

Cred ca Eugene Ionesco este cel care a constatat odata, cu spaima, ca oamenilor le e teama sa rosteasca cuvantul "suflet". Povestirile lui Wilde se adreseaza celor curajosi de a auzi rostite raspicat vorbe ca : "fericire", "sacrificiu", "lacrima", "Dumnezeu", "suflet", "prietenie", la fel ca Saint-Exupery, la fel ca Ernest Bernea in Indemn la simplitate, la fel ca Ionesco in unele note personale, la fel ca Petru Cretia, Steinhardt, uneori Sabato.

O recenzie de: Silviu Man