Autor: Emil Cioran
Rating:

Ce m-a făcut să citesc o carte cu un asemenea titlu plăcut? Comandând acum câteva zile un lot de şapte de opere ale lui Emil Cioran, cartea aceasta a venit spre lectură în urma unei mici loterii - mi-a fost mai la îndemână în sacoşă. Cioran nu mă mai putea surprinde, aşa credeam, îi ştiam stilul, întorsăturile de frază, aplecarea spre poezie. Dar în Tratat de descompunere am găsit un alt Cioran care m-a făcut să-i redefinesc poziţia. Este aici altcineva, un necunoscut care în bună parte m-a indispus. Din cauza lui am avut o scurtă ceartă cu o prietenă. Ideea era că pe de-o parte Cioran se dovedeşte un ateu metafizic agresiv, că ia în coarne din toate poziţiile creştinismul, pe de alta că admiră la modul apologetic budismul. El spune că nu crede în niciun cult, dar la o adică urmează politica corectă, loveşte în numeroase discursuri creştinismul, dar nu zice nimic de rău de alte religii. Prietena mea mi-a replicat că are dreptate, că doar nu o să ajung să cred în fantasmele ortodoxe. La care mie mi-a sărit ţandăra: dar tu crezi în cele budiste? Ea a confirmat, spunând că acelea sunt adevărate. Am abandonat atunci discuţia simţind că ne copilărim.

Eram însă cu adevărat supărat pe Emil Cioran? Mai degrabă simţeam că nu reuşesc să-i găsesc chichirezul. De aceea voi arăta câteva dintre tatonările mele pentru a-l înţelege pe acest autor. De altfel, tot articolul este o încercare de înţelegere a acestei cărţi. Ce am prins acum din carte peste ani s-ar putea să nu-mi mai îmi atragă atenţia, poate voi fi mai mult în acord sau în dezacord cu anumite idei.

Dar tot am tentaţia de a începe să vorbesc despre carte şi vreau întâi să spun ceva despre maniera şi locul unde-l văd eu în cultură pe Cioran. Ei bine, l-am simţit că este un Bacovia metafizic şi că practică oarecum o filosofie simbolistă, a sugestiilor. Modul său de a scrie condensat în fragmente, pastile, în respiraţii de o pagină, două, merge în linia practicată de simbolişti: "A numi un lucru înseamnă a-i anula trei sferturi din farmec". El numeşte, dar apoi aşterne nesiguranţa asupra numelui.

Apoi Cioran pare să fi purces din Glossa lui Eminescu - "Nimic nu are preţ pe lumea asta" afirmă el undeva. Omul retras în sine dovedeşte abilitatea de a face subtile paradoxuri: "şi chiar dacă mai am unele speranţe, mi-am pierdut pentru totdeauna facultatea de a spera". Pare să ne vorbească dintr-o fortăreaţă de silă şi în consecinţă acest Tratat este o odă a sterilităţii, a Plictiselii, a Inutilului. Pastilele sale pot fi privite ca poeme în proză moderniste - zgârie realitatea doar atât cât să iasă absurdul generalizării.

Am senzaţia că a încremenit într-o anumită vârstă, undeva la graniţa dintre adolescenţă şi tinereţe. Are un ton profetic, este o Pythia-cobe. Expresia sa e monotonă, un singur ton plumburiu pe un fundal de deprimare neagră. Cioran este de asemenea filosoful strigătelor disperării şi al elanurilor retorice. Şi-a ratat o posibilă împlinire a sa ca poet. În vocea lui se aude un surd íœbermensch de tip nietzschean, dar cu un timbru schopenhauerian.

Foloseşte de obicei asociaţianistul "NOI". Vocea sa devine astfel "Capul lui Moţoc vrem" al unei presupuse mulţimi. Încearcă de fapt să culpabilizeze cititorul, să-l oblige să-şi asume vina la fel ca şi vocea auctorială. Folosirea persoanei a treia ar fi avut aici efecte catastrofale din punct de vedere retoric - toată latura amară a existenţei dintr-o dată nu ne-ar mai fi privit, am fi contemplat-o străini şi undeva, în străfunduri, ne-am fi înşelat bucuroşi că nu despre noi e vorba, ci despre El, un Altul. Cioran ne străpunge însă cu floreta sa stilistică iluziile fiindcă tragedia o pune sub semnul persoanei I. Pastila concentrată mai are un efect - menţine iluzia că vorbeşte despre NOI. E de ajuns să extindem discursul, să vedem consecinţele ca ideile sale să cadă iar în capcanele diversităţii exemplelor.

Obişnuieşte să vorbească la plural, ca un fel de voce a noastră, a tuturora, deşi multe dintre spusele sale sunt fie personale, fie aparţin unei clare viziuni subiective (un procedeu pe care însă îl dispreţuieşte la alţii). Ajunge să-şi nege astfel propriile procedee textuale: "Cel care vorbeşte în numele celorlalţi e totdeauna impostor. Politicienii, reformatorii şi toţi cei care invocă un pretext colectiv sunt nişte trişori" Pluralul implicit al lui «se» şi pluralul mărturisit al lui «noi» constituie refugiul confortabil al falsei existenţe. Doar poetul îşi ia responsabilitatea lui «eu»."

De fapt nu trebuie să zic niciodată Cioran, ci modelul de om propus în această carte de Cioran. Este un Mr. Teste al lui Paul Valery adus la punctul zero al existenţei. Se amuză explorând zona tragică umană ori ridiculizând partea noastră iluzorie. Le spune de-a dreptul şi totuşi ca şi cum n-ar dezvălui nimic. Explorează formele de implicare care să nu treacă totuşi graniţa neimplicării,. Agresează existenţa, îi măscăreşte cu eleganţă manifestările, dar stă în banca lui, nu iese la bătaie, la luptă, ceva la fel de tiranic din firea sa îl face să nu-i pese de consecinţele pesimismului său consecvent.

Se simte prizonierul unui univers cangrenos, iar Pământul este văzut ca un glob de noroi. Poate de aceea şi exclamaţia sa în extensia blagiană din "Daţi-mi un trup, voi munţilor!" în fragmentul "Chipurile decadenţei": Să mi se dea alt univers - altminteri mă prăbuşesc.

Umanul este descompus în otravă şi putreziciune. Este aici o certă colecţie de suferinţe: trădarea, crima, lenea, boala, extazul, disperarea.

Propune modele în răspăr - Diogene, Iuda sau creează definiţii acide: "Sufletul - această hienă patetică", "Plictisul - această convalescenţă incurabilă".

Ca stil, aproape fiecărui paragraf îi este inserată o frază memorabilă, aproape poetică. În această privinţă Cioran seamănă acelei sportive ruse Elena Isinbaieva care la săritura cu prăjina ridica la fiecare competiţie doar cu un centimetru ştacheta peste recordul mondial existent, deşi ar fi putut sări - cum făcea la antrenamente - cu 20 de centimetri mai sus dintr-odată. Îşi economisea recordurile aşa cum Cioran îşi conservă intuiţiile.

E poate timpul să spun acum că această carte a fost scrisă în perioada imediat următoare sfârşitului celui De-al Doilea Război Mondial, atunci când totalitarismele doctrinare continuau să facă milioane de victime. România intrase în faza terorii comuniste, Franţa - ţara sa de adopţie simpatiza cu doctrina de stânga în ciuda tuturor dovezilor de represiune barbară. El însuşi avea puţin credit întrucât înainte de război simpatizase cu doctrina legionară. De ce era atractivă această doctrină? În special pentru latura sa ortodoxistă, religioasă, pentru încercarea de a stabili ca lucruri sacre Divinitatea în relaţie cu neamul românesc. De aceea acest tratat este şi o diatribă împotriva propriului său trecut şi o carte de vizită în care-şi dovedeşte o anumită atitudine atee obligatorie pentru a fi acceptat de intelectualitatea frâncă şi, mai ales, o poliţă contra tuturor totalitarismelor, fundamentalismelor. A! să menţionez şi faptul că îi veneau din ţară veşti cum că străbaterea unei cărţi scrisă de el îi aducea cititorului minimum 20 de ani de temniţă grea.

Cartea aceasta este generată de o traumă de război şi de un exil fără speranţă.

Nici traducerea titlului cărţii nu a putut respecta întrutotul sensul francez: décomposition. Este şi descompunere, dar şi o opoziţie la orice compoziţie, la orice idee, doctrină, religie.

Această explicaţie de natură biografică nu limpezeşte lucrurile, ci ne face să întrevedem maturul furios că nu poate face nimic pentru a schimba realitatea strâmbă. Pe deasupra constat că tentaţia negativistă de a privi lucrurile pe care o întâlnesc deseori la numeroşi indivizi din ţara noastră Cioran o extinde la nivelul existenţei. Solicită retoric în acest sens să i se dea un alt univers. Natură filosofică, deşi conştient renegată, afirmă prin generalizare că orice civilizaţie îşi are propriul sistem de erori. Oamenii i se par doar "paiaţe pline cu globule roşii, ce zămislesc istoria şi strâmbăturile ei" (Idolatria nefericirii) sau "Fiecare destin nu este decât un mereu acelaşi cântecel care freamătă în jurul câtorva pete de sânge" (Coaliţie împotriva morţii). Timpul i se pare o noţiune inventată pentru slugi, deoarece în spatele măştilor temporale, Destinul pare "să se dezvăluie tot atât de încremenit şi sever ca un epitaf".

De aceea va ajunge la conceptul trădătorului existenţial. Afirmă că poţi ataca oricât existenţa în întregul ei, că îi poţi anula orice fundament, orice bază, nimănui nu-i pasă, dar dacă îi aduci vreun prejudiciu aparenţelor sale, forţelor sale individuale atunci te aşteaptă închisoarea sau moartea. Şi concluzionează amar: "Nu există o procedură împotriva trădătorilor metafizici".

Este cinic, este mândru, calităţi care după cum afirmă nu se învaţă la şcoală. Vrea să nu mai dea dovadă de timiditate, de prudenţă, de rezervă şi totuşi" îi repugnă orice angajare. În "Itinerariul urii" scrie aceste rânduri: "Când vezi o inimă înflăcărată, poţi fi sigur că până la urmă îi vei cădea victimă. Cei care cred în adevărul lor - singurii care rămân în memoria oamenilor - lasă în urmă un şir de cadavre" adevărurile încep printr-un conflict cu poliţia şi sfârşesc prin a se sprijini pe ea". Este aici o împotrivire explicită la optimism cât şi declararea inutilităţii oricărui adevăr. Mai mult, completează în altă parte: "Cine a găsit vreodată un singur adevăr vesel care să fie şi valabil!".

Atitudinea asta de neimplicare îl face să creadă că nimic bun nu poate ieşi din oricare dialog, că întrebările şi răspunsurile de fapt sunt echivalente în acest "univers pleonastic". De aceea filosofia îi repugnă, i se pare concretizarea lingvistică a unor ore sterpe şi că nu va putea rivaliza niciodată cu simţirea tragică a unor unor personaje precum Iov sau Macbeth ori cu măreţia muzicii. Şi exclamă memorabil: "Universul nu se discută; se exprimă".

Acest univers infinit. Aceste legi irepresibile şi a căror învăţătură pentru conduita umană este complet ignorată. Cioran ne reaminteşte că nu are sens să facem ceva "de vreme ce oricare faptă e ridicolă în raport cu infinitul". De fapt noi suntem orbi, nu înţelegem nimic din ce ne oferă experienţa. Şi ne reaminteşte de acel prinţ hindus care a văzut doar un infirm, un bătrân şi un mort pentru a înţelege totul. Boala, bătrâneţea, moartea. Se află aici lângă noi ignorate de pofta sălbatică şi inconştientă de a trăi.

Şi ignoranţa cere compensaţii. Pentru inconştienţa unora, pentru lăcomia lor de a poseda cât mai mult din acest univers, există alţii care suferă cumplit, "care-şi ispăşesc nu numai propria fericire, dar şi pe cea a unor necunoscuţi. Şi iată că echilibrul se restabileşte; proporţia dintre bucurii şi dureri devine armonie".

Iată de ce deznădejdea este pentru Cioran sentimentul dominant. De care nu poate scăpa, fiindcă exclamă ironic se găsesc în farmacii tot felul de leacuri pentru fanfaroni, dar nu şi antidotul "deznădejdii limpezi, infinit articulate, mândre şi sigure".

Acest cancer sufletesc îl face să ajungă la negaţia existentului. Iată de pildă "Viaţa nu-i decât o zarvă peste o întindere lipsită de coordonate, iar universul, o geometrie epileptică". Nu crede că viaţa ar avea vreun scop (seamănă în această privinţă artei) şi s-ar dovedi atractivă şi superioară morţii numai prin inexactitatea finalităţilor. Viaţa nu există decât dacă nu e privită cu atenţie, nu e studiată la microscop. Cine se apleacă asupra vieţii, îşi pierde propria biografie. De pildă poetul a cărui viaţa aventuroasă e de fapt imaginată de alţii.

Şi fiindcă am amintit de poet iată cum îl consideră Cioran în miniatura "Parazitul poeţilor": "Poetul este un agent al distrugerii, un virus, o boală deghizată şi primejdia cea mai gravă" pentru globulele noastre roşii. Să trăieşti în preajma-i înseamnă să-ţi simţi sângele subţiindu-se, să visezi un paradis al anemiei şi să auzi şiroindu-ţi lacrimi prin vene". Asta pare să aducă un poet - o slăbire a vigorii cu care cucerim o lume de neînţeles, de fapt anemică şi mai ales o audiţie a nostalgiei. Poezia, exclamă aiurea, creează un climat al nedesăvârşirii. Şi de aceea orice doctrină care presupune izbăvirea va căuta s-o elimine. Mai mult: "mântuirea e moartea cântecului, negarea artei şi a spiritului". ("Anulare prin izbăvire").

Poezia reaminteşte de haosul din fiinţa noastră, respectiv de caracterul nostru individual. Ar urma imediat apocalipsa dacă ne-am dezlănţui toţi simultan propriile abisuri. Dacă fiecare ar urma propriul ceas biologic, ar spune toate adevărurile pe care le crede despre societatea sau universul în care se află, ar anula tot ceea ce nu-i convine. Istoria ajunge doar "o defilare de false Absoluturi, o succesiune de temple înălţate unor pretexte". Definiţiile - doar rodul disperării şi totuşi pe baza lor se înalţă temple cu numeroşi credincioşi. Cum poeţii sunt izgoniţi din cetate, aceasta a ajuns un infern de mântuitori. De politicieni, de gargaragii televizuali, de economişti care ne promit fericirea îmbuteliată.

În sfârşit, în lipsa poeziei, adică a furtunii de sentimente, chiar religia a devenit un spaţiu plin de locuri comune, domestice. Adevărurile sale sunt ignorate de oameni care, dacă ar fi atenţi la consecinţele cuvintelor biblice, ar trebui să fie împinşi sau spre abis, sau spre mântuire. De fapt, "trăim ca să ne dezvăţăm de extaz" pământul e populat cu stări de graţie ratate şi cu mistere călcate în picioare".

O explicaţie a acestui abandon ar putea fi de natură psihologică sau, dacă vreţi, militară. În "Dogmele inconştiente" Cioran constată că "străbatem lumea ca nişte fortăreţe ambulante şi de necucerit. Fiecare e pentru sine o dogmă supremă; nicio teologie nu-şi ocroteşte zeul aşa cum ne ocrotim noi propriul eu; asaltându-l cu îndoieli, punându-l în discuţie, dar numai dintr-o falsă eleganţă a orgoliului nostru: cauza e dinainte câştigată". După Cioran boala fundamentală a lumii este speranţa, deşi de fapt nu evoluăm decât de la un loc comun la altul. Hm, mă gândeam la cei care pleacă în străinătate să-şi găsească acolo un destin mai fericit. Şi găsesc un alt loc comun şi o condiţie socială mai mizerabilă decât cea pe care au abandonat-o datorită lipsei de comunicare. Au nimerit din lac în puţ.

La final aş vrea să revin la problema care m-a făcut să văd roşu în cartea lui Cioran. Este un autor care foloseşte tot felul de metode pentru a indispune cititorul şi cred că fiecare îşi găseşte în acest Tratat de descompunere cel puţin o boală de care să se cutremure. Pentru mine a fost de data asta religia. Ei bine, declaraţiile sale au un cal de bătaie predilect: SFí‚NTUL, cel care-i contrazice, îmi pare, teoria dizolvării; este persoana care nu o ia în jos, deşi poate ajunge câteodată pe ultima treaptă umană. De aceea atacul său contra sfinţilor este cumplit şi continuu. Face în acest sens afirmaţii de genul "Sfinţii au fost mari perverşi, iar sfintele nişte femei magnifice şi voluptoase". Atribuie astfel sfinţilor ceea ce ei nu au: căderea. Se simte scandalizat de indivizii care-i anulează teoria. Descompunerea se termină la sfinţi.

Dispreţuieşte necondiţionat călugării creştini, dar e plin de extaz în faţa celor budişti. Iată o exclamaţie de genul mişcării hippie: "care gânditor din Occident poate suporta comparaţia cu un călugăr budist!"

Într-o continuare doctrinară de vădită orientare argheziană, ajunge să-i fie frică sau silă de tot ce înseamnă rugăciune, religie, adoraţie. În schimb dovedeşte o admiraţie voit reţinută în vag pentru demonic (crede că Dumnezeu ne-a înşelat sau a fost nedrept, în schimb îngerul răzvrătit ar avea o anumită puritate şi ar dovedi o mare vigoare; conform opiniei sale are aceeaşi fiinţă cu a lumii decăzute). Are clare tendinţe sataniste în articolele finale; negând binele, ajunge să cocheteze foarte serios cu răul.

Scrierile sale alcătuiesc o antiteologie, devenind pe alocuri o demonologie; de obicei nu înlocuieşte un idol prin altul, ci încearcă să găsească o soluţie pentru absurdul existenţei umane. Nu o găseşte! Face afirmaţii deseori discutabile, dar înfăţişate într-un chip dogmatic - cartea sa poate fi citită ca o Biblie a ateului. Unui om lipsit de Dumnezeu toate i se par amare şi fără gust; civilizaţia curăţată de iluzii nu are pentru el niciun sens; de-aia afirmă că adevărurile noastre nu valorează mai mult decât cele ale primului pitecantrop gânditor.

Cartea sa doare, descompune, te obligă să iei o poziţie. Şi aceasta nu poate fi pe de-o parte decât acţiunea sau imobilitatea, şi mai ales pe de altă parte adoptarea unei atitudini faţă de moarte. Fie o ignori şi atunci vei muri o singură dată, stând însă sub semnul învinşilor - cum spune Emil Cioran, fie o conştientizezi tot timpul, dar astfel ajungi să negi şi să gândeşti în acelaşi timp veşnicia. Fiecare drum cu otrava şi promisiunile lui.

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea