Autor: Paul Auster
Rating:

(ediţia în limba engleză)

După Paul de Man, toată ficţiunea e metaficţiune, din moment ce toate operele literare sunt preocupate de limbă şi literatură în sine. Deci ar fi inutil să numesc Trilogia New York-ului metaficţiune poliţistă, din moment ce este o operă literară şi o ţin pe masă chiar acum. Urmând această gândire, pot spune că scriu o metarecenzie, deoarece aveţi în faţă o poveste despre mine citind o poveste, care la rândul ei spune o poveste. Sau mai degrabă e o metametarecezie, deoarece reflectă asupra statutului ei de rencezie?

Dacă vi s-a părut că treaba asta e complicată, staţi să vedeţi ce se întâmplă în Trilogia New York-ului. În prima nuvelă, Oraşul de sticlă, scriitorul Daniel Quinn este confundat cu un detectiv, Paul Auster (autorul însuşi, inserat în poveste), şi angajat să îl apere pe Peter Stillman de tatăl acestuia, numit tot Peter Stillman. În momentul în care oferta de angajare este acceptată, şi Quinn se pune pe muncă, vedem că nu avem de-a face cu o poveste poliţistă clasică, falsul detectiv preferând să discute probleme filosofice cu suspectul, în parc. Oraşul de sticlă este cea mai reuşită nuvelă din trilogie, Quinn alunecând uşor în nebunie pe măsură ce cazul îi scapă de sub control. Nuvela a fost şi ilustrată, într-un roman grafic omonim, foarte bine primit.

Cea de-a doua nuvelă, Fantome, îl are în centru pe detectivul Blue, angajat de domnul White să-l spionze pe domnul Black. Blue se mută peste drum de casa lui Black, şi-l urmăreşte zi şi noapte, întocmind rapoarte amănunţite despre acesta. Urmărirea durează mai bine de un an, şi în cele din urmă Blue se decide să-l înfrunte pe Black şi pe misteriosul său angajator, aflând adevărul teribil din spatele şaradei.

În ultima nuvelă, Camera încuiată, Auster încearcă să lege primele două poveşti, terminând în forţă. Un scriitor lipsit de inspiraţie primeşte un telefon de la nevasta unui prieten din copilărie, Fanshawe (o trimitere la romanul lui Nathaniel Hawthorne), care-i spune că soţul ei a dispărut şi i-a lăsat manuscrisele sale. Scriitorul îi va publica manuscrisele şi se va însura cu nevasta acestuia, în cele din urmă plecând în lume pe urmele lui Fanshawe, pentru a se salva pe sine şi a dezlega misterul dispariţiei prietenului său.

Trilogia New York-ului este un exemplu strălucit de metaficţiune detectivă. Paul Auster face o apariţie importantă în prima nuvelă, inserându-se ca personaj. În a doua nuvelă Blue discută despre filmele cu detectivi care-i plăceau atât de mult, sau despre Walden, romanul lui Thoreau. Naratorul celei de-a treia nuvele admite că a scris primele două nuvele şi totul se închide într-un fel de cerc halucinant, pentru că trilogia tocmai s-a explicat singură.

Trilogia New York-ului nu e genul de carte care să te lase să meditezi asupra conţinutului ei, ci preferă să se ridice de pe raft, să te lovească peste faţă, şi să ţipe "Pleacă de aici, o s-o fac singură!". La final se cere recitită; deşi lasă impresia că este ermetică, felul în care lucrurile se leagă, referinţele la diverse opere sau personaje literare, şi joaca continuă prin care personajele devin alte instanţe ale naratorilor îţi cer să reciteşti nuvelele şi să descoperi nuanţele ascunse.

Eu unul nu am recitit-o, şi nu plănuiesc s-o fac în curând, dar am avut şansa să citesc nuvela grafică făcută după Oraşul de sticlă, şi s-o discut profund (până când am ajuns să inventez cuvinte ca "metametanarator" şi m-am oprit ca să-mi păstrez sănătatea mintală). E ceva ridicol de atrăgător în această nuvelă, o tensiune uriaşă creată între oraşul care stă să cadă şi cazul lui Quinn, care urmăreşte un bătrân nebun cum strânge gunoaie prin parcuri. Gândirea logică a lui Quinn se va izbi de haosul teoriilor lui Stillman. În timp ce unul încearcă să "spargă cazul", altul se chinuie să pună lumea la loc, dând nume noi obiectelor sparte, căutând acel logos de mult pierdut. Sfârşitul nuvelei este pe atât de abstract pe cât e şi subiectul ei; subiectul adevărat, nu faţada pseudo-poliţistă.

În timp ce scriam această recenzie în capul meu, mă uitam pe Discovery la un documentar despre un tip care a trăit cu urşii Grizzly, până când un urs l-a mâncat. Documentarul se numeşte Grizzly Man, şi vi-l recomand foarte tare, dar lucrul care m-a impresionat (în afară de scenele în care Treadwell se joacă cu nişte pui de vulpe) a fost o frază a naratorului, care spunea că "A trecut linia dintre om şi urs, şi a uitat unde e" (citat aproximativ). Toate personajele din Trilogia New York-ului trec linia dintre scriitor şi detectiv, uită unde e, şi în cele din urmă plătesc pentru asta.

În fond, toate cele trei nuvele vorbesc despre căutarea unei identităţi, izolarea de societate şi încercarea de reintegrare, sau dispariţia completă. În lumea acelui New York, imens şi gri, pe care Auster îl descrie atât bine, e foarte uşor să te pierzi, şi să dispari pentru totdeauna. Mai greu este să te regăseşti, şi să te reconectezi cu lumea.

O recenzie de: Cristi Mitran