Autor: Aron Cotruş
Rating:

Se pare că există o filieră ocultă de valorizare a unui poet. Impresiile unui critic, fatal subiective, propunând nişte încadrări de curent literar şi anume recurenţe sunt preluate de harnici universitari ca literă de lege, ca adevăr demonstrat ce oferă posibilitatea aşezării operei respective într-un "insectar" al literaturii române. Totuşi relectura integrală a poemelor aduce o mare surpriză - percepţiile de cititor fiind departe de a) impresia publicului b) locul conferit de critica academică c) autoritatea critică iniţială. Mă gândeam în acest sens la nedreptatea ce i se face lui Bacovia, prins în bolduri în "scârţâitoarea" simbolistă, când el ar putea fi considerat un poet obsedat de perfecţiunea şoaptei lirice şi înspăimântat de redundanţe, de balastul poetic. Acest aspect ţine doar de simbolism sau e de fapt o tendinţă a poeţilor din diferite timpuri? Laconismul, simplitatea, perfecţiunea pot fi fantoşele sale în egală măsură cu niscai procedee simboliste.

Aron Cotruş e un caz similar. Debutează în plin simbolism şi suferă influenţa eminescianismului târziu. În perioada interbelică poezia sa e contaminată de expresionism, de profeţiile poetice socialiste, de anumite extinderi de tip avangardist ale ideii poetice, de fenomenul grandilocvenţei. Cine e prin urmare acest Aron Cotruş, unde poate fi încadrat - uneori critica literară neputând decide asupra sorţii unui poet îl alătură unor încadrabili şi îl uită cu consideraţie - în simbolism, în expresionism sau cu largheţe în avangardismul socialist?

Aron Cotruş nu e nici un poet care să poată fi lipit clar unui curent literar întrucât a evoluat de la debutul său în 1911 până la moartea sa în exil în 1961 în apele multor tendinţe şi expresii literare. Mă gândeam că opera unui poet poate fi asemănată unui fluviu în care posibil la un moment dat să predomine o anume culoare - să zicem la Cotruş naţionalismul exacerbat sau într-o fază ulterioară o vocaţie de stânga - dar că în timp apele acestea sunt spălate de alte ape şi dacă poetul va rămâne în memoria literaturii, gestul poetic simpatizant va fi şters de limpezimea altor izbânzi lirice.

Revenind asupra experienţelor de lectură, pot vorbi la un autor de calităţile unui poet abia dacă găsesc măcar câteva poeme valoroase integrale, al căror paralelism sintactic şi înţeles să nu mă mai facă să caut cusururi tehnice ori să decupez bucăţi de versuri estetice. La Aron Cotruş poeme de acest tip sunt rare, totuşi câteva titluri merită să fie consemnate: Două lumi, Sunt frate cu bradul, Un plug, Munţii, Un flăcău voinic trecea.

În ceea ce priveşte tematica poemelor sale voi încerca o privire sumară asupra volumelor de până în 1940 - cum ne propune antologia editurii Minerva din 1978. În primele două volume - Poezii, 1911 şi Sărbătoarea morţii, 1915 - Cotruş ne comunică dorinţa sa de a se înfrăţi cu oamenii sărmani "Fraţi dulci, iobagi, nenorociţi eroi"!" (În ţara morţii). Vocea sa lirică într-un poem alăturat capătă accente catastrofice văzând România ca o ţară a movilelor de cadavre şi în care oamenii vii sunt puşi în jug. Acestei imagini sociologice i se opune interiorul de tip simbolist cu inevitabilul clavir, cu partituri de Chopin şi măsuţă din lemn de trandafir lângă care aşteaptă o Wanda palidă "cu sânii ei albi dezveliţi" fantaşti războinici (Danţul umbrelor, În odăiţa părăsită) sau o iubită nenumită, luminată de o lampă cu un abajur macabru care se complace într-un straniu oficiu de îndrăgostit - desenarea unor salbe peste sâni.

În volumele din 1920 - Neguri albe şi România - apare frazeologia patriotică "răsunetul Carpaţilor româneşti, copiii ţării româneşti", răzbat sunete de lupte grozave într-un lung câmp semantic al războiului: baionete, piepturi zdrobite, urlete, bălţi de sânge, răni şi puzderii de duşmani. În timp ce printre morţi se distinge un insolit Dorian Gray cu "păr de flăcări", poetul cuprins de vocaţia profetică fie e convins de realizarea unor fapte nepieritoare, de pildă crede că numai evocarea numelui bătăliei de la Mărăşeşti va provoca frisoane viitorilor români (!), fie are viziuni urbanistice futuriste, prevesteşte "puzderia de vile ce se întind superbe pân"™ la mare".

În ceea ce priveşte erotica acestor prime volume interbelice, domină în continuare nostalgiile orientale - femeia cadână, prizonieră a gineceului - cititoare ideală şi muză ce promite "mări de voluptăţi". Iubirea masculului poet capătă accente carnivore "cu dinţii mei de tigru / Eu sânii să ţi-i sfâşii" (2), femeia se află în extaz amoros "aprinsă de-un sălbatic jind / zâmbind / voluptuoasă, albă, goală".

În această perioadă poetică Aron Cotruş a adoptat versul liber care se joacă în metri poetici diverşi, tehnică folosită în aproape toate poeziile următoare. Rima este prezentă mai mult ca un acord muzical, nu are străluciri exotice ori fantaste. De altfel poetul începe să tindă spre poemele scurte, genul unei şoapte îmbietoare sau meditative, a unei visate fraze poetice miraculoase. Abundă în stilul său interbelic interogaţiile şi uimirile retorice adresate în general unor lucruri sau idei de genul: "Ardeal" sau "O, suflete al meu!"

În volumele următoare - Versuri, 1925, În robia lor, 1927, Mâne, 1928, Printre oamenii în mers, 1933, Horia, 1935, Minerii, 1937, Eminescu, 1939 - poetul se zbate între două atitudini existenţiale marcante. Pe de o parte luptă cu disoluţia sa ca artist sau ca persoană: "m-am frământat o viaţă ca un tânăr plop sub vânturi / (") carnea mi-a fost numai foc şi vijelii" sau îşi pune întrebări asupra rostului poetului: "De ce gura-mi adevăr vrea să spuie / celor ce-n trup îmi bat codrii de cuie".

Pe de altă parte, scrie prevestiri socialiste şi îndeamnă deseori la revoltă contra ciocoilor. Visul său este ca ţara să se umple de "Reşiţe noi cu coşuri pân"™ la cer" (se vede că spiritul vremii nu fusese încă atins de spaima poluării) şi ne reaminteşte de lipsa de umanitate a patronilor şi a mecanismului fabricii ori minelor unde mor oameni în accidente de muncă. Un motiv des întâlnit în poezia lui Aron Cotruş este cel al minerului care suferă o suită de năpaste: foamea, batjocura exploatatorului putred care petrece, moartea familiei de frig, glodul din mină, plămânii zdrenţuiţi. Acest miner neindividualizat care se poate transforma "mâine în milioane" ajunge din cauza sărăciei să aibă "uitătura de cărbune", ştearsă, letală: "Iar ochii-i m-au izbit grozav şi sec / În inimă şi-n frunte / Ca nişte gloanţe crunte."

Iubirea, în aceste două ipostaze e desenată când ca o obsesie tainică "Iubita mea de fiecare gând" aflată într-un decor liliachiu când primăvară "lacăte de linişte atârnă seara / cu degetele ei de catifea!", când devine o obsesie pietroasă, un anume Pătru Opincă se plânge că nu-l aşteaptă "pe nici un podmol / fete mari cu ţâţe ca de piatră".

În final vreau să remarc încercările de autodefinire ale poetului prin obişnuitele paradoxuri. "Am dăruit la alţii furându-mi ce aveam" / Am leşinat de foame dând pâinea mea la câini", ori aşezarea sa sub semnul ideii: Lumea există în funcţie de mine - tălmăcită în genul "mă lovesc de mine-n orişice şi orişicine". De aceea am propus calificativul de la începutul recenziei, sperând ca mai departe să recunoaştem atomul Aron Cotruş şi în fiinţa noastră.

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea