Autor: Ştefana Velisar Teodoreanu
Rating:
Editura pentru literatură
Anul apariţiei: 1969
279 pagini

Nu aş greşi, cred, să spun că puţini sunt cei care să nu fi citit măcar un volum din Medelenii lui Ionel Teodoreanu. Îndrăznesc să cred că greşeala mea nu ar fi mare dacă aş adăuga că la fel de puţini sunt şi cei care mai citesc azi măcar un volum al soţiei sale Lily, cunoscută în lumea literară ca Ştefana Velisar. E drept, deşi soţie a autorului sus-numit, aceasta nu i se aseamănă din punctul de federe al stilului preferând un filon al reflexivului. Acesta este cazul, cel puţin, al romanului de faţă.

Pe scurt, povestea este cât se poate de simplă: cuplul care alcătuieşte familia Scutaru se desparte. Autoarea nu urmăreşte însă faptele (dacă s-ar fi limitat la asta cu siguranţă subiectul ar fi fost epuizat în câteva zeci de pagini), ci se axează pe căutarea şi trăirile protagoniştilor într-o manieră ce nu este nicidecum pretenţioasă dar nici departe de a avea un sens profund. Dar, după cum avertizează şi titlul, nu trebuie ca cititorul să se aştepte la o revoltă sau revelaţie radicală din partea vreunuia din personaje. Nu, trăirile şi senzaţiile sunt cele cu care ne întâlnim toţi, mai mult sau mai puţin, în viaţa de zi cu zi. Întrebările îşi primesc răspunsurile în acelaşi ritm lent care pe noi ne face nu mai avem răbdare şi să le căutăm în romane. Sau oriunde altundeva.

Spre deosebire de lumea prezentului, lumea din paginile Ştefanei Velisar este una care cunoaşte valorile aşteptării: personajele ei (cele feminine îndeosebi) posedă o capacitate de acceptare vecină credinţei. Interesant de observat este modul în care fiecare din ele îşi câştigă această capacitate de-a lungul timpului, supuse încercărilor, ispăşind în linişte micile sau marile erori făcute de-a lungul timpului. Singura grijă este a felului în care fiecare lucru neînsemnat care trebuie plătit mai apoi îi afectează pe ceilalţi, problemă recurentă în volum.

Elisabeta, alintată Baba, este pe bună dreptate personajul principal, portretul naturii ei complexe fiind reprezentat cu fineţe. Nu este femeia cochet-capricioasă, nici femeia supus-casnică sau bovariană. Este, simplu, doar femeia. Drumul pe care îl faci alături de ea prin întrebările diferitelor neurastenii este un drum făcut exclusiv pentru a o cunoaşte, şi a se cunoaşte implicit prin ea. Avem totuşi în faţă viaţa cea de toate zilele, nu un pretext pentru o expunere provincială sau o încercare a temelor tolstoiene.

Un alt lucru care mi-a plăcut în mod deosebit a fost scriitura, pe care nu pot sa o caracterizez altfel decât feminină. Lipsit de artificialităţi decorative sau de sentimentalisme inutile, scrisul Ştefanei Velisar are peniţa puţin înmuiată doar în vasul melancoliei, de care nu face păcatul să abuzeze. Rămâne, astfel, în sfera suferinţelor demne, a durerilor frumoase pe care e o încântare să le urmăreşti.

Viaţa cea de toate zilele şi-ar primi simplu recenzia prin ceea ce asociază fiecare din noi acestor cuvinte. În loc de asta, voi mai spune în încheiere că este o lectură caldă, nu fericită, dar nici lipsită de speranţă.

Scris de Silvia Grădinaru