bookblog.ro

---

Fragment: „Suspine tandre” de Yoko Ogawa + eveniment de lansare

Scris de • 14 November 2018 • in categoria Anunturi, Noi aparitii

Titlu: Suspine tandre

Autor: Yoko Ogawa

Traducere din japoneză şi note de Magda Ciubăncan

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2018

 

 -Fragment –

            În prima sâmbătă din iunie, domnul Nitta și Kaoru m-au invitat la un grătar.

— Nu l-am mai folosit de mult și s-a umplut de funingine. Dar să știţi că asta o să-i dea cărnii o savoare aparte.

Purtând mănuși de lucru, Kaoru aducea cărbunii.

Locul pentru grătar se afla într-un colţ al curţii în formă de evantai, lângă baraca din prefabricate. Domnul Nitta îl construise cu mâinile lui, ridicând un mic zid de cărămizi în formă de „U“, peste care așezase un grilaj de fier, iar alături aranjase câteva băncuţe și o masă rotundă din granit. Într-adevăr, cărămizile și grilajul erau negre de fum. Prin ușa deschisă a cabanei se vedeau mai multe planșe de lemn tăiate la aceeași lungime, puse la păstrare.

— Poftiţi, luaţi loc și savuraţi în liniște o băutură rece! Imediat terminăm pregătirile.

Domnul Nitta a șters băncuţa cu un prosop, ca să mă pot așeza, și a pus pe masă o carafă în care era o băutură transparentă.

Toţi trei eram foarte veseli. Se apropia seara, dar soarele încă nu apusese și lumina după-amiezii îmbrăţișa încă pe ici, pe colo verdele închis al pădurii. Căldura umedă dispăruse și din când în când se simţea câte o pală de vânt uscat.

Chiar și Dona era cuprins de entuziasm, învârtindu-se de colo-colo și frecându-și nasul de pământ. Se tot încurca printre picioarele lui Kaoru, care era ocupată cu pregătirile și-l tot certa, spunându-i: „Pleacă de-aici!“

Mi-am turnat din băutura din carafă și am băut. Era rece și bună. Se simţea în ea o aromă de lămâie verde.

Așezată pe băncuţă, îi priveam pe cei doi cum intră și ies pe ușa dinspre sud, cum scot și duc farfuriile, cum pun carnea și legumele pe ţepușe, cum taie brânza pentru aperitiv, și toate acestea îmi dădeau o stare de bine. Mă simţeam ca și cum nimic nu mi-ar fi putut strica buna dispoziţie. Verdele intens al pădurii se întindea până departe, pe cer nu se zărea nici un nor, iar dinspre grătar începuse să se ridice un miros apetisant.

Când eram copil, făceam adesea grătar pe terasa cabanei noastre. Oare unde s-o fi rătăcit reșoul cu gaz pe care-l foloseam atunci? Scoaterea lui din debara era treaba tatălui meu. Cu sora și cu verișorii mei ne întreceam cine să fie primul care să mănânce carnea. La picioarele noastre erau aprinse spiralele antiţânţari. Iar dacă, neatent pe unde merge, cineva călca pe vreo scândură care scârţâia, săream cu toţii strigând: „Vine fantoma pisicii!“

Obrajii mei de copil erau moi și încă nu simţiseră durerea. Mâinile care-i atingeau erau întotdeauna pline de blândeţe.

Cei doi continuau să lucreze cu îndemânare. Nu făceau mișcări inutile, dar nici nu lucrau ca niște roboţi, ci puneau suflet chiar și în cele mai mărunte gesturi. Se înţelegeau din priviri și era suficient un simplu „aha“ din partea lui Kaoru, ca să confirme că a priceput și să meargă să aducă lucrurile de care era nevoie. Domnul Nitta se ocupa mai mult de sos și de cărbuni, iar când ea întâmpina vreo problemă, cum ar fi să ia un platou de pe rafturile de sus sau să se împiedice de vreo piatră din grădină, îi sărea imediat în ajutor, fără nici o afectare.

Am ridicat paharele de vin alb:

— Să bem în sănătatea celei mai mari artiste caligrafe, a fabricantului de clavecine și a ucenicei sale!

— Şi în sănătatea bătrânului Dona, care nu mai trebuie să asculte sunetele false ale clavecinului! a adăugat Kaoru, umplându-ne încă o dată paharele.

Grătarul a fost absolut delicios. Cei doi mi-au pus pe farfurie cele mai fragede și bune bucăţi de carne, paharul mi l-au umplut de câte ori s-a golit și au făcut vânt cu evantaiele, ca să nu-mi intre fumul în ochi. M-au tratat ca pe o adevărată prinţesă.

Dona a primit și el niște supă de varză cu porumb, pe care a înfulecat-o scrâșnind din dinţi, ca de obicei.

— Oare Dona chiar nu aude? am întrebat eu.

— Probabil că a auzit deja toată muzica dintr-o viaţă, mi-a răspuns domnul Nitta.

Urechile lui, de o formă triunghiulară încântătoare, stăteau ridicate, lăsând să se vadă interiorul căptușit cu un puf rozaliu, plăcut la atingere. Oare cu aceste urechi ascultase el pianul domnului Nitta? M-am gândit atunci că amintirea acelor sunete ce nu se vor mai întoarce niciodată rămăsese probabil închisă înăuntrul lui.

Cu toţii am mâncat mult. Atât de mult, încât mi se părea că nu mă mai simţisem așa de plină niciodată în viaţa mea.

Pofta de mâncare a lui Kaoru era însă pur și simplu extraordinară. Își lua farfuria în mână, înfulecând totul repede și fără zgomot, dar carnea apărea din nou în faţa ei într-o clipită.

— Pentru că azi avem musafiri, se pare că se abţine un pic. Recordul ei, din câte îmi amintesc, e de șapte sute de grame de friptură.

Dar putea el să râdă cât voia, căci Kaoru, deloc afectată, se apuca de înfulecat altă bucată de carne.

Cât timp am mâncat, am vorbit despre o sumedenie de lucruri. Despre romanul care ne-a impresionat cel mai mult. Despre amintiri din călătorii. Despre prima dragoste. Despre cum ne-am petrece o zi ideală.

Ca de obicei, domnul Nitta era cam ursuz, dar dacă i se punea o întrebare, vorbea mai mult decât ar fi fost necesar. Mai guralivă decât de obicei, Kaoru a lăsat să-i scape multe secrete despre el. Surâzând, acesta nu încerca să se justifice în nici un fel. E drept și că secretele erau de fapt niște banalităţi, cum ar fi că odată mâncase prea multă prăjitură cu brânză și se stricase la stomac sau că nici până acum nu știa să folosească faxul.

Când sticla de vin s-a golit, domnul Nitta a deschis alta. I-a scos dopul cu eleganţa cu care ar fi desăvârșit o piesă de clavecin.

Fără voia mea, întotdeauna am ţinut socoteala paharelor pe care le beau bărbaţii de la aceeași masă cu mine. Chiar dacă voiam să renunţ, îmi era imposibil. Undeva în celulele creierului mi se scrijeleau, cu teamă parcă, numere: un pahar, două pahare… Pentru că odată ce depășea o anumită cantitate de alcool, soţul meu devenea teribil de violent.

Domnul Nitta nu-și schimbase însă nici expresia feţei, nici atitudinea.

— Ruriko, dumneata semeni cu o femeie dintr-un tablou de Rembrandt, mi-a spus el ștergând picăturile de apă de pe o nouă sticlă de vin.

— Rembrandt…?

— Da. O femeie numită Saskia.

— Da, chiar așa e, a aprobat și Kaoru.

— Prin ce anume ne asemănăm? am întrebat eu.

— Ochii, gura, ceva la frunte… O oarecare blândeţe a trăsăturilor și bogăţia părului, a murmurat el cu privirea aplecată asupra sticlei, fără să se uite deloc la mine.

Era un lucru rar ca el să facă asemenea observaţii personale. Nu o știam pe această femeie numită Saskia, dar nu mă interesa chipul ei, eram fericită să mi se spună că semăn cu cineva. Probabil pentru că trecuse multă vreme de când lângă mine nu mai fusese un om care să-mi observe cu atenţie trăsăturile feței.

— Domnul Nitta e foarte priceput la a-și da seama cu cine seamănă o femeie. Surprinde esenţa, a intervenit Kaoru. Din nou, el n-a contrazis-o, ci, dimpotrivă, i-a pus în farfurie o bucată și mai mare de carne.

Întunericul ne cuprinsese pe nesimţite. Chiar înainte de lăsarea nopții, pe boltă s-au zugrăvit culori tulburi. Cu burta plină, Dona a lipăit cu poftă apa ce i s-a turnat în bol. Din când în când, printre ramuri treceau umbre negre. Domnul Nitta ne-a explicat că erau lilieci. Vântul se oprise, iar fumul ţigărilor se ridica drept, aspirat parcă de cer.

— Nu e dezolant să locuiți singură în casa aceea mare? m-a întrebat Kaoru.

— Nu, îmi e bine. Am venit aici tocmai pentru că aveam nevoie să fiu singură.

— Cu siguranţă soţul dumneavoastră e trist.

— Hmm… știu și eu? am răspuns scuturând din cap. Lui nu-i place deloc să mă vadă absorbită de caligrafie. Şi nici măcar nu încearcă să mă înţeleagă. Nu poate. Se întreabă cum se face că niște litere scrise pe o bucată de hârtie pot avea valoare.

— Iar la cabană, de una singură, vă puteţi concentra, nu-i așa?

— Da. Pe măsură ce scriu, am senzaţia că în toată lumea nu mai există altceva în afară de mine și de scrisul meu. Literele îmi ies cu atât mai frumoase cu cât mișcarea mâinii mele se concentrează pe fiecare în parte, de parcă ar medita la solitudinea lor.

— La ce lucraţi acum?

— La autobiografia unei doamne de nouăzeci și șase de ani din Anglia. Pe lângă volumele pe care le publică pe cont propriu, vrea să le lase copiilor și o ediţie de colecţie.

— E o muncă titanică, nu-i așa? a întrebat domnul Nitta, așezându-se pe bancă picior peste picior.

— Nu e nici pe departe așa de minuţioasă precum clavecinul. Doar că viaţa acestei englezoaice este una foarte complicată. Al nouălea copil al unei familii de crescători de vite, a fost dată ca servitoare și a muncit fără să aibă nici măcar o dată o vacanţă de Crăciun. Într-o zi, încercând să o apere de un cal nărăvaș pe una dintre fetele familiei la care lucra, a primit o lovitură puternică la cap și a rămas fără vedere. Apoi a fost dată afară pur și simplu. A intrat la o mănăstire, unde a făcut munca de jos, dar la cincisprezece ani și-a dat seama dintr-odată că are un dar special și a devenit mediu. A trăit mai multe povești de dragoste. A fost un mediu foarte șarmant, putem spune. Amăgită însă de un bărbat netrebnic, a rămas fără nici un ban în buzunar – mă întreb cum de s-a putut lăsa înșelată, când avea asemenea puteri supranaturale – și într-o pornire de moment a plecat la Londra, unde s-a alăturat unui grup de circari și a devenit dresoare de animale sălbatice. Asta pentru că, grație darului ei special, putea comunica cu fiarele. Dar nici aici nu a stat prea mult. Doborâtă de trompa unui elefant, s-a lovit din nou la cap, iar șocul loviturii i-a redat vederea. Însă odată cu asta și-a pierdut înzestrarea. Până aici am ajuns, dar povestea merge mai departe, de parcă n-ar avea sfârșit.

Cei doi au lăsat să le scape un oftat în același timp.

— Ce experienţe deosebite!

— Iar dumneata, Ruriko, îţi dai întâlnire cu viaţa acestei femei zi după zi…? a întrebat domnul Nitta, părând impresionat.

— E o muncă neobișnuită să caligrafiezi viaţa altcuiva.

Cu cleștele de grătar, am desprins o bucată de carne ce rămăsese lipită.

— Oricât de important ar fi un anumit eveniment, dacă e să îl scrii pe hârtie, termini într-un rând sau două. Pentru „Am rămas fără vedere“ sau „Am rămas fără nici o leţcaie“ sunt suficiente zece-douăzeci de litere ale alfabetului. De aceea, când caligrafiezi o autobiografie, ajungi să te simţi ușurat. Se spune că e mai bine să nu te gândești prea mult la tot ce se întâmplă în lume.

Pe grătar nu mai era nimic, iar cărbunii începuseră să se stingă. Şi cea de-a doua sticlă de vin era pe terminate. Odată cu lăsarea întunericului, la urechile mele ajungeau mai bine bătăile aripilor păsărilor ce zburau în adâncul pădurii, vocile noastre și lipăitul picioarelor lui Dona pășind pe pământ.

 

Până să mă dezmeticesc eu, Kaoru intrase în casă și se așezase în faţa clavecinului. Toate luminile erau stinse, în afară de cea care cădea chiar pe instrument. Îl scotea din întuneric, ca și cum ar fi fost un obiect ales.

Şi-a tras scaunul mai aproape, a luat de pe claviatură pânza de protecţie, a împăturit-o cu grijă și a început să cânte. Deși nu eram foarte aproape, sunetele ajungeau la noi netulburate. Stăteam lângă domnul Nitta. Răceala băncii de piatră era plăcută.

Suspine tandre, de Jean-Philippe Rameau, mi-a murmurat domnul Nitta, iar șoapta sa mi-a mângâiat lobul urechii.

La început nu mi-am dat seama că acela era titlul piesei. Cuvintele lui păreau a fi o rugă îmbătătoare.

La clavecin, Kaoru părea încă și mai frumoasă. Unduirea moale a cutiei de rezonanţă se prelungea spre încheietura mâinii ei și mai departe, către gât, ca și cum trupul său s-ar fi contopit cu instrumentul.

Ea putea deschide cutia închisă cu cheia făcută de domnul Nitta. Putea să scoată dinăuntru oricâte sunete ar fi vrut. Mi-am dat seama dintr-odată că o invidiam.

— Are talent ca fabricant de instrumente muzicale? am întrebat eu în șoaptă, ca să nu deranjez interpretarea.

— Sincer să fiu, eu nu-mi dau seama de ce fel de talent este nevoie, mi-a răspuns el, ducând la gură paharul de vin și luând încet o înghiţitură. Fără îndoială că trebuie să ai și o oarecare abilitate, și simţul instrumentului, și ureche muzicală, dar nici una dintre aceste condiţii nu este absolut necesară. Kaoru vrea să fabrice clavecine. E tot ceea ce știu.

De fiecare dată când rostea numele lui Kaoru, ecoul acestuia rămânea în inima mea ca o înţepătură discretă. Pentru că de fiecare dată când îl pronunţa, o făcea cu atâta grijă, de parcă n-ar fi vrut să-l strice.

— Dar cântă foarte bine.

— Pentru că de mică a cântat la orga bisericii. Firește că nu stăpânește tehnica unui profesionist, dar are o anume personalitate. Interpretarea ei e sentimentală, meditative…

— De ce a venit aici?

Am golit paharul de vin, ca să-mi șterg înţepătura din inimă.

— Credeţi că o fată așa de tânără și frumoasă ar vrea, în mod normal, să fabrice clavecine? Aș înţelege dacă ar fi vorba de cântat sau doar de ascultat. Dar cred că să știi să cânţi la clavecin și să fabrici unul sunt două lucruri diferite, deși poate că par asemănătoare.

— Așa este, sunt diferite.

Domnul Nitta și-a descrucișat degetele pe care le ţinea pe genunchi, numai pentru a și le încrucișa din nou. Apoi și-a lăsat privirea să cadă în spaţiul liber nou format între palmele sale.

— Probabil că avea nevoie de asta. Să vină într-un loc în care nu cunoștea pe nimeni, ruptă de curgerea timpului, netulburată de griji mărunte, de amintiri ori de temeri, unde să ducă o viaţă în care singurul partener să-i fie un sunet care nu se vede.

— Nu are pe nimeni cunoscut aici?

— Din câte știu eu, n-a venit nimeni s-o viziteze și nici ea nu și-a luat vreodată liber, să meargă să se distreze pe undeva. Nici la Nagasaki nu s-a întors, nici măcar o dată. Timp de un an de zile, singurele locuri în care s-a aflat au fost hanul, locul acesta și interiorul mașinii care o poartă între cele două.

— Oare ce făcea la Nagasaki?

— După ce a absolvit un colegiu și și-a luat o diplomă de educatoare, se pare că l-a ajutat pe tatăl ei la biserică. Se ocupa de școala de duminică și cânta la orgă. A fost însă implicată într-un accident…

— Accident? Părându-mi-se că am vorbit prea tare, mi-am acoperit gura cu mâna.

— Logodnicul ei a murit chiar înainte de nuntă, a spus domnul Nitta, alegându-și bine cuvintele. Am înţeles că era un tânăr funcţionar de la departamentul de asistenţă socială al primăriei, pe care îl cunoscuse la biserică.

— A avut un accident de circulaţie?

— Nu. Prea multe detalii nu știu nici eu… s-a bâlbâit el. Nu mi-a spus niciodată nimic despre iubitul ei.

Suspine tandre continua să curgă. Motivele pictate cu auriu pe clavecin erau scăldate în lumina ce o învăluia și pe Kaoru. Unul câte unul, sunetele treceau printre noi și pătrundeau în adâncul pădurii cufundate în întuneric.

Dona se întinsese la intrarea barăcii din prefabricate și privea spre lumină cu un aer gânditor. Chiar deasupra ei răsărise secera lunii.

— Dumneavoastră nu cântaţi, domnule Nitta?

Şi-a trecut degetele prin păr și a clipit de două-trei ori.

— Aș vrea să vă aud cântând, am repetat, crezând că nu auzise prima dată.

El a rămas însă tăcut, scuturând doar din cap.

Nici unul din noi n-a mai scos vreun cuvânt. Stăteam pur și simplu acolo, cu trupurile încordate. Umărul lui era chiar lângă mine. M-a cuprins dintr-odată o dorinţă tulburătoare de a-l atinge. Mi-am spus că e din cauza clavecinului. Era doar acea reverberaţie care-mi răscolise sentimentele.

 

În seara aceea am sunat acasă. Nu pentru că mi-ar fi fost dor de soţul meu, firește. Ci pentru a-mi reaminti de ce a trebuit să mă ascund de el într-un loc atât de îndepărtat. Telefonându-i lui, îmi puteam aduce aminte de fiecare moment în care mă tratase cu răceală și cruzime, după bunul său plac. Şi îmi spuneam că pot rămâne aici atât timp cât voiam.

Telefonul a continuat să sune. Sunetul apelului răsuna în încăperea întunecată. Oare omleta aruncată în chiuvetă se stricase? Oare sertarele dulapului din dormitor erau și acum deschise în dezordine?

L-am lăsat să sune de cincisprezece ori, apoi am pus receptorul în furcă. Nu a răspuns nimeni.

M-am băgat în pat, dar n-am reușit să adorm. Dacă închideam ochii, înapoia pleoapelor îmi apăreau clavecinul scăldat în lumină și silueta lui Kaoru. Şi simţeam din nou căldura corpului domnului Nitta, ce ajungea la mine prin umărul lui.

Am ascultat cu atenţie. Speram să aud chiar și cel mai mic semn că mașina lui Kaoru părăsește parcarea de la Grasshopper și că se întoarce la han. Tot așteptând, n-am reușit nicicum să adorm.

De fapt, n-aveam cum să aud așa ceva. Pensiunea era departe și, chiar dacă vreo mașină ar fi trecut pe drum, cum puteam să știu că era a lui Kaoru?

Cu toate acestea, nu mă puteam abţine să nu ascult cu atenţie. Oare chiar plecase de la domnul Nitta în seara aceasta?

Tot ce puteam auzi însă era sunetul clavecinului.

Editura Humanitas Fiction vă invită joi, 15 noiembrie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la o seară japoneză dedicată lansării romanului Suspine tandre de Yōko Ogawa, recent apărut în limba română în colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu. Publicat în 1996,Suspine tandre împrumută titlul unei piese pentru clavecin de Jean-Philippe Rameau și se construiește ca un roman în care natura, percepțiile senzoriale și introspecția creează atmosfera propice întâlnirii a trei destine: cel al lui Ruriko, o artistă de caligrafie occidentală, cel al lui Nitta, un constructor de clavecine, și cel al asistentei lui, Kaoru. O poveste plină de tandrețe, presărată pe alocuri cu accente violente, dar și cu note de umor fin, în care muzica și natura acoperă totul cu un văl protector, dezvăluind în același timp esența personajelor.

La eveniment vor participa domnul Takahiko Watabe – Consilier al Ambasadei Japonei în România, Marius Constantinescu, scriitor și jurnalist cultural, lector dr.  Magdalena Ciubăncan, traducătoarea romanului și Șerban Georgescu, directorul Departamentului de Studii Asiatice din cadrul Universității Româno-Americane. Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction, va fi moderatorul întâlnirii .

În partea a doua a evenimentului, publicul este invitat să participe la un atelier shamisen condus de reputatul muzician Keisho Ohno, aflat la București prin amabilitatea Ambasadei Japoniei în România.

Seara japoneză este organizată în parteneriat cu Ambasada Japoniei și cu Centrul de Studii Româno–Japoneze „Angela Hondru“, Universitatea Româno˜–Americană în cadrul Lunii Culturii Japoneze. Accesul este gratuit, în baza unei rezervări prin eventbook

Yōko Ogawa este una dintre cele mai importante voci ale prozei nipone actuale. După succesul romanului Profesorul și menajera („Raftul Denisei“, 2015), continuăm publicarea operei sale cu Suspine tandre, care conține multe dintre elementele revelatoare ale personalității literare a autoarei. 

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro