Acest articol poate fi citit doar de catre vizitatorii inregistrati pe bookblog.ro, care s-au logat in prealabil. Daca sunteti inregistrati, logati si aveti probleme sau nelamuriri folositi cu incredere formularul de contact. Chiar va rugam sa ne spuneti daca sunt probleme. Raspundem la fiecare mesaj!

["]

Când vorbesc despre copilărie, nu-mi aduc aminte de alta activitate mai plăcută decât cititul. E, de fapt, foarte greu să-mi amintesc o perioadă atât de mult în urma mea, şi, oricum, n-am făcut decât să citesc tot timpul cât am avut-o lângă mine, în mine. N-am bătut mingea pe maidan, nu mi-am julit genunchii. Nu-mi pare rău (bine, doar puţin: deşi mă durea, eram mândră de fiecare bubă pe care mi-o făceam când îndrăzneam să ies pe-afară).

În fine, cărţile" Nu am făcut cunoştinţă cu Habarnam. Din ce am auzit de la alţii, pare grozav de interesant. Prima mea carte (sau cărticică) a fost una al cărei titlu nici măcar nu mi-l amintesc. Singura dovadă e o poză pe care o am încă acasă, cu mine stand cu cartea pe genunchi, cu mâinile aşezate protector pe ea, având nişte botoşei oribili în picioare. Acum sunt oribili, atunci ţineau de cald. În fine, cartea" Cartea era cu un iepuraş, asta mi-aduc bine aminte. Aventurile lui, ce făcea el ca să-mi adape curiozităţile, nu le mai ştiu. E o amintire plăcută şi pentru că-mi plăcea cum miroseau paginile.

Apoi au urmat Poveştile nemuritoare. Aveam un singur volum. L-am citit şi răscitit. Mi-aduc aminte de o poveste cu o furnică. Probabil că m-a făcut să plâng. Eram nefericită când eram mică, dar tot mi-am dat seama de puterea terapeutică a lacrimilor. Aveam să tot plâng dup-aia la Singur pe lume şi Coliba unchiului Tom. Mi se rupea sufletul, şi deşi la Malot n-am revenit, Coliba a fost citită de mai multe ori. Atunci începea plăcerea recititului. Am recitit de foarte multe ori Cei trei muşchetari şi Legendele Olimpului. Plus că le răsfoiam între recitiri, căutând doar pasajele favorite. Am dat frâu liber imaginaţiei: ca să scap (de tot ce era în afara cărţilor) m-am închipuit aventurieră alături de eroii mei: eram o veche şi diabolică prietenă a lui Aramis sau sora dispărută a lui Hermes. Mă jucam, râdeam, eram dură, asemeni lor.

Poezii? Doar două: Iarna pe uliţă şi Mama lui Ştefan cel Mare. Astea au fost primele, în orice caz. Le ştiam pe de rost şi eram foarte mândră: Iarna e destul de lungă. Dovedeam câte una la petrecerile acelea de sărbători de la serviciul părinţilor. Nu-mi plăcea Moş Crăciunul respectiv, dar e$ram ferictă când ajungeam la capăt şi-mi dădeam seama că nu m-am bâlbâit.

Aveam vreo 10 ani când unchiul meu a plecat într-o delegaţie şi s-a întors cu o carte de basme ruseşti pentru mine şi verişoara mea. Acum vreo 5 ani am încercat să recitesc unul din basmele acelea. Am lăsat cartea jos după primul paragraf. Cred că unele cărţi (astea ale copilăriei, adică) trebuie să rămână nepângărite de relectură, la vârstă adultă. Nu ştiu voi, aşa s-a întâmplat cu mine.

Tot în perioada aceea, am descoperit biblioteca judeţeană. Nicolae Iorga din Ploieşti era un paradis. Lumea Cireşarilor, asemenea. Îmi plăcea holul lung pe care trebuia să merg înspre Secţia de Copii: îmi imaginam mereu o mulţime de obstacole, dar le înfruntam, mereu curajoasă, şi intram zâmbitoare pe uşa bibliotecii. Am rămas înscrisă la Copii mult timp după ce puteam intra fără probleme la Adulţi: acolo nu aveau Cireşarii. Şi nici nu era vreun hol mare şi periculos în drum.

Îmi dau seama acum că nu m-am mai gândit de mult la copilăria mea şi cărţile noastre. Toate sunt învăluite parcă într-un abur subţire şi protector. Şi îmi place mult amintirea asta călduţă.

Scrisa de Ioana Ristea