Acest articol poate fi citit doar de catre vizitatorii inregistrati pe bookblog.ro, care s-au logat in prealabil. Daca sunteti inregistrati, logati si aveti probleme sau nelamuriri folositi cu incredere formularul de contact. Chiar va rugam sa ne spuneti daca sunt probleme. Raspundem la fiecare mesaj!

["]

Omul sfârşit al lui Papini a avut un succes răsunător la momentul apariţiei. Se pare că totuşi acest roman face parte dintre cele ale căror ecou se stinge după o generaţie. Nu sunt mulţi cei care-l citesc astăzi pe omul care "i-a furat viaţa" lui Eliade. Pe de altă parte, care sunt romanele în care se recunoaşte generaţia noastră? De fapt, există oare o carte care să ne adune, să ne însufleţească atunci când vorbim despre ea? Nu există. Si una dintre ipoteze ar fi că, azi, nimic nu ne mai şochează. Nu dărâmă în noi convingeri, nu ne scutură de prejudecăţi şi nici nu ne înverşunează. Mi se pare păcat.

Gusturile noastre se formează (oare?) în jurul conceptului "prea multe cărţi, prea puţin timp". A fi cu lectura la zi a devenit un imperativ strigător la cer, iar oamenii nişte devoratori de cărţi, în adevăratul sens al cuvântului. Mă întreb, însă, oare nu devenim astfel produse fragmentare? Obişnuiţi şi, de ce nu, mereu în goană după nou, după experiment, nu ajungem să devenim nişte "peticiţi", şi nu oameni întregi? Nu ne pedepseşte de fapt acest viciu larbaud-ian pentru că încercăm să asimilăm prea mult, prea repede? Nu contest, totuşi, faptul ca pe parcurs, de-a lungul anilor, să devenim mai selectivi.

Alexandru Paleologu spunea că lectura îşi poate îndeplini funcţia cu câteva cărţi inepuizabile. Care sunt aceste cărţi mereu bogate în înţelesuri pentru cititorii de azi, tot mai hulpavi şi cu lecturi tot mai dezlânate? Personal, simt nevoia unui îndrumător, în primul rand. Cineva care să-mi spună cum cutare sau cutare carte îmi va schimba viaţa. Vreau să ajung să fi cunoscut până la sfârşitul existenţei mele, să am convingerea că am citit cele o sută sau o mie de cărţi (dacă sunt atâtea!) esenţiale care-mi vor fi modelat caracterul. O să-mi spuneţi că toate astea vin mai târziu, când voi fi citit deja 50% cărţi bune şi 50% cărţi proaste. Şi, mai ales, că fiecare cititor se formează singur şi în propriul lui timp. Starea de confuzie e încă prezentă.

Apoi, sunt mirată mereu că nu mai avem "clasicii" proprii, scriitori la care ne întoarcem încontinuu, pe care i-am ales după propriile plăceri şi predispoziţii. Unde sunt vremurile când mă regăseam în fiecare zvâcnire din Drumul către mine însumi din Eliade? Sau unde timpul când Fraţii Karamazov nu mă lăsa să dorm noaptea? Cunosc două persoane care revin mereu la aceiaşi scriitori şi pe care sunt convinsă că nu îi vor uita sau de care se vor dezice prea repede. Norocoşi!

Nu ştiu de există cuvinte potrivite pentru aceste nedumeriri. Timpul, sper, le va rezolva pe toate.

Scris de Ioana Ristea