Autor: Alexandru Buican
Rating:

Încă din timpul vieţii, şi cu atât mai abitir după moartea sa, pe omul Constantin Brâncuşi imaginarul autohton sau de aiurea l-a transformat fără preget în Zeu, în Artist, în Prinţ şi Patriarh, iar efectul pervers al acestor majuscule este, ciudat, tocmai anihilarea sculptorului, transformarea lui într-un exemplar de muzeu, strălucitor şi intangibil.

Din acest punct de vedere, Biografia d-lui Alexandru Buican are un mare avantaj: acela de a reflecta cu claritate nu numai drumul prin viaţă al unui artist, dar şi culorile lumii în care acesta a trăit - şi, prin aceasta, posibilitatea de a oferi cititorului un important reper în plus: acela al istoricităţii, al socialului şi, în ultimă instanţă, a calităţii umane a vremurilor. Ca urmare, în poveste apar deseori personaje cunoscute din alte locuri, precum :

- un Apollinaire - la a cărui moarte se strigă, printr-o sinistră ironie "Jos Guillaume!", strigătul fiindu-i însă adresat" Kaiserului Wilhelm al II-le ;

- un Modigliani - distrus de droguri şi alcool, care a renunţat să-şi mai facă patul din cauza unui păianjen cuibărit prin aşternuturi;

- nişte oameni bizari care-şi zic "dadaişti", şi care, în conformitate cu un la fel de bizar manifest, urlă la oameni, îşi informează spectatorii că sunt o "adunătură de idioţi" şi recită poeme schizo-onomatopeice precum "Vaselina simfonică" de Tristan Tzara.

Li se alătură tumultos Satie, Cocteau, Stravinski, Diaghilev, Matisse, Rousseau-Vameşul, Man Ray, Ezra Pound, James Joyce et al., ba chiar, marginal, doi (încă) "anonimi", pe numele lor Lenin şi Troţki, şuşotind într-un colţ de cafenea" Lumea în care "creşte" Brâncuşi este pe jumătate sublimă, descoperind cu mirare frenetică noi forme de exprimare artistică, trăindu-şi viaţa într-o sărăcie boemă întrecută doar de patima creaţiei, dar şi pe jumătate debilă. Pentru exemplificare, s-ar putea menţiona întâmplarea cu pianistul care, după o ceartă în cafenea cu prietena sa, o somează să-l împuşte, iar aceasta, docilă, se conformează. Sau delirul lui Oscar Kokoschka, pictorul austriac care şi-a comandat o păpuşă în mărime naturală care s-o imite pe fosta lui iubită, a îmbrăcat-o de cele mai bune case de modă din Paris, după care, într-o criză amoroasă, a dus-o în grădină şi i-a spart capul cu o sticlă de vin.

O lume pe care Brâncuşi o iubeşte, deşi nu-i seamănă, şi o lume care adesea nu a putut să-l înţeleagă - de la funcţionarii de la vama americană care i-au confundat Pasărea în văzduh cu o simplă bară cu destinaţie industrială, până la ilustrul critic care i-a catalogat prima variantă a Domnişoarei Pogany drept un ou bine fiert, aşezat în echilibru pe un cub de zahăr". Pe de altă parte, fireşte, au fost destui care i-au intuit de la început geniul - de la Arghezi, Bogdan-Piteşti sau Cecilia Cuţescu-Storck până la Henry McBride, ziarist la New York Sun care vede în Muza adormită "un gând închis în bronz", marele colecţionar John Quinn sau un Jean Cocteau care scrie înfiorat:

"Atelierul lui Brâncuşi avea înfăţişarea unui peisaj preistoric; trunchiuri de copaci, blocuri de piatră, un cuptor unde proprietarul, un primitiv, frige bucăţi de carne înfipte în ţepuşe de fier. În fiecare colţ, brontozauri şi-au depus ouă, iar statui strălucitoare atrag americance frumoase ca pe păsări".

Odată "coborâtă" în lume şi în viaţă de pe soclul prea înalt şi sufocant al idealizării, imaginea lui Brâncuşi capătă substanţă şi veridicitate. Brâncuşi devine viu. Aflăm despre traiul greu din tinereţe al lui "Costache", de la munca înverşunată pentru supravieţuire în Paris - de la două schimburi de spălat vase până la originalul job de diacon la Biserica Ortodoxă Română din Rue Jean de Beauvais, situaţie din care este salvat într-un final de doctorul Dimitrie Gerotă care, din ţară, face tot ce-i stă în putinţă să-şi susţină tânărul artist. Nici aspecte ceva mai delicate din viaţa sculptorului nu sunt lăsate departe, de la beţiile ghiduşe din Montparnasse până la bolile pe care le tratează" cu apă caldă. Către final ni se înfăţişează însă şi un Brâncuşi care a cunoscut tristeţea, disperarea, gândul sinuciderii, singurătatea de bătrân bolnav şi slăbit, chiar sila: "Lumea a devenit un loc oribil, populat de negustori, unde străzile sunt pline de ură, unde chiar şi copiii sunt otrăviţi şi unde n-a mai rămas loc pentru un artist", ar fi rostit el prin 1949.

Dar scopul biografului nu este acela al unei demitizări distructive ori minimalizatoare, care să facă din Brâncuşi "un om ca toţi oamenii". Puse pe fundalul mizeriei umane, sărăciei şi greutăţilor devenirii artistice, minunile din viaţa artistului devin şi mai strălucitoare. Şi e cu atât mai fascinant să descoperi cum "Costache" trage chiulul de la păscutul oilor, delegând pe câte un copil din vecini să-i ţină locul, promiţându-i în schimb că "îi va face chipul în humă", sau cum, cu inteligenţă made in Oltenia, "brevetează" lipiciul pentru muşte pe bază de" sos de carne, cum pe la 18 ani, întrebat de ce părăseşte o slujbă pare-se profitabilă, răspunde romantic: "Ei bine, domnule Comisar, sunt îndrăgostit!" şi cum debutează în meserie, pariind cu Mihalache Lăutaru că poate să facă o vioară din stinghiile unei lădiţe. Tot romantic şi pus pe şotii pare să rămână şi la maturitate, când dăruieşte Iranei Francon "o piatră de râu ovală, lustruită de ape, cu luciri trandafirii, şi mi-a spus mângâind-o: - Iată, e portretul tău, e blondă ca tine"" sau când organizează petreceri în atelier, tratându-şi musafiri cu friptură de găină, vinuri şi iaurt din producţie proprie.

Citind, ai senzaţia că pe acest "prince paysan" l-a vegheat permanent un comitet întreg de îngeri păzitori. Odată, fiind la doi paşi de a muri înecat, este salvat de un buştean de lemn în formă de Crocodil; nu ratează însă ocazia ca, în semn de recunoştinţă, să înalţe din alţi buşteni un" Templu al Crocodilului. Altădată, el însuşi salvează o tânără de la sinucidere, aceasta strigându-i ieşind din mare: "E un miracol, Brâncuşi, sunt vindecată! ", iar Brâncuşi, tot ca o recunoştinţă, are viziunea unei noi sculpturi - Foca sau Miracolul.

Efectul acestor întâmplări este amplificat, fără îndoială, şi de stilul narativ al d-lui Buican, care îşi îngăduie uneori chiar formulări discrete de maître de cérémonie precum:

"Vara, complexul [Impasse] răsună de ciripit de păsări. Uneori se face auzit strigătul unui cocoş, iar dacă aceasta nu se întâmplă încă, va avea grijă Brâncuşi să se întâmple în curând."

"În vreme ce, nemulţumiţi de arta figurativă, un Picasso căuta să deformeze obiectele percepţiei noastre pentru ca acestea să nu mai semene cu ele însele, Brâncuşi a avut ambiţia ofensivă de a le sili să semene cu ele însuşi, chiar mai mult. "

Totuşi, în ciuda numeroaselor lucrări consultate de autor şi a celor aproape 1000 de note din biografie, Brâncuşi şi tainele lui scapă mereu printre degete şi, sunt sigur, ar scăpa mereu, indiferent de abundenţa şi subiectivitatea surselor. Viaţa lui îşi păstrează o aură inefabilă, şi pare oarecum nefiresc să afli într-un final că asemenea oameni ştiu să şi moară. Sau"

Scrisă de Silviu Man