Autor: Gaby Michailescu
Rating:

Scriitor cu verb feroce, bântuit de nostalgii măreţe, Gaby Michailescu este el însuşi o istorie. Pe vremuri cronicar dramatic şi impresar al Mariei Tănase, al lui Iancu Brezeanu, Ion Iancovescu, Radu Beligan, Grigore Vasiliu-Birlic sau Amza Pellea, acest monstru sacru (astăzi în vârstă de 97 de ani) şi-a propus - nu cu prea mult timp în urmă, să readucă la prezent suflul teatrului de secol XIX, hulit şi adorat, în care unii actori cereau să fie înmormântaţi cu piesa vieţii lor în dreptul inimii, iar unele actriţe, pentru a-şi face rost de bani pentru "conduri de scenă", înfruntau troienele capitalei încălţate în pantofi de atlaz. Alecsandri scria în 1840: "Fiindcă noi nu posedăm încă nici libertatea tribunei, nici arma zilnică a jurnalismului, am proiectat să-mi fac din teatru un organ spre biciuirea moravurilor rele şi a ridiculelor societăţii noastre." Iar Costache Caragiale, primul concesionar al Teatrului Naţional, "organizatorul primei stagiuni de teatru moldovenesc permanent; creatorul celor dintâi spectacole craiovene": "Vieaţa mea se începea cu ridicarea perdelei şi se sfârşea cu căderea ei. [...] Ce este întâia atingere de slavă, ce este întâiul aplauz... Nu, nu se poate discri. Sărutam culisele"". Luând act de atare declaraţii de dragoste, te întrebi prin ce coşmar istoric a trecut scena românească, încât, din loc al epifaniilor sufleteşti, a ajuns banala platformă pe care, urmând principii proletcultiste aduse la zi, atâţia subepigoni ne aruncă în ochi "realitatea. Aşa cum este ea". Din topos metafizic, scena s-a prefăcut în bordel, closet şi vomitorium

Lucrarea este inclasificabilă. Nici simplă înşiruire de amintiri despre teatru (cam greu de realizat, dat fiind că autorul s-a născut "abia" în 1910), nici vreo sobră culegere de date inexpresive, afişe de epocă, vechi distribuţii şi cronici dramatice, cartea are nemăsuratul merit de a readuce la viaţă oameni (iar nu denumiri şi titulaturi muzeificate) pe care, într-o bună tradiţie românească, am lăsat, amnezici candizi, să se aştearnă uitarea. E fabulos să afli din ce material uman a luat naştere teatrul românesc şi-i cu atât mai îmbucurător că asemenea destine au putut fi recunoscute ca model şi puse la locul lor, pe piedestal, de către un scrimeur al cuvântului precum Gaby Michailescu (spre deosebire de tonul dulce-diafan al d-nei Ioana Pârvulescu din Intimitatea secolului 19- carte cu care se înrudeşte îndestul lucrarea de faţă, aici avem de-a face cu un tumult de panegirice, cu zeci de volute, triplu-salturi şi arabescuri stilistice, un asalt de epitete lipicioase şi de metafore grele de diezi).

În rezumat, cât se poate de simplu: un pluton de nebuni au spulberat determinismele sociale pentru a se dedica "actoricescului hulit meşteşug", pentru ca teatrul "să-şi definitiveze drumul de lumină orbecăit prin grele hăţişuri". Iar preţul acestor scandaluri a fost plătit cu vârf şi îndesat. De exemplu, aflat (pentru a câta oară?) în faliment, Matei Millo - uriaş "comedian", "pătimaş întru făurirea unui repertoriu naţional", cel care a făcut ca la Cluj, pentru prima oară "să răsune limba românească pe scenă" - se vede într-o zi atât de strâmtorat, încât lansează zvonul că a murit. Ministerul, milostiv, acordă ajutor de înmormântare, pe care îl încasează chiar... "defunctul", tunând: "Să mă îngropaţi îmi daţi bani... Să trăiesc, nu!". Sau: Theodor Theodorini, fondatorul teatrului din Craiova, copleşit de moartea fiicei sale, îşi pierde minţile în timpul unei scene de duel şi se năpusteşte sângeros asupra partenerului care abia scapă cu fuga. Sala întreagă, nebănuind nimic, aplaudă şi ovaţionează în timp ce bietul nebun se prăbuşeşte bâiguindu-şi gândurile încurcate. Ce să mai spunem de Mihail Pascaly, primul Hamlet al scenei romaneşti (1861) care, cotropit de sărăcie, aleargă bezmetic pe străzile ninse ale Bucureştiului - unde "alunecă în clinchet, miruite de zurgălăi, doar săniile boierimii, întru uitare, belşug şi huzur" - şi, neavând cu ce să-şi bucure copiii, le... "rotunjeşte din zăpada stăruitor bătucită în palmele calde o enormă minge diamantină." Alt blestem, în 1873, soţia lui credincioasă, Matilda Pascaly, jucând rolul Îngerului din Don Juan de Marana, din cauza greşitei manevrări a sârmelor cu ajutorul cărora îşi lua zborul, este răsturnată şi izbită mortal de un perete.

Date fiind astfel de întâmplari-efigie, augmentativul titlului nu poate fi contestat (nici măcar în vremea noastră, când oamenii au fobii faţă de idealuri şi ierarhizări; când, afoni în materie de nuanţe, subtilităţi şi ghilimele, prostestăm vehement împotriva majusculelor). Citind, ai senzaţia brutală că, în cel mai mitologic chip cu putinţă, o mână de uriaşi se zbat să cucerească un Olimp nou al spiritului, evadând dintr-un neant existenţial şi istoric. Apropo de zbateri şi de anonimi, e de remarcat cum fiecare dintre corifei a avut cel puţin un zelos neghiob personal - mereu ferm convins că "el ştie mai bine" - care s-a chinuit de răsputeri să-i pună beţe în roate. Astfel, speranţele celui pe care Kogălniceanu îl va numi peste ani "artistul-apogeu", aceluiaşi (tânăr) Matei Millo, sunt întâmpinate de tatăl său, os bun de boier, în următoarea manieră: "Aftior? De râsul lumii?... Să faci familia de ruşine?... N-am bani pentru nebunia asta!". Viitorului său discipol, Grigore Manolescu - autorul unui Hamlet mai mare chiar decât al lui Pascaly - nu-i va fi la fel de moale. După ce tatăl său a încercat să-l... acţioneze în justiţie pe motiv că vrea să îşi aleagă singur drumul în viaţă, nebăgându-i minţile în cap, l-a dat pur şi simplu afară din casă, doar cu hainele de pe el şi cu traducerea piesei lui Shakespeare ascunsă în buzunarul de la piept:

"Izgonit de-acasă, vinovat de a se fi întrebat ce să fie cu acest Hamlet, doarme la 14 ani de oploşeală pe scena de la Bossel, încălţat şi îmbrăcat, înfăşurat în decoruri şi sufite. Afară urlă de mii de ani Crivăţul, să boscorodească jivinele deprinse cu îngheţul şi el, copilandru pe drumuri, fără căpătâi, se cocoloşeşte în rigiditatea şi în praful decorurilor ca viermele în fruct, să-i fie cald şi bine, în miezul teatrului."

Urmând legile moralei comune, sensibile la capriciile epocii, dar mioape la Istorie - această morală comună care slăveşte adaptarea călduţă, anonimatul (nu de dragul modestiei sau simplităţii, ci de frica afirmării), drumurile largi şi sigure - (n-)am fi avut astăzi decât (încă) un boier Millo, vreun Nottara rătăcit pe la Curtea de Conturi şi un obscur avocat Manolescu, exercitându-şi micile şi neîmplinitele competenţe teatrale prin sălile de judecată... Lectura acestor pagini nu este doar un act de îmbogăţire spirituală, ci modul cel mai pur şi mai dezinteresat prin care putem înţelege că, pe căi neştiute, trecutul obligă şi responsabilizează.

Scrisă de Silviu Man