Esti aici: bookblog.ro » Biografii/Memorii, Silviu Man » Jurnal

Jurnal

Autor: Alice Voinescu
Rating:

Ciudat, impresia pe care mi-au lasat-o primele zeci de pagini din acest Jurnal inceput la 44 de ani a fost ca autoarea este, in ciuda doctoratului in filosofie dat in Germania, cam putin… stiutoare in ale vietii. Mi se parea ca exista o distanta de neintrecut intre cine era Alice Voinescu (foarte inteligenta, morala aproape pana la exces, sincera cautatoare de Dumnezeu, capabila de revelatii, modesta si cam prea mult inclinata spre teorie in detrimentul actiunii) si cine voia sa fie de fapt. Presupuneam (sumbra perspectiva) ca restul cartii nu va face decat sa consemneze traseele repetitive pe care le va bate autoarea pentru a neajunge cu brio la impacarea cu sine. Banuiala care mi-a fost infirmata ulterior – Jurnalul nu e doar o mostra de inteligenta dintre cele mai nepervertite, dar mai ales o colectie de marturii ale uneia dintre cele mai fidele femei despre care am citit vreodata.

Alice Steriadi a fost casatorita fara a avea copii cu avocatul Stello Voinescu, un tip cu o mare pofta de viata, amator de chefuri, de nopti pierdute si mai ales… de alte doamne si domnisoare. Putine adnotari care sa releve perioade de liniste si intelegere in casnicie. Tiparul e cam acelasi de fiecare data: Stello – capricios, agresiv, gelos si fermecator, isi inseala sotia in repetate randuri, iar ea se retrage incet-incet in sine, asumandu-si ratarea pe acest plan si dandu-i sotului toata “libertatea” fara a inceta sa-l iubeasca. Dupa 1940 insa, odata cu moartea lui, geografia sufletului acestei femei se schimba in chip uluitor: de la cei 55 de ani, cati avea atunci, si pana la moartea ei, in 1961, toate notele din Jurnal i se adreseaza lui. Jurnalul aproape ca devine scris in doi. Sotul disparut se preface intr-un adevarat inger pazitor, confident absolut si prieten cald, cu care fragila doamna se sfatuieste necontenit, pe care-l viseaza de nenumarate ori si pe care-l simte prezent mereu si pretutindeni. Iata cu ce ardoare si inocenta se poate simti si scrie la o varsta la care apele dragostei sunt de mult secate de rutina si de griji pamantesti :

“Te aveam si mi te beam, acum mor de setea ta si stiu ca pana la moartea mea, pana la intalnirea de dincolo, trebuie sa rabd de tine, sa mi se usuce buzele de dorul buzelor tale moi, parfumate, calde, pline de sufletul tau de o minunata poezie, de copilarie !”

“Nu ti-am mai scris fiindca tot timpul stau cu tine de vorba. Te caut prin aer cand altii vorbesc. Nu ma simt bine decat cu tine, incep sa vad oamenii prin tine, inteleg cata dreptate aveai.”

“Sunt fericita cand te vad in vis. Traiesc din asta. Scriu cu tocul tau, am impresia ca e mana ta pe el, tin degetele ca tine.”

“Te-am visat ca te purtam in brate, gol. Sa fi fost amintirea unei « Pietá » din Renastere sau realmente aveai ceva sa-mi spui? Te-as purta in bratele sufletului pana vei putea sta pe picioarele tale.”

“Vii in vis?”, “Imi era drag sa fiu singura «noi doi» ”…

Jurnalul are un aer tomnatic. Insemnarile sunt deseori nostalgice sau triste. In ciuda cercului de prieteni si cunoscuti (printre care se numara, de-a lungul vietii, André Gide, Roger Martin du Gard, Paul Desjardins – la Pontigny, in Franta, iar in Romania – Nicolae Iorga, Maruca Cantacuzino, George Enescu, Regina Maria, Marietta Sadova, Mircea Septilici, Gala Galaction, Vladimir Ghika), autoarea se vede deseori parasita, neinteleasa cu adevarat, neconsolata. Tocmai la ea, care are o dorinta neinfranata de a ajuta, de a fi mereu de folos celorlalti :

“Prostii! Unul e rostul: sa fii folositor cuiva, cator mai multi, dar nu folositor cum ar fi oricare strain, ci realmente raspunzator de fericirea lui.”

Vazandu-si zeci de prieteni cum dispar (“trec dincolo”), exclusa uneori de oameni, culminand cu un an si sapte luni de inchisoare la Jilava si la Ghencea urmat de un domiciliu obligatoriu intr-o comuna de pe langa Targu Frumos, batrana doamna incearca neobosita sa-si gaseasca rostul printre cei ce-o inconjoara, indiferent de conditia lor sociala. Nu au tinut-o in viata ei, deseori amara si saraca, numai dragostea de nestramutat pentru Dumnezeu si Stello (“Dupa Dumnezeu, a ta”), dar si cursurile tinute la Conservator si in diverse asociatii, apropierea de oamenii simpli, sfaturile si ingrijirea de buna educatie a unor tineri (printre care s-a aflat oarecum si Al. Paleologu, care spunea despre ea : “avea o rara vocatie de confidenta. Asculta pe oricine, cu mare atentie si rabdare, cu o abnegatie si o solicitudine pe care nu-mi amintesc sa o mai fi vazut la cineva.”). Acesta este, deci, cartea vietii unei permanente refugiate in oameni.

Se mai pot spune inca multe, despre farmecul asta, atat de greu de recuperat al interbelicului, despre cautarea necontenita a implinirii, nu numai morale, ci si religioase (adica “supramorale”), despre atat de necesara contopire in arta inalta, care deschide in suflet porti prin care intra bucuria si Dumnezeu (“Doamne ! Ce bun esti Tu! Imi trebuia sa ma scald din nou in uman superior, imi era dor de Pontigny si mi-ai trimis Muzica si pe Enescu”), despre nevoia de a te invecina cu oameni de-o seama cu tine, despre zbuciumul omului capturat intre “a intelege” si “a crede”… Cautati Jurnalul acestei doamne delicate, singuratice, batrane si triste, cu multe cunostinte, cu multi cunoscuti… S-ar putea sa (re)descoperiti adevarul atat de imbucurator ca nu exista de fapt nici o legatura intre batranete, iubire si luciditate.

O recenzie de: Silviu Man

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor