Esti aici: bookblog.ro » Biografii/Memorii, Gabriel Mirea » O autobiografie

O autobiografie

Autor: Agatha Christie
Rating:

La editura Univers, în 1986, a apărut în traducerea Adinei Arsenescu o carte a englezoaicei Agatha Christie nepreţuită pentru iubitorii genului poliţist, intitulată modest O autobiografie. Am ochit cartea într-unul din anticariatele moderne ale Bucureştilor, având un fel de statut de regină într-un raft plin ochi exclusiv cu cărţi de Agatha Christie. Un amic de-al meu, cu care mă aflam în magazinul cărţilor, a exclamat: “E timpul, frate, să strâng bani şi să încep să citesc la Agatha Christie”. Preţul unul volum e destul de modic, 5 lei, aşa că dacă nu o veni alt fan policier înaintea mea, s-ar putea să-mi cumpăr cărţile cu Mr. Poirot. Poate că e timpul să menţionez şi un aspect avantajos de a trăi în această Românie pe care toţi o denigrează de pe unde şi cum pot. Anume cărţile second-hand, preţul lor este accesibil oricărui buzunar, adesea o revistă fiind mai scumpă decât, iată, o carte autobiografică de Agatha Christie. E adevărat şi asta ar putea fi considerată o iluzie, în anticariatele franceze ori spaniole prin care am umblat am ochit şi acolo cartea de un euro din abundenţă, dar dacă vrei literatura română sau în română, apoi nu prea poţi găsi aşa ceva decât în neiubita noastră ţară.

În cartea sa realizată în 1965 în localitatea irakiană Nimrud la vârsta de 75 de ani, Agatha Christie ne înfăţişează în unsprezece capitole principalele sale aspecte biografice, legate de copilărie, adolescenţă şi începuturi literare, cele două războaie mondiale şi căsătorii, gloria artistică, bătrâneţea. Înainte de a intra în materia cărţii, ţin să relev un aspect neplăcut, respectiv prezenţa în multe locuri a unor tăieturi absurde din jurnal, făcându-mă să mă întreb retoric ce motivaţii or fi avut editorii români să cenzureze fragmentele respective, mai ales că nu s-a dorit economie de spaţiu tipografic, cartea având peste 600 de pagini.

Într-o autobiografie, evident, primul aspect care mi se pare de luat în seamă este atitudinea faţă de amintiri. Autoarei însuşi cuvântul autobiografie i se pare pompos, întrucât pare a sugera „un studiu cu un scop bine determinat al întregii vieţi a cuiva”. Un fel de autoscopie, cuvânt de care am avut eu însumi întotdeauna oroare. Întâi ţin să remarc faptul că reflecţiile autoarei sunt păsări rare în aceasta groasă carte, ea ţinând seama până şi în autobiografie de sfaturile primite de la scriitorii englezi interbelici, aceea de a nu pune morală în cărţile sale, întrucât nimic nu pare mai plictisitor. Totuşi genul ales, cartea de memorii, nu permite eliminarea oricărui aspect teoretic şi, în fond, a unei aşteptări a cititorului de a găsi principiile literatului Agatha Christie. Astfel, nu reuşeşte să identifice un mecanism care să ne permită derularea amintirilor şi de aceea are mai degrabă senzaţia unei fiinţe care se joacă imaginar cu un buton, cu fiecare apăsare apărându-i altceva din vârste diverse. Totuşi clipele pe care le poate smulge din trecutul aproape impenetrabil ştie să le povestească într-o formă pasionantă şi face aproape insesizabilă trecerea prin aceste spaţii ale memoriei cu ajutorul unor formule ideatice de genul că nu se exprimă bine în public, că pe vremea aceea era mai nu ştiu cum ori a unor trucuri grafice, paragrafe despărţite de linii de pauză ori de numere de subcapitole. Împarte zonele amintite în mici scenete pe care le dramatizează şi în care ai senzaţia unui reality-show. Prospeţimea acestor scenete este explicată de Agatha Christie prin faptul că a refuzat să se întoarcă cât s-a putut la locurile pline de amintiri, întrucât simţea că le-ar distruge semnificaţia şi frumuseţea de odinioară. Nu numai aspectul lor ajunge schimbat, dar şi privitorul revine cu alţi ochi şi o altă mentalitate.

O suită de întrebări dificil de răspuns legate de memorie (Ce are mai multă importanţă dintre toate întâmplările petrecute? Ce se află dincolo de selecţia făcută de memorie? Ce determină alegerea lucrurilor pe care ni le amintim?) am conectat-o cu o relatare a sa despre o carte cu mistere criminaliste egiptene pentru care a avut nevoie de un egiptolog. Tehnica sa consta în a-i pune la telefon întrebări despre viaţa omului simplu egiptean şi a atitudinii sale faţă de lucruri, însă tocmai aceste aspecte se dovedeau cel mai greu de găsit. Spre sfârşitul autobiografiei găsesc o paralelă interesantă asupra modului de organizare a cărţii: Agatha Christie crede că viaţa este aidoma unei corăbii cu compartimente etanşe şi că omul nu face altceva decât să treacă dintr-un compartiment într-altul, închizând în spate uşile blindate ale memoriei. De unde iată şi numele capitolelor: Copilăria, Căsătoria, Primul război mondial, etc.

O parte foarte consistentă a cărţii este dedicată relaţiilor sale sociale, cu familia, prietenii, diferite personalităţi şi mai ales a modului cum a căutat să se eschiveze de la onorurile publice, meritate de altfel. Totuşi un punct de orgoliu, dar privit ca din perspectiva unei fetiţe a fost invitaţia de a lua masa cu regina, lucru care o făcea să se gândească la un cânticel al copiilor care vedeau drept cea mai mare onoare faptul de a sta la masă cu un suveran. Între reflecţiile sale asupra relaţiilor sociale am selectat câteva aleatorii din diverse domenii.

1. Atrage atenţia că o adevărata lady este politicoasă în primul rând cu oamenii a căror situaţie îi face să nu poată fi nepoliticoşi cu ea.
2. Crede că oamenii cei mai anoşti sunt cei care nu fac altceva decât să-ţi vorbească despre calitatea mâncărurilor atunci când te afli la masă cu ei.
3. Încearcă să explice prin pierderea independenţei sociale de ce anume sunt aşa mulţi bătrâni ranchiunoşi care cred că sunt otrăviţi ori furaţi.
4. în Orient se pare ca se aduc daruri bărbaţilor, nu femeilor, de exemplu un buchet de flori sau o cutie cu bomboane. Şi tot acolo, arabii ţipă unii la alţii, încredinţaţi că atunci când cineva vorbeşte încet sau calm de fapt vorbeşte cu el însuşi. Mă gândeam câţi dintre cunoscuţii mei se comportă ca arabii!
5. În sfârşit, iată şi reflecţia unui actor englez, Charles Laughton, asupra modului cum poţi obţine o mulţime de avantaje din adoptarea unei măşti de fiinţă nervoasă. „Cel mai bine e să pretinzi că eşti nervos, chiar dacă nu-i chiar aşa. Am găsit că e foarte folositor. Lumea spune: să nu facem aşa şi aşa ca să nu-l enervăm. Ştii cât de nervos poate fi. Uneori e obositor să te porţi aşa, mai ales dacă n-ai chef. Dar rentează. Rentează de fiecare dată”. Mă rog, e discutabilă atitudinea asta, de pildă în hăţişul birocraţiei noastre am observat că mai degrabă se potriveşte alternarea stării de nervos la început cu starea de bunăvoinţă, replica tăioasă cu gâdilarea de orgoliu. Una moale, una tare.

Un punct des discutat în carte este relaţia dintre bărbaţi şi femei. Păstrează încă prelungiri ale mentalităţii victoriene în stilul său de comportament când afirmă de pildă că farmecul vieţii unei fete consta în aşteptarea hotărârii hazardului asupra a ce fel de soţ urma să aibă. Lumea întreagă era deschisă „nu pentru a face o alegere, ci pentru orice ar aduce soarta”. O remarcă în ultima instanţă fatalistă căreia mai târziu îi va aduce serioase contraargumente. De pildă, în raport cu iubirea, crede că nedreptăţile vieţii sunt inversate, întrucât băieţii arată ca nişte prostănaci, atunci când sunt îndrăgostiţi, în timp ce femeile devin de zece ori mai frumoase. Apoi este mentalitatea faţă de iubire. În timp ce bărbaţii se îndrăgostesc pe moment de foarte multe femei, ele cântăresc pe fiecare nou venit ca pe un nou soţ posibil şi în nici un caz nu se îndrăgostesc la prima vedere. În sfârşit, problema prieteniei dintre un bărbat şi o femeie crede că nu-i posibilă decât unidirecţional, dinspre bărbatul care are nevoie de o persoană feminină pentru a primi sfaturi despre relaţia sa de amor cu o alta. În ceea ce priveşte propria viaţa a lui Agatha Christie ţin să remarc că atât ea, cât şi fiica ei, Rosalind, s-au căsătorit în timpul războiului într-o căsătorie fulger, acţionând astfel contrar oricărei prudenţe şi reţineri feminine.

Mi s-au părut interesante considerentele şi povestirile sale despre educaţie. Crede că aceasta are valoare numai în măsura în care activează o anume receptivitate a învăţăcelului, altfel oricât de amplă ar fi informaţia, folosul este nul. Este uimită de valul de snobism intelectual de azi al unor părinţi care ţin morţiş să aibă copii strălucitori, oferindu-le o aşa-zisă educaţie aleasă şi învinovăţindu-i dacă nu le îndeplineşte standardele. Ei merg pe premisa că totul depinde de împrejurări şi nu de aptitudinile naturale ale copilului.

Aspectele care sunt totuşi elementele-cheie ale unei biografii de scriitor merită un loc special într-o recenzie. Definesc concepţia despre artă şi o anume manieră, arată stilul şi universul personal, obsesiile, introvertirea vieţii şi extrovertirea verbală, un anume mod de a apărea şansa succesului. Agatha Christie ne comunică de pildă că în procesul său creator exista întotdeauna un moment de criză de câteva săptămâni în care credea că nu va mai putea scrie un rând, apoi venea o zi când focul creaţiei o imobiliza la masa de scris pentru o săptămână, o lună cel mult, apoi venea senzaţia că nimic nu era bun, că totul fusese o prostie care nu merita un penny şi în sfârşit, recitirea, când autocritica se îndulcea şi cartea scrisă părea totuşi comme il faut. Crede că nu e recomandabil ca un scriitor să vorbească despre cartea sa înainte de a fi scrisă, întrucât orice critică iniţială, orice modificare de planuri datorată unor recomandări „binevoitoare” pot distruge elanul creator. Lucrurile se schimbă după scrierea romanului, întrucât se poate umbla la manuscris şi eventual vedea care e orizontul de aşteptare şi impresionare al cititorului.

Experienţa sa de scriitoare de romane poliţiste poate fi înfăţişată sumar printr-o experienţă biografică, anume când a început să scrie primul roman a utilizat o intrigată mult prea complicată, cu prea multe chei false greu de rezolvat şi de ţinut minte pentru cititor şi printr-o meditaţie asupra rostului romanului poliţist: asasinul să fie cineva foarte evident, dar în acelaşi timp datorită unor motive oarecare cititorului să i se inducă credinţa că era singura fiinţă care nu ar fi putut să comită crima.

Scriitoarea a fost şi o pasionată călătoare, străbătând în special sudul Europei şi peninsula Arabică. Consideră călătoria ca un vis populat cu personaje pe care nu le vei întâlni decât o singură dată. De asemenea se dovedeşte şi o fină observatoare a realităţii psihice, când de pildă caută motivaţia rostului unor teste de aptitudini, aflate în mai toate revistele. Unul dintre ele ale cărui răspunsuri a găsit potrivit să le detalieze în carte cere întocmirea unei liste de lucruri care ne plac sau ne displac şi o alta cu lucrurile pe care le putem ori nu realiza. În fond o asemenea listă nu face să arate decât deruta de care suntem cuprinşi când încercăm să ne autocaracterizăm ori să ne facem autobiografia.

La final vreau să menţionez câteva dintre titlurile care au marcat-o pe Agatha Cristie, respectiv Confesiunile unui opioman de Quincey, orice roman de May Sinclair, Experimentul timpului de un anume Dunne şi Povestea vieţii mele de Jaffers. Cunoscuta autoare de romane poliţiste nu s-a rezumat însă doar la acest gen, a fost în acelaşi timp autoare de cărţi de aventuri, o bună nuvelistă, o poetă estompată (transcrie totuşi un poem în maniera lui Heine intitulat Balada lumii florilor) şi mai ales autoare de piese de teatru, precum Martorul acuzării, Musafirul neaşteptat, Reţeaua păianjenului. Ţin să menţionez iată şi o posibilă utilitate a lecturii unei asemenea cărţi – într-un articol de ziar din 17 aprilie mai mulţi critici se plângeau de lipsa autorilor români de romane poliţiste. Cred că Autobiografia lui Agatha Christie ar putea constitui un bun punct de plecare pentru amatorii genului.

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea

Carti de acelasi autor

• Martorul mut