Patrimony. A True Story
Scris de Mihaela Butnaru • 6 mai 2008 • in categoria Biografii/Memorii
"I must remember accurately", I told myself, "remember everything accurately so that when he is gone I can re-create the father who created me." You must not forget anything.
Patrimony este re-crearea tatălui. Nu-i vorba numai despre Herman Roth, un tată, un evreu din America, ci despre Tatăl. Cartea aceasta personală spune mai multe despre scriitorul Philip Roth decît toate romanele sale, de asemenea, numai împreună cu ele: scriind despre ultimul an din viaţa tatălui său, Roth dă altă valoare umorului său neruşinat şi sensibilităţii directe, nepoetice, o valoare terapeutică, îndrăznesc să spun. Bătrîneţea nu e un picnic, nu?, spune el în carte, iar moartea cuiva apropiat nu e un lucru de înţeles sau de acceptat. Refuzăm să credem asta pînă cînd se întîmplă.
De aceea, nu voi scrie despre cît de multă ficţiune este în această carte şi despre cît a simţit şi cît a inventat şi cît a stilizat Philip Roth, nu voi întreba dacă Herman Roth din carte este un tată creat după dorinţele fiului sau unul re-creat după cît a vrut şi cît a putut să îşi amintească. Nu cred că este semnificativ între ce procente se plasează acel "true" din titlu.
Important este însă felul sincer şi direct în care Roth scrie despre îmbătrînirea subită a tatălui său după moartea soţiei, despre prăbuşirea lui, degradarea fizică şi încăpăţînarea, luciditatea, vehemenţa lui. Herman Roth descris de fiul său este un om admirabil, o enciclopedie de nume, întîmplări şi relaţii, tradiţionalist şi cîrcotaş pînă la absurd, căruia i se potrivesc minunat propriile cuvinte despre alţii: a luptat pentru că trebuia să lupte şi a luptat pentru că era evreu. Un portret emoţionant, din care nu sunt ascunse "defectele", neputinţa, slăbiciunile, asumate tacit de cei doi, într-o camaraderie care nu mai are nimic de-a face cu respectul filial obligatoriu.
Philip Roth nu scrie despre tatăl său mai delicat sau mai voalat decît stilul său obişnuit. Cred că tocmai francheţea şi libertatea scrisului său au făcut posibilă existenţa acestei cărţi: nu e uşor de acceptat să vezi cum eroii din viaţa ta, recunoscuţi astfel mai mult sau mai puţin conştient, ajung să depindă de grija ta, din puternici devin slabi, din curajoşi devin temători, din frumoşi şi tineri ajung urîţi şi bătrîni. Şi poate că de aici începe dragostea.
Nu pentru că e o mare realizare stilistică recomand această carte, nici pentru că ar fi o revelaţie pentru imaginea pe care o are Philip Roth. Nu este. Patrimony nu este mai mult decît o confesiune născută din durere şi uimire, nu este mai mult decît o carte de doliu, deşi nu un lamento sau o carte a învinşilor. Cu pragmatismul şi energia sa, Philip Roth transmite prin experienţa bolii şi a morţii tatălui, cu care se identifică, o încredere fermă în idealism şi bun-simţ. Cred că avem nevoie să citim mai mult, cît mai mult despre acestea două - idealism şi bun-simţ.
Scrisă de Mihaela Butnaru
Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
Mulţumesc.
Eu nu am citit toate romanele lui Roth, cred că nici un sfert, şi nu pe cele despre care se consider[ că sunt cele mai bune. Pînă la cartea asta, am fost sceptică în ce îl priveşte pe Roth: este sau nu este un scriitor care să îmi spună ceva?
Complexul lui Portnoy nu mi s-a părut atît de sclipitor cum se spune că este.
În Animal pe moarte (The Dying animal) există cîteva scene minunate, tragice fără a fi patetice, omeneşti, merită citită numai pentru ele.
The professor of desire şi Sînul(The Breast) au acel tip de umor absurd salvator, nu prea fin, drept e.Iar despre Povestea lui Orişicine(Everyman) lumea se pronunţă pozitiv, aştept şi eu să o citesc, împreună cu altele.
Sper că te-am ajutat măcar un pic.







catalina spune:
7 mai 2008 | 11:05 am
Frumoasă recenzie, Mihaela.
Şi eu cred că ar trebui să citim mai des despre bun simţ, poate astfel ne antrenam în a-l folosi.
Eu chiar nu am citit nici o carte a lui Roth, ci doar recenzii despre ele, nici una neîndemnându-mă la lectură. Dacă vrei, recomandă-mi caâteva titluri (îmi pare ca îi cunoşti romanele). Şi chiar nu trebuie sa fi fost traduse în română, în Bucureşti se găsesc carţi(din ce în ce mai multe) în engleză. Mulţumesc anticipat.