**Despre egalitate, invidie şi alţi demoni - Ruxandra Mateiu, pe marginea cărţii lui Annie Bentoiu - Timpul ce ni s-a dat.

Autor: Annie Bentoiu
Rating:

Am terminat de ceva timp memoriile doamnei Annie Bentoiu, dar nu le-am înapoiat încă lui R. pentru că sunt însemnate cu post-it-uri mici galbene care aşteaptă cu nerăbdare să capete o formă. Îmi doream de ceva vreme să citesc această carte, al cărui titlu m-a atras mai demult, când l-am observat menţionat în altă scriere.

Memoriile concentrate în întregime în jurul anilor 1944-1947 se întind cam pe 300 de pagini pline de informaţii, adevăruri, fapte reale şi susţinute nu numai de amintirile doamnei Bentoiu, ci şi de mărturiile altor persoane sau de ziarele/revistele perioadei respective. Autoarea izbuteşte să prezinte detalii tulburătoare ale vremii în care oamenii încă sperau că România va traversa o perioadă mai ciudată 2-3 ani, după care totul va reveni la normal. Speranţă care se încăpăţâna să îşi facă simţită prezenţa, deşi comunismul, manifestându-se la început sub forma unor mici grupări, prevestea ameninţător perioada deformării sociale şi psihice ce s-a întins nu pe 2-3 ani, ci până în 1989. Cu ajutorul agendelor în care autoarea şi-a notat cu consecvenţă gândurile personale, dar şi evenimentele de interes general specifice perioadei, a fost clădit acest volum de memorii care oferă o imagine obiectivă a timpului celui mai straniu, plin de confuzii, revoltă tăcută, luciditate şi neputinţă în faţa unui viitor istoric deja pecetluit.

Provenind dintr-o familie înstărită, cu mama elveţiancă, iar tatăl implicat destul de mult în viaţa politică a anilor "™30, naratoarea a facut parte din categoria celor care trebuiau "aruncaţi în lada de gunoi a istoriei" pentru simplul fapt că existau. Absolventă a Şcolii Centrale, tânăra din acea vreme devine studentă a Facultăţii de Drept, îndemnată de dorinţa de a afla şi a înţelege ce se întâmpla în lumea reală a timpului său. Evenimentele care urmează a avea loc nu fac însă nimic altceva decât să îngrădească acest acces la cunoaştere şi înţelegere a activităţilor concrete. Acestea pot fi încadrate mai degrabă în categoria absurdului: alegerile din noiembrie 1946 care desemnează pe câştigătorii ce trebuiau să câştige, în ciuda neregularităţilor evidente (însăşi autoarea mărturiseşte că însemnase pe un caiet voturile bazate pe numărătoarea făcută de fiecare secţie de votare din Bucureşti, acestea indicând tocmai inversul cifrelor anunţate oficial), minciuni care îmbrăcau toată populaţia într-o stare de stupoare mută, măsuri lipsite de sens şi de multe ori violente care anunţau încercări grele pentru fiecare persoană, abdicarea Regelui în decembrie 1947" Totul pornit de la promovarea principiului "egalităţii". Dar ce egalitate? Naratoarea prezintă cu mult bun-simţ şi foarte clar toate cariile acestui sistem "egal" care de la bun început făcea categorisiri în funcţie de criterii lipsite de orice dram de logică. O scenă pe care tatăl său i-a povestit-o îmi pare a concentra cu un ton al umorului amar toată esenţa absurdului timpului ce i-a fost dat :
"Dimineaţa, se află strânşi toţi deţinuţii în curte, înainte de a fi trimişi la locurile de muncă din acea zi. Comandantul, un ins păros şi îndesat ca o maimuţă, îşi plimbă privirea peste rândurile acelor amărâţi şi zice:
- Cine-i astăzi de serviciu la latrine? Ia să vedem..
Şi rânjeşte:
- Un pas înainte toţi prefecţii!"

Memoriile mi-au arătat dintr-o perspectivă cât se poate de autentică detalii pe care nu le cunoşteam despre multe evenimente, locuri sau persoane. Este o carte ce merită citită cu ochii şi mintea larg deschise pentru a afla şi a înţelege transformările sau mai bine zis deformările pe care le-a suferit societatea interbelică, pentru a descoperi ce înseamnă educaţie şi bun-simţ, pentru a nu reduce istoria la nişte date/statistici învăţate dintr-un manual. Cartea prezintă societatea dintr-o perspectivă obiectivă, dar nu lipsită de emoţie şi durere tăcută, pentru ca fiecare dintre noi să aibă acces la detaliile de multe ori omise, aşa cum au fost trăite şi resimţite de lumea "de atunci".

Acum câteva săptămâni am citit un articol în Dilema Veche despre oftică, prezentată ca boala gravă în România. Din ce îmi aduc aminte, Alex Leo Şerban, autorul articolului, a făcut o diferenţiere clară între oftică şi invidie. Dacă invidia (încadrată ca sentiment pur occidental) înseamnă râvnirea la ce are celălalt şi dorinţa de a ajunge în aceleaşi cercuri/spaţii etc, oftica desemnează românescul "să moară şi capra vecinului" sau "dacă eu nu am, el de ce să aibă?". Articolul mergea mai departe prezentând ca dovadă "cazul Mungiu", dar nu asta vreau să punctez acum, ci simpla paralelă dintre Vest şi Est pornind de la invidie şi oftică.

În mod întâmplător, în ziua în care am citit articolul, un fragment din Memoriile doamnei Bentoiu mi-a atras atenţia, oferindu-mi parcă o explicaţie pentru cazul actual de "oftică românească". Înainte de venirea comunismului, cel care se arăta ca salvator al oamenilor nedreptăţiţi de societate, lucrurile apăreau în felul următor: era foarte evidentă diferenţa mare între viaţa la oraş şi cea de la sat. Dar, ţăranii nu doreau nici pe departe să ajungă la cooperative agricole, ci să aibă proprietatea lor (lucrul pe care comunismul l-a tăiat din start). Iar cei mai puţin înstăriţi nu îşi doreau să ia averile celor bogaţi, ci să aibă şi ei parte de bogăţie. Aşadar românii "sufereau" atunci de invidie constructivă şi nu de oftică. Comunismul distructiv promova în schimb oftica, oftica şi iar oftica.

Când Vestul a ales libertatea, iar Estul egalitatea s-a produs o prăpastie majoră între cele două "Europe". Iar libertatea a dus se pare către invidie, în timp ce noi, făcând parte din Estul ameţit atunci de o egalitate utopică n-am reuşit să ne debarasam de oftică. Mă întreb pentru cât timp va mai dura" Cât va mai dura până când mă voi întâlni şi eu cu cineva în tren care să îmi vorbească nu despre un trecut interbelic admirat, ci despre un prezent plăcut, cald şi plin de viaţă.

Închei cu vorbele unui grup de trei călători unguri din Transilvania pe care doamna Bentoiu i-a întâlnit prin anii "™80 într-un compartiment de tren, în timp ce se plângeau de mutilarea oraşului Bucureşti, odată atât de admirat: "Vai doamnă! Dar veneam la Bucureşti cum am fi mers la Viena! Ce magazine erau! Ce lux! Era o bucurie să putem petrece acolo câteva zile, să mergem la restaurante, la teatru, la cumpărături".

Scrisă de Ruxandra Mateiu