Autor: Emmanuel Carrí¨re
Rating:

Nepot al unor imigranţi ruşi, Emmanuel Carrí¨re îşi începe cariera în calitate de critic de cinema, înainte de a-şi publica prima carte, Bravoure, în 1984. Scrie scenarii de film, iar pentru Ora de ski primeşte premiul Femina în 1995. Considerat un autor atipic, suferă de ceea ce el însuşi numeşte o fobie de înghesuială. Apartamentul său din arondismentul 9 parizian este aproape gol, neconţinând decât strictul necesar. Biblioteca personală se află la toaletă şi este, din această cauză, precar aprovizionată şi aranjată. Crede că un scriitor este un tip care-şi petrece o parte din viaţă lungit în pat şi privind tavanul. Un roman rus este o naraţiune autobiografică.

Debutul şi finalul romanului evocă două prezenţe feminine, figurile cele mai pregnante ale cărţii - una pe care naratorul ne-o descrie fără efort, în toate luminile, şi cealaltă, zugrăvită cu mai multă subtilitate: iubita, Sophie şi Hí¨lí¨ne, mama. Primele cuvinte care-mi vin în minte în legătură cu acest roman ar fi: vină, dezgust de sine, depresie, sexualitate, exorcism prin intermediul scrisului, iubire, umanitate, toate dând naştere unui mănunchi de întâmplări care se întrepătrund ca matrioşcile ruseşti.

Iubirea pare a fi singura constantă a romanului. Naratorul, Emmanuel, este un bărbat cu multe spaime şi îndoieli, cu o frică iraţională de a se trezi dimineaţa, dar pe care dragostea îl luminează. Diferenţele sociale dintre el şi amanta sa (el având în preajmă numai oameni de cinema, ea o modestă lucrătoare într-o editură ce produce manuale şcolare) nu este de natură să-i răcească unul faţă de celălalt: Sophie îi menajează orgoliile, este o femeie matură de care acest băieţel de 43 de ani se bucură şi cu care îşi permite să trăiască bucuriile simple ale vieţii de cuplu: să se trezească lângă ea, să ia micul-dejun împreună, să citească în acelaşi pat. Singurătatea nu mai este o opţiune în voia căreia să se lase, învins. Sexualitatea ocupă şi ea un spaţiu generos, ba mai mult chiar, avem la un moment dat de-a face cu o tornadă de pornografie sub forma unei scrisori, dar licenţiozităţile ce transpar nu se ridică defel, din păcate, la arta unui Henry Miller, de exemplu. Aşteptările în privinţa acestui (încă?) tabu literar par să fie greu de atins.

Scriind însă despre ura faţă de sine şi de defectele sale, despre secretul bunicului său, agăţându-se în permanent de mamă, speră să găsească răspuns angoaselor bine înrădăcinate în forul interior de moştenirea rusească. Viaţa îi este ameninţată de o umbră, de bunicul care, taximetrist fiind, citea lucrări de filosofie în maşină, iar de era întrebat dacă este liber, răspundea arţăgos că trebuie să termine capitolul. Un spectru care-l bântuie şi care parcă-i spune că mizera lui existenţă nu se va ridica în veci la nivelul celei a strămoşului său. Un strigoi pe care îndrăzneşte să-l facă să tacă, dându-i în vileag secretul, o taină bine păzită şi care urcă până la cel de-al doilea război mondial.

Sunt multe întoarceri în Rusia, încercări disperate de a analiza şi a pătrunde imaginea de ansamblu pentru a absorbi, eliberat, fărâmele care îl interesează. Este multă votcă, multă gelozie care va sfârşi prin a-l distruge, dar, printr-o răsucire interesantă a lucrurilor, îl va şi face să renunţe la cele trei sesiuni pe săptămână la psihanalist. Este stagnare şi continuare firească a lucrurilor. Este viaţă, uman. Există senzualitate: de la primele raporturi cu mama, de mic ştiindu-se în centrul atenţiei ei, iar adult căutând starea de dinaintea naşterii, din pântece. O altfel de senzualitate se vădeşte şi în raport cu rusa: o limbă pe care prin naştere nu are cum să n-o vorbească bine, şi o face deşi la început greoi, şi totuşi cu o voluptate care pune în umbră necunoaşterea în totalitate a dedesubturilor ei.

Ceea ce caută naratorul este, cred, salvarea. Se îndreaptă, într-un moment critic al vieţii lui, spre creştinism: vrea ca prin suferinţă să dobândească iluminarea. Vorbeşte despre un lucru ascuns de memorie şi caută, în acelaşi timp, aprobarea mamei. Dacă o femeie îl iubeşte, stările lui catatonice şi solitudinea iau sfârşit. Punând punct final şi poate mai domol în rătăcirea lui, bagajul lui, ereditatea, va fi total asimilată.

Scrisă de Ioana Ristea