Rătăcit în casa oglinzilor

Titlu: Rătăcit în casa oglinzilor
Autor: John Barth
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2007
Traducere: Alexandra Anton
Numar pagini: 320
ISBN: 978-973-569-959-8

Beneficiind de o copertă ludică şi sugestivă, volumul de proză scurtă Rătăcit în casa oglinzilor al lui John Barth, publicat de editura Nemira, nu este ceea ce pare a fi. Parcă promiţând a oferi o lectură cursivă şi explicită, se dovedeşte de la primele pagini o meditaţie ironic-amară asupra sensului creaţiei literare. Dincolo de anumite anecdote şi fragmente narative, cărora nu le lipseşte un umor fin, textele lui Barth se citesc cu multă implicare, cu o bine pusă la punct stăpânire a teoriei literare şi a mitologiei europene. Destinat unui public restrâns şi pregătit să facă faţă provocărilor culturale, volumul în discuţie este o dovadă ineluctabilă că literatura postmodernistă rămâne un produs "de universitari", cu o expresie a lui Ihab Hassan, polenizat în micro-sera bibliotecii, o ţesătură complexă cu fire vechi, restaurate, repuse în forme răzvrătite şi estetic-autarhice.

Primul text al florilegiului de experimente textuale barth-iene este o Poveste în ramă de doar câteva cuvinte pe tema lui a fost odată. Suntem invitaţi să filozofăm pe cont propriu despre tradiţie şi despre sensul rostirii de poveşti. Mai are rost literatura? [Citeste tot Articolul]

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

Varieteu pe apa

0Autor: John Barth
Rating:
Editura: Nemira

La unul din cenaclurile bucureştene, o voce profesorală reclama prezenţa unui critic important care să fie gata de comentariu la orice nouă lectură. Bineînţeles, gândea strident vocea, criticul să nu aibă talent literar sau să fie unul minor sau cel mai bine doar să fi ratat - precum bornele kilometrice - toate speciile ori cockteiluri de specii literare. Un fel de monstru, o cultură de microbi literari, care bineînţeles îi va recunoaşte şi numi la toate operele literare, dar - şi aici sună paradoxal - este şi în stare să găsească frumuseţile, rotunjimea, perenitatea unei opere. Un astfel de critic sterp literar îmi pare de fapt o contradicţie, o anomalie a literaturii.

Ce e critica în fond? O poveste, o interpretare coerentă asupra unei opere. Presupune - pentru a fi receptată cu autoritate - stimulii curiozităţii, indicii siguranţei textuale, forme de amânare şi seducţie. Este o odă - fie ea şi la modul negativ - asupra unui obiect propus cultului public. O recomandare - şi trebuie citit cuvântul în sensul de reclamă motivată - sau o interdicţie - datorată de obicei apelor neprecizate ale operei.

În aceste condiţii, distincţia mea adresată atunci vocii stridente că de fapt există două tipuri de comentatori - unii seci literar, dar buni istorici / teoreticieni literari, alţii, în egală măsură şi critici şi creatori cade de la sine. Primii nu pot fi critici, lipsindu-le intuiţia, farmecul, lumina interioară a propriului discurs. Nimeni n-ar confunda în pictură un meşter fabricant de viori sau un istoric al muzicii ori al instrumentelor cu un violonist.

Am realizat această lungă introducere pentru a încerca să motivez o prejudecată faţă de John Barth. Mă refer la calitatea sa de teoretician al postmodernismului în special din studiile Literatura epuizării din 1967 şi Literatura reînnoirii din 1980. Mi se părea evident - în lumina acestei gândiri neieşită însă la suprafaţă până acum - că voi găsi în romanul său clişeele postmoderne obişnuite, ironia, lumea dizolvată, fragmentarismul, kilogramele de textualism. Am privit această scriere cu mari rezerve, crezând că nu e decât o anexă, o exemplificare a teoriilor sale, într-un cuvânt o experienţă literară ratată - ajunsă din cauze de snobism cultural să fie tradusă în română. Presupuneam că fanii postmoderni vedeau un idol în John Barth şi ajunseseră la faza degenerată când îi venerau până şi eşecurile.

Prejudecăţi. Din genul pe care le au toţi cei care ezită să deschidă o carte: am crezut că", l-am respins fiindcă". Ei bine, acum pot să fiu sigur că am pierdut o incertitudine. Eram involuntar în trecut de acord cu acea voce stridentă. Un critic îl puneam involuntar sub acelaşi semn al egalităţii cu o fiinţă lipsită de har. După lectura romanului lui Barth, situaţia se inversează. Un critic este cel puţin un talent literar important, autentic.

Varieteu pe apă constă în reconstituirea în maniera lui Joyce a unei zile importante a naratorului Todd Andrews din anul 1937. Acest efort de înţelegere a zilei de 21 iunie a fost realizat în mulţi ani ulteriori - 19 mai precis -, a presupus mai multe studii care au dus la eliminarea sau accentuarea anumitor evenimente. Constatăm împreună cu naratorul că alegerea unei zile anumite şi reconstituirea în scris măcar verosimilă a scenelor prin care trecem este o operaţie foarte dificilă. Realitatea şi gândurile în viteza lor se dovedesc dincolo de puterea cuvintelor, aşa că trebuie să ne mulţumim cu potenţele verbale, deşi cunoaştem că părţi importante din ceea ce s-a întâmplat, dacă nu cele mai importante au fost omise.

Găsim în acest roman o stranie poveste de iubire, un triunghi conjugal liber consimţit, reconstituirea unui şir de tabieturi, o manieră specifică a eroului de a se împrieteni mai ales cu bătrâni - poate că e o formă de a avea acces la o istorie orală, - un episod absurd din Primul Război Mondial, prezentarea unei cariere de avocat cu cazuri şi chiţibuşerii specifice, urmările capriciilor unor milionari.

Esenţială pentru acea zi este însă încercarea de sinucidere a naratorului, aşa că toate lucrurile pe care le face le consideră finale - era să fie ultima lui zi de viaţă - deşi nu dă niciun semn persoanelor cu care vorbeşte. Pentru a se convinge de necesitatea sinuciderii, el se foloseşte de mai multe teze constituite într-un raţionament (generat probabil şi de eşecul lui amoros) pe care voi încerca să-l discut:

I. Nimic nu are valoare intrinsecă.

II. Motivele pentru care oamenii atribuie anumite valori lucrurilor sunt, în ultimă instanţă, iraţionale.

III. Aşadar nu există, în ultimă instanţă, nici un motiv pentru a evalua nimic.

IV. A trăi înseamnă a acţiona. Nu există nici un motiv finalist pentru a acţiona.

IV. Nu există nici un motiv finalist pentru a trăi - la care se va interpola după eşecul anihilării proprii propoziţia - (sau pentru a te sinucide).

După cum ştim, orice lucru are un început, o sursă, o găină primordială. Ei bine, în cazul valorii, sursa se găseşte fie în om, fie în Divinitate. Personajul Todd Andrews trăieşte cel puţin mărturisirilor sale într-un mod tipic nereligios, trage cu păhărelul, i se pare firesc adulterul, are principii morale sau laxe sau uşor inexplicabile. Nu crede însă nici în oameni - fiinţe care generează multă deziluzie şi răutate, negându-şi propriile valori. Prin urmare, nu preţuieşte posibilele surse ale valorii.

Dar să ne gândim dacă existenţa în sine are valoare pentru că Todd în următoarele propoziţii va nega însăşi semnificaţia vieţii şi apoi a morţii. Este o clară perspectivă nihilistă. Dacă orice nu are valoare, dacă totul este relativ - să numesc şi perspectiva corelativă - atunci pot să fac orice sau să nu fac nimic, ceea ce ar duce la aceeaşi lipsă de semnificaţii.

Dar ce este valoarea în sine? Nu cumva o dogmă a raţiunii! O formă de apreciere a lucrurilor realităţii? Nu conţine valoarea în sine un model, un superlativ absolut? Nu este valoarea un tipar, un sistem de măsurare ori de înţelegere a lumii? Când spui că nimic nu are valoarea intrinsecă folosim verbul posesiei - A AVEA. Adică a poseda, a avea ca atribut. Valoarea este însă adăugată, nu înnăscută. Este sensul adânc, dar nu inerent al lucrului. Valoarea ţine de societate şi de percepţia ei asupra realităţii, nu de fiinţa studiată. Are un teren în toată întinderea sa noţiunea de metru? O sticlă cu lapte conţine oare şi câteva grame pure de gust? O capodoperă picturală are în vreun colţ al ei vreun semn caracteristic doar capodoperelor? Fără îndoială, orice valoare este o convenţie acceptată, o formă de orientare prin lumea de aici şi acum. Prin urmare în prima teză, Todd a descoperit doar caracterul adăugat al valorii, convenţionalitatea sa şi - cum caută motivaţii pentru sinucidere - a se citi grava neînţelegere a lumii - trece la atitudinea radicală de a nega orice convenţie, orice valoare. El se comportă în roman ca un om cu valori prestabilite - dar în acelaşi timp teza sa îi dinamitează întreaga viaţă, o lipseşte de suportul semnificativ.

Dacă ar fi să ne luăm după teza lui Todd, toate mişcările din ziua respectivă puteau foarte bine să nu fie făcute, întrucât nu au nicio importanţă.

Până la urmă orice relaţie între oameni se derulează conform unor convenţii - prietenia, subordonarea, filiaţia - şi suntem aceştia de azi datorită respectării continue a acestora. Putem fi doar între limitele jocului social, al convenţiilor. Doar în atmosfera socială a valorilor dincolo de care pândeşte într-adevăr neantul, golul, vidul.

Consecinţa unei asemenea doctrine ar duce la o imediată anihilare a speciei umane. Dacă nimic nu are valoare intrinsecă, atunci nici mamele nu ar avea sens să-şi nască fiii, întrucât comit un gest fără sens şi oricum aduc la lumină fiinţe destinate morţii. De asemenea cândva amintirea acelor mame va dispare, la a treia, a patra, a cincia generaţie.

Să cercetăm acum dacă iraţionalitatea motivelor din teza a doua poate provoca nefericirea. E clar, odată stabilită convenţia unei valori, nu mai sunt multe de spus. Valoarea a devenit dogmă, formă obligatorie de comportament. Valoarea ierarhizează şi obligă, lăsând însă uneori opţiunea de a nu participa la ea. Posibil ca trecerea de la valoare - discutabilă - la dogmă (de neclintit) să fie datorată unei simţiri fanatice, nu raţiunii. Dar de ce acest lucru să constituie o motivaţie de sinucidere? Doar avem continuu două sisteme de percepţie a lumii, unul al sentimentelor, altul al raţiunii, unul artistic, altul ştiinţific. Probabil că toţi cei fideli unui anumit sistem de percepţie ar trebui să se sinucidă fiindcă există şi celălalt împreună cu sumedenia lui de manifestări.

Următoarele trei teze ale lui Todd Andrews sunt nişte propoziţii logice discutabile. Nu reiese într-un mod clar din premise concluzia. Se creează - e adevărat mascată de negaţie - o egalitate forţată între verbele a evalua, a acţiona şi a trăi. Dacă nu poţi evalua nimic, nu poţi acţiona. Dacă nu poţi acţiona, nu ai de ce trăi. Din acest punct de vedere, bebeluşii nu ar trebui să supravieţuiască. Ei nu evaluează, nu acţionează. Sau infirmii. Sau nebunii. Sau 98 % din populaţie acuzată de cei 2 % că nu gândeşte. Sau invers.

Personajul Todd Andrews vorbeşte despre valori ca despre nişte măşti. A libertinului, a cucernicului, a cinicului. Dar care e adevăratul nostru chip? De ce ar fi acesta de acum în care dezvăluim natura măştilor de dinainte? Fericirea este o mască, în schimb tendinţa de distrugere a valorilor o formă de adevăr? De ce nu invers!

Mai multe detalii despre carte aici.

Scrisa de Gabriel Adrian Mirea

Spune-ti parerea!