bookblog.ro

The Handmaid’s Tale

Titlu: The Handmaid's Tale
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 1996
Numar pagini: 324
ISBN: 9780099740919

Scrisă la persoana I, "The Handmaid"™s Tale" seamănă într-o măsură cu un tablou al lui Kandinsky (care avea obiceiul să picteze ceea ce vedea la microscop): "Un scaun, o masă, o lampă. Deasupra, pe tavanul alb, un ornament în relief, iar în centrul lui un spaţiu gol, tencuit la repezeală, semănând cu un ochi scos. Probabil că acolo atârna cândva un candelabru. Au avut grijă să ia orice lucru de care ai putea lega o sfoară."

Acţiunea cărţii se desfăşoară şi pentru noi, ca şi pentru Offred, printre "aripile" albe pe care protagonista le poartă pe cap. Simbol al îngustimii punctului ei de vedere, acest acoperământ este numai unul dintre aspectele restrictive ale vieţii în Republica Gilead. Aici, într-o distopie a unui viitor nu tocmai îndepărtat, femeile sunt considerate mai mult bunuri decât indivizi.

[Citeste tot Articolul]

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

Oryx şi Crake

1Autor: Margaret Atwood
Rating: 4 stele - Margaret Atwood - Oryx şi Crake rating - recenzii carti
Editura: Leda

(ediţia în limba engleză)
Margaret Atwood - Oryx şi Crake - recenzie cartiOryx şi Crake porneşte de la aceeaşi idee pe care este construită Povestirea Cameristei: o situaţie prezentă, unanim acceptată şi consecinţele ei în viitor, logice, implacabile, catastrofale. De data aceasta, logica lui "cum ar fi dacă...?" ajunge într-o lume distrusă şi renăscută, prinde atît apocalipsa, cît şi lumea de după - un pustiu dezolant, în care mai trăiesc, aparent, doar Snowman şi Copiii lui Crake. Legătura dintre înainte şi după este făcută de Snowman (Jimmy), naratorul şi supravieţuitorul. Bine, veţi spune, dar am mai citit poveşti din astea cu zecile, e vorba de aceeaşi catastrofă monotonă, acelaşi ton plin de reproşuri, aceeaşi idee - omenirea este rea şi autodistructivă.

Pe de-o parte, este aceeaşi catastrofă pe o singură notă: Oameni hipertehnologizaţi, care trăiesc în imense închisori de lux, Complexe aseptice şi confortabile; experimente genetice de succes, precum porcanii şi rîsucii; oameni al căror suflet e atrofiat de surogatul de lume în care trăiesc; minţi geniale, capete luminate, triumfuri stiinţifice. Viaţa comandată de raţiune, în care orice fisură de iraţional, inutil, nonpragmatic are consecinţe disproporţionate. O lume exterioară, a plebeilor, altădată a normalităţii, văzută de cei din Complexe ca un ev mediu al raţiunii, deopotrivă dispreţuită şi invidiată, folosită pentru experimente şi afaceri.
[Citeste tot Articolul]

Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

Ochi-de-pisică

1Autor: Margaret Atwood
Rating: Margaret Atwood - Ochi-de-pisică rating - recenzii carti
Editura: Leda

Margaret Atwood - Ochi-de-pisică - recenzie carti"Dincolo de toate chestiile astea, normal că am şi eu o viaţă reală. Uneori mi-e greu să cred în ea, fiindcă nu mi se pare stilul de viaţă pe care să reuşesc să îl perpetuez, sau pe care să îl merit. Sentimentul acesta se îngemănează cu o altă credinţă de-a mea: că toţi cei de vîrsta mea sunt adulţi, în timp ce eu doar m-am deghizat într-unul." (pagina 39)

De aici consider că începe retrospectiva care o are în centru pe Elaine Risley, pictoriţă, privirea în trecut pe verticală, indusă abil de motivul unei expoziţii finale, adică o confirmare a statutului de artist venerabil, a reputaţiei artistice. Aceasta e una din sclipitoarele ironii ale cărţii, atît timp cît Elaine, mereu confuză cu privire la rolurile sociale care i se impun, în acelaşi timp revoltată de cît de strîmte sunt aceste roluri, refuză subtil şi încăpăţînat orice etichetă, orice fixare între ceilalţi; mă gîndesc la artista venerabilă, aşa cum apare ea în Cat"™s Eye, ca la o fiinţă fragilizată de lupta pentru individualitate, pentru nevoia de a fi altfel, ca la o persoană copleşită totuşi de un conformism pe care nu l-a simţit insinuîndu-se decît prea tîrziu, atunci cînd dorinţa de a se face plăcută le surclasează pe celelalte. Pentru că în roman se discută mult despre arta vizuală, despre imagine şi pictură, trebuie să o vezi pe Elaine, o bătrînă în trening albastru spălăcit, o bătrînă cu sclipirea subversivă în ochi, pe care am clasa-o imediat ca "ţicnită" sau "excentrică"; şi mă gîndesc, fără a fi prea departe de adevăr, la Margaret Atwood însăşi.

Biografia aceasta inventată nu curge cronologic, ci inghite cronologia aducînd în prezentul povestirii fapte şi personaje din trecutul naratoarei, împreună cu gînduri, planuri care aparţin viitorului acelor personaje, în plus, acelaşi prezent cuprinde posibilităţi, fantasme, lucruri care nu se întîmplă. Pe lîngă faptul că tonul ironic, complice face ca lectură să fie captivantă, Ochi-de-pisică tentează cu întrebări mari, probleme inevitabile într-un Bildungsroman, de fapt, problemele ale căror rezolvări nu se găsesc nicăieri, în nici o carte de reţete.

Cît de mare e distanţa între ceea ce eşti şi ceea ce ai visat să fii? Dar între ceea ce eşti şi ce au visat alţii că vei fi? este una dintre ele, te gîndeşti poate de zeci de ori la ea şi nici un răspuns nu e mulţumitor, ci numai ameninţat de spectrul lui "ar fi putut fi mai...". Viaţa reală despre care scrie Elaine, nesigură de realitatea ei, de autenticitatea ei, începe în Toronto, cu părinţi excentrici şi un frate, Stephen, care colecţionează stele şi susţine că timpul nu este o linie, iar prima traumă e legată de "intrarea in rîndul lumii". A avea prietene la 8-9 ani este o obligaţie, a respecta ritualuri şi experimenta temeri nebuloase- de asemenea. Aici apare Cordelia, prietena-despot, cameleonicul altera-ego sau antagonista sau ceea care ar fi dorit Elaine să fie: că nu se poate alege dintre aceşti termen e un semn al complexităţii relaţiei dintre cele două femei; un raport de putere existent atît în copilărie, cînd micile cruzimi ale Cordeliei sunt la fel de imprevizibile şi devastatoare ca fenomenele naturale, dar la fel de viu şi de strîns şi în absenţa Cordeliei, la mult timp după ce Cordelia îşi pierde tendinţa de a exista şi chiar după ce Elaine se eliberează simbolic de ea (Eşti moartă, Cordelia, îşi spune Elaine către final). Poate că, la un nivel, Elaine şi Cordelia nu sunt două persoane diferite, ci una cu două feţe, o construcţie duală indestructibilă.

Se susţine că Margaret Atwood provoacă, în Ochi-de-pisică, atît feminismul, cît şi viziunile conformiste despre artă, pentru că accentuează lipsa de egalitate în relaţiile dintre femei, pentru că nu neagă şi nu trece sub tăcere răutăţile gratuite dintre acestea, răzbunările şi înspăimîntările, slăbiciunile, sclifoseala şi snobismul; pe de cealaltă parte, picturile lui Elaine sunt mijloc pentru exorcizare, pentru a se elibera de personaje fantomatice, precum mama lui Grace, o copilă din grupul torţionar al prietenelor din copilărie, pentru a-şi găsi o identitate din care Cordelia e alungată, pentru a găsi un spirit protector, incert, golit de obscuritatea feminină. Şi peste toate acestea, bila ochi-de-pisică cu miezul albastru, forma particulară de a vedea lumea, Al Treilea Ochi sau poate globul magic, un reper prin lumea feminină viscerală, greoaie, devoratoare, acaparantă.

Ca şi în cartea lui Siri Hustvedt, descrierea tablourilor lui Elaine, ironia tonică a naratoarei, le dau o consistenţă care trece de schema naraţiunii, mai simplu spus, ies din carte, par atît de reale că regreţi că nu există într-o sală de expoziţii. Deşi începuse cu o promiţătoare pasiune pentru biologie (cunoaşterea pînă în cele mai mici amănunte a lumii vizibile), Elaine se orientează spre pictură poate tot ca reacţie împotriva lumii reale. Surprinzător însă, arta ei exprimă propriul real mai autentic, mai viu şi mai clar decît o disecţie. La limită, desenele detaliate cu sistemul digestiv al viermilor şi teoriile tatălui naratoarei despre omizi şi încălzirea globală nu sunt doar elemente picante, care să stîrnească zîmbetul sau să accentueze un contrast, ci detalii ale aceluiaşi tablou, ale Marelui Tablou văzut prin ochiul-de-pisică.

În fine, multele straturi ale romanului, continua pendulare între miturile copilăriei şi miturile adulţilor, luciditatea care face din carte şi o istorie a uzurii, a degradării fiinţei umane, a declinului nu pot fi umbrite de stîngăcia traducerii. Chiar dacă unele alegeri ale traducătorului apar nepotrivite, nefireşti, aceasta nu deturnează tonul general al cărţii, umorul amar şi seninătatea, autoironia. Ochi-de-pisică este un roman pe care îl recomand ferm, atît pentru siguranţa şi fineţea scriiturii lui Margaret Atwood, cît şi pentru lumea ficţională în sine, autonom văzută.

Scrisă de Mihaela Butnaru

Citeste cele 8 COMENTARII si spune-ti parerea!

Copyright ©2011 Bookblog.ro