bookblog.ro

Dulce ca mierea e glonțul patriei

Titlu: Dulce ca mierea e glonțul patriei
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2010
Numar pagini: 462
ISBN: 978-973-669-994-8


Sfârșitul unei lumi

„Se întâmplă uneori, în istoria unei țări, ori chiar a unui om, un moment de transformare totală. Nimic din ce a fost nu mai e. Nimic din ce se potrivea nu se mai potrivește.” Romanul își țese trama în jurul copleșitorului, subminantului sentiment al nostalgiei. Nostalgia după ultimul război romantic: cavaleresc, cruțat de ideologii, un război al bărbaților, nu al emasculaților propagandiști de cabinet; ultimul măcel generalizat ce-a purtat dantelă însângerată la manșete, un război al autodeterminării, al reîntregirilor naționale, groparul marilor imperii: Primul Război Mondial. Nostalgia după iubirea totală, împărtășită, imediată. Și încă un soi de nostalgie: una improprie celui care o resimte; una fără nume, fără definiție, preluată ca atare de protagonist, ca un virus cu incubație îndelungă, de la ultimii martori demni de crezare ai dulcei orânduiri burgheze.

Foamea, golul de iubire, încleștarea trupurilor, a trupelor, și rememorarea războaielor ce-au schimbat gândiri, țări, oameni, obiceiuri, crezuri, limbi: bătălii în care am fost folosiți, am servit, ca popor, doar în chip de carne de tun; și alte bătălii, puține, ale noastre, purtate pentru recâștigarea identității și-a unei oarecare însemnătăți în prea maleabilul și amnezicul spațiu european. Lupta pentru a poseda un trup care nu se lasă supus cu una cu două, pentru a-l răvăși drăgăstos; pentru a amprenta definitiv, prin carne, un suflet de femeie. Îmbrățișări mincinoase, distante, sportive, dar și lubrice, disperate, adevărate doar atâta timp cât durează clipa, îmbrățișări neputincios-unificatoare – corpuri care se zbat să se conțină reciproc, cu profeția neizbânzii tatuată, la vedere, în carnea lor. Poezia cinică a realității, contemporaneitatea - imbecilizată de răsturnarea valorilor: sesizate cu ascuțime, fără pudoare, în amănuntul lor cel mai scabros.

Anii '60. O lume românească (veche) moare, grăbită de la spate de schimbările (demolările) programatice, nefirești. Împinsă către pieire de gloata de lumpeni, drojdia adusă la putere pe tancurile sovietice de prost înscenata „revoluție” comunistă. Mor manierele elegante și se usucă și cele din urmă vestigii știrbite, păstrate cu sfințenie, în memorie și-n sipete tot mai sărace, și scoase, la ocazii, ca moaștele, în speranța zadarnică a unei continuități, a unei rezistențe subterane – se stinge în uitare „farmecul discret al burgheziei”. Lăsând loc lipsei de stil, mitocăniei, miticismului gros. Ruinei. Amintirile – întotdeauna mai glorioase decât prezentul uniformizant, lipsit de strălucire; morții acuză, tardiv, din morminte, deșertăciunea cauzei pentru care au căzut; frigul de-afară, răceala din inimile oamenilor sunt iscate de suflul înghețat-vindicativ al morților inutili, al eroilor fără cauză, tranzacționați dinainte la masa tratativelor secrete, între criminalii nedisimulați (ca Hitler) și cei cu spoială umanistă, co-autorii morali ai dezastrelor (ca Churchill).

Înmormântarea precoce a unei lumi cândva promițătoare, ce fusese asasinată cu cruzime, postbelic, în văzul ipocrit al Europei.

Viitorul furat

Cum scriam în debutul textului de față, angoasantul roman Dulce ca mierea e glonțul patriei - cu tempo-ul alert, sincopat, senzual, cuceritor și deosebit de a c t u a l (!), consacrat de Petru Popescu - toarnă în urechile minții otrava unei insolvabile nostalgii (alăturarea dureroasă, dar irepresibilă, a lui nostos cu algos, întoarcerea+tristețea, în gr.), sonoritățile de sirenă odiseică ale unui imposibil, torturant, interzis: „ce-ar fi fost dacă...”. Nimic nu mai poate fi înviat, o știm. Totul e pierdut, jumătate de secol irosit pentru români. Atâtea decenii scurse, rătăcind pe un drum care, altfel, în alte împrejurări, nu ar fi fost al nostru. Povestirile amare ale vârstinicilor supraviețuitori, greața eroului-narator față de destinul de împrumut, îmbrățișat cu de-a sila. Nașterea unui vulcanic sentiment al înstrăinării, al neapartenenței (acel grăitor, romantic das Unheimliche). „Eram golit de putere, golit de mine însumi. Și culmea, încet-încet, mi s-a părut că m-aș împăca și așa, că m-aș obișnui, că m-aș supune. În orice fel, poate să fie bine.” Și primejdia resemnării...

Viața oarbă a tânărului suficient sieși, aflat la debutul celei de-a doua adolescențe, viața încă iresponsabilă, dusă ca prin ceață; un ecran care se încăpățânează să nu se fisureze încă-l desparte, hiperprotector, de restul omenirii, o plasă antiseptică, invizibilă - autosuficiența, narcisismul vârstei – placenta. Somnul său treaz, de individ abia căzut în lume. Viața văzută prin somn. O vreme - vremea suspendată, în care timpul nu cunoaște curgere -, a iubi și/sau a nu (mai) iubi au aceeași intensitate, aceeași valoare de adevăr, alternând cu ușurință; sunt deopotrivă verosimile sufletului său necopt, neatins de arsura suferinței. Cum se întâmplă de când lumea, a iubi e prețuit abia atunci când obiectul iubirii i se refuză, alunecându-i din brațe, retrăgându-se, ca un duh capricios, înapoi în misterul insondabil, feminin, din care s-a zămislit.

Soarta dramatică a unei generații - copiii războiului, „tineretul încruntat” - care nu învățase încă să sufere, să creadă sau să se îndoiască. Să zăbovească, să-și dorească a opri timpul. Trăiau oarecum rectiliniu, pradă curenților/curentelor, fără acces la propriul potențial de profunzime, fără idealuri – lipsind din ei înșiși. Suflete gata obosite. Suferința, refuzul, eșecul, realitatea aveau să-i tămăduiască.

Citeste cele 14 COMENTARII si spune-ti parerea!

Supleantul

0Supleantul recenzie
Autor: Petru Popescu
Rating: Supleantul rating - recenzii carti
Editura: Curtea Veche
Anul apariţiei: 2009

256 pagini
ISBN: 978-973-669-831-6
Pret: 19,99 lei


O bombă cu ceas. Astfel aş rezuma acest roman al lui Petru Popescu. E exploziv prin subiect - relaţia scriitorului cu Zoe Ceauşescu, prin intenţia neascunsă de a avea succes la public, prin stilul american al lui Petru Popescu de a-şi vinde imaginea, neobişnuit, aproape neplăcut pentru publicul românesc. De asemenea, o carte precum Supleantul poate aprinde şi discuţii referitoare la dreptul scriitorului de a amesteca realitatea şi ficţiunea fără a ţine cont de persoanele implicate sau urmaşii acestora; discuţii despre "oportunismul", cum l-au văzut unii, sau norocul acestui scriitor de succes al anilor 70; Nu în ultimul rînd, amestecul de aciditate, sarcasm şi senzualitate al acestei istorii ar putea stîrni aprecierea cititorilor, dar ar putea scandaliza, de asemenea.

Eu una, citind acest roman, mi-am zis că Petru Popescu poate scrie şi reclame pe cutiile de chibrituri şi tot le va scrie cu talent (între timp, am aflat că a încercat multe şi diverse genuri literare). Nu e numai lecţia succesului în scrisul său, ci şi autenticitate şi îndrăzneală. Sunt convinsă că decizia de a publica - sub forma ficţiunii, totuşi - povestea cu "fata faraonului" li se va părea unora vulgară şi lipsită de respect faţă de memoria Zoiei Ceauşescu. [Citeste tot Articolul]

Citeste cele 10 COMENTARII si spune-ti parerea!

Copyright ©2011 Bookblog.ro