bookblog.ro

---

Recenzie film: Au revoir là-haut/La revedere acolo sus

Scris de • 10 July 2018 • in categoria Carte vs film

Au revoir là-haut (La revedere acolo sus), 2017, Franța
Regia & scenariul: Albert Dupontel
Distribuție: Albert Dupontel, Nahuel Pérez Biscayart, Laurent Lafitte, Mélanie Thierry, Emilie Dequenne

Scurt și la obiect: pentru mine, filmul acesta a fost, până acum, revelația sezonului. Venind din partea unei admiratoare a muncii lui Wes Anderson (Fantastic Mr. Fox, The Royal Tenenbaums, Grand Budapest Hotel – ca să amintesc doar trei dintre numeroasele sale capodopere), afirmația este previzibilă. Am remarcat multe asemănări între alegerile regizorului/scenaristului/protagonistului Albert Dupontel și cele ale adulatului Wes; tendința de „om-orchestră” este doar una dintre ele. Remarcabile mai sunt și combinațiile de culori și mișcare, dintre cele care te duc cu gândul la primele filme color, care aveau, parcă, o calitate diferită a nuanțelor, respirând nostalgie, sau alegerea deliberată a unor personaje și momente care te lasă indecis între râs și plâns, calculând care dintre reacții ar fi fost mai potrivită.

Revenind la film, Albert Dupontel este cel care narează evenimentele din viața personajului său, tot un Albert (Maillard), un contabil modest, logodit cu o domnișoară ca multe altele, care ajunge să-i datoreze viața unui camarad de front, în timpul Primului Război Mondial. Camaradul se numește Edouard (Péricourt) și provine dintr-o familie sus-pusă, cu un tată autoritar și rece. Odată ostilitățile încheiate, Edouard se trezește din coma în care intrase după actul de vitejie cu pricina, ca să descopere că este unul dintre miile de mutilați de război. Decide să nu se întoarcă acasă, nedorind să-și mai revadă tatăl, și Albert este cel care-l ia sub oblăduirea sa, înscenându-i moartea și repunându-l pe picioare.

De aici, însă, lucrurile se țes într-o narațiune tot mai complexă (Wes Andersoniană, cum precizam!), în care intervin felurite personaje, care de care mai stereotipice sau, dimpotrivă, mai departe de convențional. În ansamblu, cinematografia se împletește strâns cu teatrul, dând deseori impresia că urmărești o bandă desenată care a prins viață. Istoria se complică într-o înșiruire de lecții de viață și de scene desprinse parcă dintr-o comedie absurdă. În scenă pătrund, pe lângă antagonist (căpitanul Henri d’Aulnay-Pradelle, interpretat de Laurent Lafitte), tatăl (Niels Arestrup) și sora (Emilie Dequenne) lui Edouard – pe care, acum mulți ani, am văzut-o în „Frăția lupilor” (Le pacte des loups), și nu știam de unde să o iau!, dar și micuța Louise (Héloise Balster) sau frumoasa Pauline (Mélanie Thierry).

Nahuel Pérez Biscayart, actorul argentinian din rolul lui Edouard, nu lasă loc de prea multe critici. Personajul său este cel mai complicat, cel mai dificil, cel mai detestat și totodată cel mai adulat. Pentru mine, care am predilecția de a nu suferi protagoniștii, în general, a reprezentat încă o confirmare că majoritatea filmelor sau cărților care se bazează pe o căutare (a inelului, a căii de a învinge un dușman, a fetei răpite sau a propriei identități) funcționează după același principiu ca o echipă de fotbal: au o vedetă, sau poate câteva, care strălucește și apare pe toate coperțile sau afișele, și mulți coechipieri care trudesc din greu spre a dobândi, în fapt, reușita. Cam așa stau lucrurile și cu Edouard: egoist (poate în mod justificat), extraordinar de talentat, însă arogant, este cel care exploatează până la epuizare resursele și emoțiile celor care-l înconjoară, acționând asemeni unui păpușar care-și învârte marionetele pe sfori, sacrificând, fără jenă, sentimente, priorități și dorințe.

„La revedere acolo sus” nu este un film de război. Sau, nu neapărat. Este adevărat că o parte din acțiune presupune gloanțe, baionete și tranșee, însă creează doar contextul. Totuși, chiar și acest context te pune pe gânduri, fiindcă, spre exemplu, întreaga tragicomedie a vieților lui Edouard și Albert se desfășoară ca urmare a deciziei căpitanului Pradelle de a nu înceta ostilitățile, în ciuda ordinului venit „de sus”. Cumva, ideea aceasta te face să te întrebi câte asemenea decizii au fost luate de-a lungul istoriei, și câte au schimbat atât cursul ei, cât și a milioane de vieți.

Am lăsat ce este mai bun la sfârșit. Pe lângă filmul intrat de curând în cinematografele românești, distribuit de Independența Film, vă recomand și cartea cu același titlu, apărută în traducere la editura TREI și reeditată de curând, cu o copertă deosebită, care oglindește afișul filmului. Cartea, scrisă de Pierre Lemaitre, a dobândit, în 2013, prestigiosul premiu Goncourt. De altfel, nici filmul nu s-a lăsat mai prejos, fiind câștigătorului a cinci premii César (Cel mai bun regizor, Cel mai bun scenariu adaptat, Cea mai bună imagine, Cele mai bune costume și Cel mai bun design de producție).

Iar dacă mai aveți nevoie de argumente, adaug că, la ceremonia de decernare a premiilor pomenite mai sus, Albert Dupontel a preferat să nu vină, declarând că nu se simte în largul său la asemenea evenimente. Dar scriitorul Pierre Lemaitre a fost prezent și a declara, foarte emoționat: „Îl înlocuiesc (pe Albert), cu aroganță. El este cel care a adaptat magnific acest film. Sunt fericit să mă aflu aici”.

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

  1. Rodica Gavril spune:

    O recenzie deosebită, in care Iulia reușește, in câteva fraze, să surprindă tot ce filmul, și protagoniștii sai, in egală măsură, oferă unui spectator dornic să le înțeleagă succesul.
    Și nu numai atât – recenzia este o invitație la (re)descoperirea artei, in diversele ei forme de manifestare – cinematografie, teatru, literatură. Nu poți decât să îi urmezi sfatul – privește, citește, trăiește!

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro