Titlu: Caietele lui don Rigoberto
Autor: Mario Vargas Llosa
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2006
Traducere: Gabriela Ionescu
Numar pagini: 314
ISBN: 978-973-50-1472-8

Mă întrebam cum ar putea continua o poveste de dragoste între tată, mamă vitregă și fiu, într-o manieră care să nu fie previzibilă ori kitsch. După deznodământul dramatic din Elogiu mamei vitrege, a cărei urmare este această carte, și în care doña Lucrecia ajunsese să fie dată afară din casă de catre don Rigoberto ca urmare a faptelor mai puțin morale săvârșite cu fiul impuber al acestuia, încărcătura senzorialo-erotică a scriiturii devine aici și mai expresivă, mai densă: voluntar sau nu, cititorul alunecă într-o lume în care dorința este legea primordială, sub imperiul căreia iau naștere fantezii elaborate, care se scurg în real.

Cele trei personaje principale – don Rigoberto, doña Lucrecia și Fonchito – par a fi legate ombilical printr-o înclinație deosebită către plăcerea senzorială. Ca și în Elogiu mamei vitrege, acțiunea se petrece pe mai multe planuri. Pe de o parte îl avem pe don Rigoberto. Bărbat capricios, cu o listă lungă de manii și tabieturi, conștient și mândru de ele, aparent un banal om cu funcție în lumea asigurărilor, în particular însă credincios practicant al ideii de fericire individuală, grație și prin făptura soției idolatrizate – doña Lucrecia. Rămas singur, după plecarea discretă a acesteia, cu impresionanta colecție de gravuri și cu caietele sale. În acestea își notează impresii și pasaje preferate din cărți, dar și diverse scrisori neexpediate, în care își exprimă deosebit de tranșant convingerile și nemulțumirile vis-à-vis de lumea înconjurătoare – reprezentată fie de grupări ecologiste, fie de Rotary Club, de sportivi, feministe, cititori de Playboy șamd. Bântuit de insomnii, le alină hrănindu-se cu amintiri amănunțite și plăsmuiri deocheate al căror personaj principal este, mereu, doña Lucrecia. Ca de obicei, Llosa reușește să valorizeze minunat atmosfera și culoarea personajelor sale prin trimiterile către artă, literatură, filosofie – prezente îndeosebi în monologul interior al lui Rigoberto, ale cărui convingeri mi-au ridicat sprâncenele nu doar o dată.

De cealaltă parte, în noua ei locuință, doña Lucrecia este vizitată, în secret, de către Fonchito – fiul vitreg, drăcușor cu chip angelic din cauza căruia a fost alungată din paradisul personal. El crede că viața sa este în prelungirea celei a lui Egon Schiele și, obsedat de acesta, în timpul vizitelor sale reconstituie tablouri ale pictorului, cu participarea mamei vitrege. Altminteri, este teribil de preocupat și de ideea de a își împăca părinții, doña Lucrecia supectând că ar fi autorul unor anonime erotice pe care ea le primește, în care apar detalii și solicitări pe care numai Rigoberto le-ar putea enunța.

Între descrierile abundente ale celor mai mici amănunte legate de corpul sculptural al doñei Lucrecia și pozițiile în care acesta s-ar putea găsi în prezența a felurite persoane, ideile egocentrice, excentrice și hedoniste ale lui don Rigoberto, și jocurile de erotice ale protagoniștilor, scrisorile de dragoste, fanteziile lor – Caietele lui don Rigoberto capătă consistență, se învăluie în misterul specific contopirii realului cu imaginația febrilă. Dincolo de stranietatea și ineditul întâmplărilor, povestea impune un canon etic neconvențional, îmbrățișat strâns cu esteticul și eroticul, și poate fi o pledoarie pentru fericire, căci, pe teritoriul intim al dorinței, această familie își trăiește, totuși, propria utopie a fericirii perpetue. Caietele lui don Rigoberto ne spun, printr-un citat aparținându-i lui Borges: „Datoria tuturor lucrurilor este de a fi o fericire; dacă nu sunt o fericire, sunt inutile și păguboase.”

Titlu: Robie
Autor: William Somerset Maugham
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2008
Traducere: Andrei Bantaş
Numar pagini: 870
ISBN: 978-973-46-0898-0

(ediţia în limba engleză)

"You are cryptic," said Philip. "I am drunk," answered Cronshaw.

Acest schimb de replici a fost, pentru mine, scena preferată din roman şi cheia a 870 de pagini care mi-au trezit deopotrivă întrebări, dar şi un uşor sentiment de distonanţă dintre aşteptări şi paginile concrete. "Un bildungsroman, mi-am spus, trebuie să îmi reveleze misterul transformării personajului principal într-un veritabil erou." Însă, precum în viaţa reală, Philip s-a dovedit a fi doar uman, având suficient de multe neajunsuri pentru a deveni, în ochii mei, chiar un anti-erou. Ajunsă la pagina 870, am gândit: "Atât?".

Dar să revenim la Philip şi Cronshaw. Într-un Paris efervescent al schimbării de veac, un poet sărac, inadaptat, "venu trop tard dans un monde trop vieux", îi povesteşte unui pictor aspirant despre secretul vieţii - atâta doar că nu i-l şi dezvăluie. Cronshaw îi vorbeşte despre egoismul inevitabil al omenirii ca primă condiţie necesară de supravieţuire, despre plăcerea de dincolo de senzaţie şi hedonismul inerent vieţii umane, despre principiul etic al puterii ca substitut al justeţii, întruchipat de respectarea legilor "poliţistului de la colţ". Îl îndeamnă pe Philip să privească modelul covoarelor persane, astfel sensul vieţii îi va apărea de la sine într-o zi. Urmează schimbul de replici de mai sus - criptic versus beat. Adevăratul pictor în această scenă stă ascuns în spatele condeiului. Dialogurile lui Maugham sunt extrem de vii, dezvăluie personaje palpabile, caractere bine nuanţate.

Philip, copil rămas orfan, cu un uşor handicap la un picior, crescut într-un spirit creştin suficient de auster pentru a îl rigidiza pe dinafară şi a îi păstra o doză respectabilă de sensibilitate, are de multe ori şansa de a îşi bătători drumul. Spiritul său viu, inteligent, câştigă simpatia mai multor protectori, însă de fiecare dată apare ceva ce îi schimbă traseul. Lanţurile robiei lui Philip se sudează şi se desfac, pe măsură ce el alege să vadă lumea largă şi să nu se limiteze la experienţa Angliei.

Învaţă multe din călătoriile sale în Germania şi Franţa, totuşi nu suficiente pentru a evita subjugarea în faţa lui Mildred. Dacă Philip este un anti-erou, ea este o anti-cosânzeană. Nu pare să exceleze în vreo calitate, nici nu suplineşte acest lucru prin vreo trăsătură fizică deosebit de apetisantă. Este rea, dornică de înavuţire, nemiloasă, neinstruită, lipsită de şarm sau umor. Și, bineînţeles, dat fiind faptul că Philip este băiat deştept, dar slab, el ştie că nu e nimic mai mult de capul ei, deşi degeaba. Dragostea lor neorealistă are iz rânced şi textură de rugină. Nu e nimic de poveste aici, este realitatea în cea mai sinistră şi umilitoare postură a ei. Nici măcar nu aş pângări termenul de dragoste intercalându-l celor două nume, nu din cauza unilateralităţii sentimentelor lui Philip, ci pentru simplul fapt că dragostea nu ar fi trebuit să îl înjosească şi înrobească. Departe de ideea de sentiment eliberator, dragostea lui Philip pentru Mildred este un sentiment mizerabil, colţ cu patologicul, cu masochismul. Mizeria ajunge să îl încolţească pe Philip şi pe plan financiar, dându-i viaţa şi mai mult peste cap.

Deşi, pentru plăcerea mea estetică, romanul ar fi putut conţine mai multe referiri către lumea ideilor sau către cea a investigaţiilor psihologice, cu siguranţă este generator de idei. Mi-a oferit prilejul să mă întreb, din nou, despre dependenţa dragostei de alţi factori în afară de ideea de dragoste: este aceasta o iubire de roman, relaţionau oamenii altfel în alte timpuri? Nu, măiestria lui Maugham rezidă tocmai în actualitatea înlănţuirilor acestor personaje, autenticitatea lor, veşnicia portretelor lor. Îşi găseşte Philip, până la urmă, adevărata iubire, cea eliberatoare? Nu mă pronunţ, poate fiindcă sunt înrobită de ideea că plăcerea dragostei trebuie să transcendă graniţele senzorialului către intelect.

Desigur, imaginea Philip-Mildred este, probabil, cea mai pregnantă în tabloul romanului, dar cartea este mult mai amplă, întorcând viaţa lui Philip pe toate părţile, fiindcă nu numai ideea dragostei poate înrobi un om. Cantitativ vorbind, întâlnirile lor chiar nu ocupă atât de multe pagini comparativ cu restul călătoriilor lui Philip, mereu pe drum către altă destinaţie, către altă carieră. Aşadar, o mult mai interesantă întrebare ar fi: a descoperit Philip libertatea, în orice plan al vieţii sale? Cert este că ideile după care a trăit au suferit mari transformări, de la schimbarea atitudinii faţă de religie, etică, până la aşteptările de la drumul propriei vieţi.

Întorcându-mă la citatul din deschidere, la finalul cărţii m-am întrebat oare câte aş putea discuta cu Philip despre sensul vieţii, undeva într-o cârciumă pariziană. Am conchis că a meritat timpul petrecut în Robie fiindcă este o carte cu rădăcini profunde în realitate, care, câteodată, nu e criptică, nu ascunde nimic ochiului, nu trebuie deşirată în fire mărunte, nu are un ţel ascuns sau un mesaj nobil. Este şi atât, iar perceperea ei ca "Atât, şi nimic mai mult" poate însemna libertate, poate însemna să vezi modelul din covorul persan aşa cum este aievea.

Titlu: Celelalte poveşti de dragoste
Autor: Lucian Dan Teodorovici
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2009
Numar pagini: 241
ISBN: 978-973-46-1070-9

E un sentiment ciudat atunci când simţi că îţi place scriitorul din spatele poveştii, deşi povestea nu te-a impresionat în mod deosebit. Cam aşa mi s-a întâmplat acum. Am deschis cartea la întâmplare - nu m-a impresionat. Totuşi, îmi fusese recomandată călduros de către un prieten (şi de către Mihaela ). Aşa că am zis să încerc. Și mi-a plăcut. Momentul cuceririi a fost, de altfel, precis: al doilea alineat de pe a doua pagină, când a pomenit numele lui Leonard Cohen, şi a continuat cu The Doors (sunt subiectivă, ştiu, dar prin acest amănunt mi-a câştigat imediat simpatia :) ).

Cartea se citeşte uşor, acţiunea curge nepretenţios, fără pauze stânjenitoare sau momente greu de digerat. El, naratorul, nu caută să ne impresioneze, e pur şi simplu viaţa lui, pe care o dezvăluie cu naturaleţe - ar putea fi viaţa oricui altcuiva. Fragmente din căsnicia lui, salturi în timp către copilărie şi adolescenţă, personaje care se plimbă dintr-o povestire în alta. Prin asta impresionează - există un fel tainic în care lucrurile se leagă în Celelalte poveşti de dragoste, ciudăţenii care reapar sau influenţează misterios evoluţia unui om sau a unei relaţii, la fel ca şi în viaţa de zi cu zi.

Dincolo de aparenta simplitate a întâmplărilor înşiruite - o beţie cu un prieten până dimineaţa, o vacanţă cu familia în Turcia, o bătaie între băieţii de la bloc, aventuri la ţară pe catalige sau cu gâştele bunicilor - cartea trădează o gravitate a lucrurilor cu care suntem obişnuiţi, a rutinei, a vieţii "aşa cum e normal să fie". Sunt lucruri familiare, dar nu fără însemnătate. În fiecare povestire stă ascuns, gata de a fi dezvăluit, un sâmbure dulce-amărui: sinuciderea din dragoste a unui tânăr, peripeţiile din dragoste ale unui moş securist, sau chiar lipsa unor întâmplări. Iubirea este tema centrală, dar nu stridentă. E, mai degrabă, ascunsă, ca o cusătură ce ţine laolaltă modelul care ia ochii.

Este de observat şi maniera rafinată de a contura fiecare personaj. Ele se aliniază frumos realităţii, conform unui spirit de observaţie fin al celor mai mărunte gesturi. Prind viaţă imediat. Nu ai cum să pui la îndoială poveştile lor, doar sunt figuri cunoscute, pe care le regăseşti în jur, pornind de la prietenii din scara blocului şi până la bunicii de la ţară.

Prima povestire dă tonul următoarelor: după ce ascultă Dance me to the end of love la nesfârşit împreună cu un prieten într-un bar, cei doi ies afară şi, beţi, conchid că din acel moment viaţa lor se va schimba şi se decid să aştepte acolo, lângă un felinar, îndrăgostirea, căci le cam lipsea. După o vreme, prietenul are nevoie să urineze, ceea ce şi face, pe stâlpul felinarului, iar el îşi dă seama că uneori aşteptarea îşi poate pierde orice urmă de frumuseţe din cauza unui fapt banal precum urinatul. Și pleacă acasă.

Autor: John Steinbeck
Rating:
Editura: Rao
Anul apariţiei: 2004
Traducător: Veronica Focşeneanu
218 pagini
ISBN: 978-973-103-069-2

Păşind alene prin litere ca prin iarba dintre coastele dealului pe care se iţeşte oraşul Monterey, cu pini negri profilându-se pe golful azuriu şi pescăruşi în contre-jour, tentaţia senzorialului este prea puternică şi rişti să te împiedici chiar de un paisano adormit lângă comoara sa - butelca de vin. Calmul interbelic pare că a luat în stăpânire acest colţ de lume, o Californie unde nu există decât eterna clipă fără memorie, arborând în a sa trecere cel mai de preţ lucru: libertatea.

Aici sălăşluiesc Danny şi cu prietenii săi paisanos. Cititorul neavizat s-ar grăbi, poate, să îi catalogheze drept huligani, beţivani, vagabonzi. Dar ce este un paisano? "O amestecătură de sânge spaniol, indian, mexican şi caucazian", spune autorul. Cineva absolut liber, aş adăuga. Singurele frânghii care îl leagă de timp sunt, poate, cele înnodate în vin. Dacă autorul îşi aseamănă eroii cu cavalerii Mesei Rotunde, ori cu haiducii lui Robin Hood, eu i-aş fi putut uşor confunda cu nişte personaje uitate peste milenii din cortegiul lui Dionysos, scăldaţi în fluvii de vin (luate pe ochi dulci de la nevasta lui Torrelli, cel cu cârciuma mai din vale), protejaţi de nimfe (precum doamna Morales, vecina la ale cărei orătănii - şi nu numai - pofteşte Danny) şi acompaniaţi de acea libertate pură care se aciuează doar pe lângă cei ce ştiu şi pot să trăiască veşnic în prezent.

Să îi cunoaştem pe protagonişti. Danny, un Rege Arthur modern, este recentul moştenitor a două case de lemn vechi de la viejo, başca un calendar din 1906, nişte funii de ardei roşii şi usturoi, un godin, nişte balansoare deşelate, un pat şi o chiuvetă cu robinet (la care nu curge apă, fiindcă nu îi dau drumul decât cu garanţie trei dolari, în traducere liberă - echivalentul a trei galoane de vin). Aceasta după ce a dormit de când se ştie sub cerul liber şi a spart geamuri toată viaţa ca să se distreze. Acum, după cum observă înţeleptul său tovarăş Pilon, "n-o să mai spargă Danny geamuri, [..] că le avea pe ale lui de spart." Însă acum poate debuta romanul, întrucât fortăreaţa lui Danny va deveni sediul central al "cavalerilor" şi liantul prieteniei lor.

Logicianul grupului este Pilon - "un iubitor al frumosului şi o fire mistică" - deşi mai des concetăţenii l-ar considera "Pilon, păcătosul, care punea la cale intrigi şi bătăi, care bea şi trăgea înjurături". Dacă Danny este o figura solară cu o forţă gravitaţională ce ţine laolaltă grupul de paisanos, Pilon este forţa motrice care pune în orbită, veghează şi ajustează fin tot ce se mişcă în acest sistem planetar. Bunăoară, datorită lui apar în peisaj Pablo - care dispăruse la zdup pentru că furase o gâscă, Jesus Maria Corcoran - "cureaua de transmisie a omeniei", un om cu suflet mare ce are şi înzestrarea de a fi atras către cei suferinzi, pentru a le putea oferi alinare (asta atunci când nu stă la poştă pentru a se uita prin scara spiralată la picioarele fetelor), Piratul şi Big Joe Portughezu"™.

Figura Piratului, emblemă a bunătăţii şi inocenţei arhaice, este sanctificată prin alaiul său de câini, nedespărţiţi de stăpân - Enrique, Pajarito, Rudolph, Fluff şi Señor Alec Thompson. Între momentele bahice sorbite serile cu prietenii în borcane de compot, el agoniseşte în taină câte o monedă de un sfert pentru o lumânare de aur promisă Sfântului Francesco d"™Assisi, ce va fi făcătoare de minuni. Cât despre Big Joe, acesta trăieşte după convingerea că viaţa unui om este drept împărţită pe jumătate între libertate şi închisoare.

Când prietenii se întâlnesc, se bat şi se îmbată - nu neapărat în această ordine. Ritualul bahic nu lasă loc impreciziei, fiindcă, "din punct de vedere spiritual, butelcile pot fi gradate" de la conversaţie serioasă şi concentrată (imediat sub gâtul primei sticle), până la bocete de dor sau mortuare, respectiv orice cântec cunoscut (două-trei degete sub gâtul celei de-a doua). Discuţiile de pe terasă - căci "ridicau acoperişuri, se uitau prin case, inspectau motive, repovesteau aventuri" - ne revelează o suită de personaje cu substanţă: departe de a fi bieţi alcoolici preocupaţi doar de grija următoarei mese, Danny şi prietenii lui se dovedesc a fi suflete nobile, cu o credinţă de nestrămutat în Dumnezeu (până şi câinii Piratului au o viziune sfântă) şi cu un decalog propriu privitor la relaţiile interumane, pe care îl respectă (aproape) fără abateri. Ceea ce ne şi aşteptam de la Steinbeck, maestru al portretelor oamenilor "de rând".

Totuşi, realul lui aici se desprinde de realul "de rând", sau e prins de un colţ într-o enclavă a acestuia. Codul prieteniei acestor cavaleri bahici aduce a iluzie optică în lumea noastră fragmentată. Comunitatea însăşi are un farmec idilic ce ni se scurge, irecuperabil, printre degete. Peisajul rustic, mai mult decât decor, evocă o natură ce a fost, probabil, defrişată, împachetată şi plastifiată de ani buni. Dualitatea existenţei este surprinsă în colţurile gurii, cu fiecare surâs la ironiile dulci-amărui ale poveştilor prin care trec eroii lui Steinbeck.

Departe de îngrămădeala conceptelor şi teoriilor despre etică, divinitate, existenţă, Steinbeck propune o plimbare dincolo de ţinutul raţiunii, pentru a simţi nemijlocit viaţa curgând în vene. Sau în pahare. Poate pentru că îmi trezeşte o nemărginită duioşie, se apropie de viaţă cu atâta candoare şi răscoleşte toate simţurile cu o emoţie concentrată, poate de aceea mă face Steinbeck să privesc întrebările existenţiale din altă perspectivă. Din cea mai simplă. Nimic nu pare mai simplu decât să trăieşti la nivelul senzaţiei, al bucuriei mărunte, ţesând poezia vieţii de zi cu zi - neavând conştiinţa ei şi tocmai prin aceea conferindu-i farmec şi permiţându-i să existe. O poezie udată cu vin şi asezonată cu sudălmi.

Scris de Alexandra Popa