Motivaţiile complete din spatele acestor gesturi ne vor rămâne probabil necunoscute. Cred că mare parte din noi am avut diverse probleme în studenţie sau în timpul liceului: poate cu banii, poate cu examene restante, situaţii familiale complicate ori pur şi simplu perioade mai proaste. Şi totuşi, aceste probleme nu par suficiente pentru a duce astfel de gesturi. De aceea, credem că atenţia ar trebui mutată din utilizarea acestor drame pe post de ”breaking news” spre încercarea de a înţelege problemele prin care trec tinerii şi căutarea unor soluţii. Ce putem face noi ceilalţi, în calitate de colegi, prieteni sau părinţi astfel încât aşa ceva să nu se întâmple cuiva de lângă noi?

Din păcate, presa a găsit în aceste drame prilej de a realiza articole detaliate, pline de titluri bombastice, nedocumentate, aruncând în aceeaşi oală elemente care nu duc decât la derută. Citiţi totuşi un blog despre cărţi şi despre asta vrem să vă vorbim în continuare. În cazul sinuciderii Ralucăi Drăguşin, Evenimentul zilei a publicat pe 24 mai un articol* în care se susţinea că ”Raluca şi-a ”cumpărat” moartea din Magazinul de sinucideri”, autorii referindu-se la romanul Magazinul de sinucideri al lui Jean Teulé, apărut în colecţia Strada Ficţiunii a editurii All. Doar pentru simplul fapt că acesta a fost ultimul roman citit de Raluca, presa a simţit nevoia să facă o conexiune deplasată, iar titlul menţionat sună jalnic. Mai mult decât atât, nu are nici un sens în ansamblul articolului, din moment ce autorii continuă menţionând opinia ziarului francez Le Point asupra cărţii: ”o lectură care te va înviora şi îţi va ridica moralul”. În ciuda titlului şiret, volumul nu este unul care să îndemne la suicid, ci din contră. Reluăm cele exprimate într-o amplă recenzie pe care o puteţi citi aici, reîntărind ideea că romanul este unul satiric, care aruncă un ochi critic tocmai asupra superficialităţii şi ignoranţei de care suntem înconjuraţi în societatea actuală.

Dacă tot mai aveţi nevoie de argumente, puteţi găsi în Dilema Veche aici, recenzia fiind semnată de Claudiu Constantinescu, el considerând că Magazinul de sinucideri este un ”roman inteligent şi amuzant”. De asemenea, în declaraţia editurii All se regăsesc următoarele: ”Magazinul de sinucideri de Jean Teulé este o satiră la adresa socieţii contemporane, consumatoristă şi a tehnicilor de marketing folosite şi nicidecum o carte care să împingă la gesturi extreme.

Tema dramatică, dar şi absurdă a sinuciderii este ridiculizată cu incredibil curaj, în aşa fel încât frica cea mare, depresia şi neantul sunt pur şi simplu spulberate. Deşi rafinat, umorul lui Jean Teulé te copleşeşte progresiv şi magnetic, te învăluie ridicându-ţi tonusul energetic şi creându-ţi o stare de confort spiritual deplin. Scriitorul se dovedeşte un şaman, care prin incantaţie transformă întunericul în lumină şi disperarea în speranţă. (extras din recenzia cărţii publicată pe blogul elefant.ro, autor profesor universitar doctor Florin Tudose). Cartea lui Jean Teulé este un exerciţiu de umor negru extrem de reuşit, este o carte proaspătă, dar erudită; lucidă, dar optimistă – un optimism molipsitor; satirică, dar revigorantă.”

Ne întrebăm cum se face că oameni cu o anumită specializare în domeniu susţin toate cele de mai sus, însă cei doi jurnalişti care au semnat articolul din Evz au ”simţit” că trebuie să coreleze titlul romanului de o decizie tragică. Şi lucrurile nu se opresc aici.

Alte elemente aruncate de-a valma în articol sunt preferinţele muzicale ale fetei (Pink Floyd) sau îmbrăcămintea adoptată de ea (accesorii rock). Nu e dificil să ne imaginăm ce am putea înţelege dacă am lua de bun un asemenea articol. E chiar atât de greu să prezinţi un asemenea caz într-un mod simplu, mai uman şi fără supoziţii inutile? Sau poate că e mai uşor să alegi prejudecăţi existente în mentalul colectiv, cum că rockerii ar avea tendinţe suicidale sau că o anumită cultură postmodernă poate încuraja astfel de gesturi, pentru a crea valurile de simpatie şi tiraje necesare. În fond, e încă un caz de tratare facilă, fără o documentare clară, a unei ştiri pentru a ”surprinde senzaţionalul” acolo unde acesta lipseşte cu desăvârşire. Se pare, însă, că aceste insinuări continuă, fiindcă ziarul continuă pe aceeaşi linie, o dată cu un nou caz de sinucidere, a unui elev de 17 ani: ”Aşa cum EVZ a relatat, adolescenta a citit, înainte de a decide să părăsească această lume,Magazinul de sinucideri, carte găsită în garsoniera în care locuia.”**

Problemele adolescenţilor se află în altă parte, nu în cărţile pe care le citesc.

Nu ne place să scriem despre cărţi în asemenea contexte şi de aceea sperăm ca senzaţionalul să rămână apanajul tabloidelor, iar asemenea articole să nu devină un lucru obişnuit.

*articolul în cauză poate fi găsit aici

**idem aici

Scris de Ioan Todoran, Alice Teodorescu

Titlu: Cultura modernă (pe înțelesul oamenilor inteligenți)
Autor: Roger Scruton
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Dragoș Dodu
Numar pagini: 219
ISBN: 978-973-50-2920-3

În momentul în care cultura ”înaltă” este considerată un derivat al religiei, se naște întrebarea: Ce rămâne postmoderniștilor lipsiți de credință?

Încă de când am citit rezumatul acestei cărți, mă așteptam să găsesc în paginile sale o expunere teoretică, obiectivă, făcută de un specialist în cultură occidentală, asupra formelor pe care ea le-a îmbrăcat de-a lungul istoriei pentru a ajunge la forma de azi, cea de popular culture. Așteptările mi-au fost parțial împlinite, întrucât am ajuns față în față cu o demonstrație destul de virulentă asupra a ceea ce înseamnă „cultura” de azi, cu toate derapajele sale și lipsurile manifestate în special în cadrul generației tinere.

Pornind de la concepte antagonice precum civilizație/ cultură, modernism/ postmodernism, cultură înaltă/ cultură populară (în sens academic, echivalentul culturii pop), Roger Scruton prezină în Cultura modernă o apologie a culturii înalte, bogate în sensuri profunde și spiritualitate, pentru a blama necrozarea valorilor în favoarea unui glam postmodern, lipsit de orice semnificație sau credință. Pentru a își susține teoria: Țelul meu în această carte a fost să exemplific această ignoranță ciudată – ignoranță nu a faptului de a nu cunoaște că sau a nu cunoaște cum, ci a faptului de a nu cunoaște ce. Nu mai știm ce să facem sau ce să simțim; lipsa de sens a lumii noastre este o proiecție a paraliziei noastre în fața ei. , Scruton face o trecere în revistă a curentelor ideologice care au marcat schimbări majore la nivelul umanității, începând cu Iluminismul, punctul de cotitură pentru ”învingerea” spiritualului de către rațiune.

Analizând evoluția paradigmelor de natură filosofică, artistică, socială și, pe alocuri, politică, Roger Scruton trasează, prin intermediul a trei dimensiuni – culturală-religioasă, culturală-estetică și culturală-etică – ”degradarea” și scoaterea sacrului din sfera publică, pierderea sentimentului de comunitate, ștergerea importanței riturilor de trecere, în final, pierderea valorilor, pentru a da, în cele din urmă, soluția: îndemnul lui Confucius de a trăi ca și cum ar conta veșnic ceea ce facem, în ideea în care ar trebui să redobândim comunitatea, etica, spiritualitatea pierdută.

Deși punctele de vedere pe care le prezintă sunt desprinse din istorie, faptul că reduce la zero o întreagă cultură pop, denunțând muzica rock, arta necovențională (graffiti-ul), capacitatea tinerilor de a se desprinde de fenomenul de fan sau de mirajul drogurilor și al sexului, m-a făcut să citesc din ce în ce mai reținută acest demers, demascându-mi-se a fi unul pseudoștiințific în multe dintre momentele-cheie. Mai mult, desconsiderarea importanței unui Foucault sau unui Derrida în umanism, la care se adaugă exprimarea ofensivă față de avangardism și denumirea ultimelor capitole destul de dur Mâini trândave și Lucrarea diavolului , nu fac decât să submineze discursul construit în primele capitole.

Așadar, teza conform căreia religia determină cultura înaltă, arta consistentă și că dă un răspuns nevoii de apartenență tipic omenești se susține până la un punct, dincolo de care Scruton deplânge, din punctul meu de vedere pe nedrept, pierderea totală a valorilor și ”plutirea” în neștiință. Cultura pop își are, în cele din urmă, locul în devenirea umană și chiar dacă religia, ca instituție, și-a pierdut din însemnătate și chiar dacă societatea tradițională este pe cale de dispariție, umanitatea simte, în continuare, nevoia de a se împlini spiritual, însă această căutare a devenit, în ziua de azi, cu atât mai personală, generând o artă la fel de personală, care este mai mult sau mai puțin valoroasă. Așa cum fiecare curent nou apărut a fost considerat o intruziune și un nonsens, tot astfel pare să fie catalogată și cultura pop de către Roger Scruton, deși, din amestecul de forme fără fond, ies la iveală și ”operele” create, cu talent, pentru a își depăși condiția imediată, perisabilă.

• Plusuri

  perspectivele din care abordează anumite concepte sunt inovative, cartea conține numeroase referințe critice

• Minusuri

  limbajul încifrat, demonstrațiile încâlcit, ”extremismul” teoretic și expunerile care cad în subiectivism

• Recomandari

  pentru pasionații de studii culturale, pentru cei care sunt interesați de disputa modernism/postmodernism

Titlu: Oameni și semizei
Autor: Steven Saylor
Rating:
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Iuliana Hiliuță
Numar pagini: 339
ISBN: 978-973-724-340-9

Mitologia și istoria Romei se împletesc și se construiesc prin modul în care se croiește destinul familiilor Potitius și Pinarius.

De la presupusa etimologie a rumei, la legende precum întemeierea cetății de către Romulus și Remus sau răpirea sabinelor și până la prezentarea unor figuri istorice precum Tarquinius sau Gnaeus Marcius devenit Coriolanus, romanul urmărește linia istoriei cunoscute a Romei antice printr-un artificiu ingenios, acela de a prezenta destinul a două familii înrudite, Potitii și Pinarii, care se pare că ar fi apărut în diverse scrieri istorice ca întemeietorii cultului lui Hercule. Începând cu figurile unor nomazi pe drumul sării și cel al fierului, până la anii de regat și apoi republică a Romei, primul volum din Oameni și semizei trece de la firescul de zi cu zi la superstițiile, apoi tradițiile care au marcat spiritualitatea latină și care au reprezentat motivația pentru acțiunile lor războinice și nu numai.

În vremea regelui Romulus, oamenii îi spuneau Câmpul lui Mavors, fiindcă așa i se spunea zeului Marte în timpuri străvechi – Mavors. / Și ce putem învăța din acest exemplu? / Că denumirile și cuvintele se pot schimba în timp – de obicei, devin mai scurte și mai simple -, dar zeii sunt eterni. , astfel explică Steven Saylor, prin vocea unui copil, într-un moment important al romanului, devenirea pe care el o prezintă în puncte cheie, raportându-se la modul natural în care întâmplări ajung să inspire credințe în timp. Scriitura romanului este una simplă, care, însă abundă în detalii de natură istorică și mitologică, dar care sunt încadrate în contextul vremii, fie că vorbim despre animismul nomazilor care se închinau numinelor pentru îmbunare, fie că analizăm cum au fost create funcții precum cea a lictorilor, senatorilor, tribunilor sau consulilor.

De asemenea, Saylor își demonstrează creativitatea prin crearea unui sentiment de autenticitate pe tot parcursul romanului, urmărind descendența Potitiilor și personajele importante ce se nasc în acea familie, jucându-și rolul în construirea Romei, alături de personalități ”marcante” în istoria știută din cronici. Exemple grăitoare sunt multe de-a lungul romanului, amintind dintre acestea crearea zeului Fascinus (zeul protector al familiei Potitiilor), explicarea științei divinației prin urmărirea zborului vulturilor și transformarea unor fapte mai puțin obișnuite în legende, doar prin trecerea timpului (istoria Larei și a lui Tarketios sau a Potitiei cu Hercules) sau devenirea unor ”personalități” precum Romulus sau Coriolanus.

Deși este un mecanism îndelung studiat de către specialiști în mitologie, semiotică, antropologie sau sociologie, Steven Saylor reușește, prin beletristică, să aducă o perspectivă ”realistă” asupra Romei antice, tocmai prin aceste artificii ale verosimilului de gen și de nume – faptul că este un roman istoric, că respectă numeroase date și nume atestate în istorie, că prezintă hărți la începutul fiecărui capitol ce prezintă schimbările survenite în geografia și denumirile celor Șapte Coline și, mai ales, că arată un arbore genealogic al Potitiilor care se întrepătrunde cu figuri celebre ale istoriei antice, toate vin în sprijinul acestei ”metode” aproape arheologice de a mitiza și fabula prin imaginarea unei realități posibile.

De la patricienii Potitius și Pinarius, a căror legendă este amintită de Titus Livius în Ab Urbe Condita , Steven Saylor transformă date trunchiate într-o istorisire ce abundă în crime, trădări, iubiri împărtășite și descendenți demni, acestea devenind ingredientele unei scrieri reușite. Oameni și semizei este genul de roman perfect pentru cei care vor să redescopere istoria Romei antice, cu amendamentul că trebuie să fie vigilenți în a decupa ”adevărul istoric” de ficțiune – romanul ar trebui citit cu o scurtă istorie a Romei antice alături, tocmai pentru a aprecia la adevărata valoare inventivitatea scriitorului în a crea și contextualiza credințe și întâmplări despre care noi am învățat, poate, la școală.

• Plusuri

  naturalizarea faptelor cotidiene ca practici mitologice descrisă cu ingenioziate

• Minusuri

  pasul încet al narațiunii și multitudinea detaliilor ce trebuie parcurse

• Recomandari

  celor ce apreciază literatura latină și poveștile inspirate din istoria Romei antice

Titlu: Orașul oaselor
Autor: Cassandra Clare
Rating:
Editura: Leda
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Cristina Jinga
Numar pagini: 479
ISBN: 978-973-102-319-9

Atunci când lumea văzută se extinde la mai multe dimensiuni paralele, secretele pe care încearcă să le ascundă devin banalități ale cotidianului, însă atunci când acestea amenință distrugerea acelei lumi, se transformă în bătălii pe viață și pe moarte.

Când i-am văzut titlul și coperta, mă așteptam la încă o carte cu și despre vampiri și mă întrebam câte clișee o să-mi înșire sau care dintre perspective o să o abordeze, însă când am început să o citesc, mi-am dat seama că mă înșelasem destul de tare. Nu mă înțelegeți greșit, în carte apar și vampiri, însă sunt doar unele dintre multele creaturi ale nopții despre care se vorbește și care joacă un rol important în viața unui Vânător de umbre, căci aceștia sunt adevărații protagoniști ai romanului. Iar, cât despre clișee, ele există, dar sunt echilibrate de modul în care acțiunea este construită.

Clary, o adolescentă simpatică, află că lumea în care trăiește are multe de ascuns în noaptea în care intră în Pandemonium (inspirat titlu pentru primul capitol al cărții), tot în acea noapte aflând și de existența Institutului ce antrenează Vânătorii de umbre, dar și de faptul că mama sa a dispărut, iar în apartamentul ei sălășluiește un demon ravener . Alături de Jace, priceputul și precocele Vânător de umbre (de altfel, cel mai bun de vârsta sa) și de echipa sa, Alec și Isabelle, dar și de mundanul Simon, Clary începe o goană nebună pentru a-și regăsi mama, dar și pentru a afla cine este cu adevărat și de ce are abilitatea de a vedea demoni, daimoni, vârcolaci, vampiri, zâne și alte spirite ale naturii.

Vampirii, vârcolacii, ba chiar și magicienii sunt în parte oameni. Sunt o parte din această lume, s-au născut în ea. Aparțin lumii acesteia. Pe când demonii vin din alte lumi. Ei sunt paraziți interdimensionali. Invadează o lume și o folosesc. (...) Și singurul lucru care stă între ei și distrugerea tuturor acestora (...) este neamul nefilimilor. - povestea prezintă un amestec de mitologie gotică și biblică pe care Cassandra Clare îl prezintă prin ochii acestor tineri, care trec prin probe care mai de care mai periculoase, doar pentru a mai afla un secret întunecat despre sine și despre lumile care îi înconjoară. De altfel, scriitoarea reușește să creeze o atmosferă apăsătoare, care, atunci când pare să ajungă la un deznodământ, este reinstaurată și chiar amplificată de noi descoperiri.

Deși este o lectură ușurică, fiind, în fapt, o poveste cu adolescenți, tulburările lor și poveștile lor de dragoste (vom întâlni chiar și clasicul triunghi amoros), care amintește de seriile semnate de Stephenie Meyer sau P.C.Cast, ceea ce am apreciat la roman este originalitatea scriiturii și imaginația debordantă în a reinterpreta o mitologie destul de alunecoasă (cum este cea demonologică) și în a o combina cu alte formule mitologice de succes – vampiri, vârcolaci, spiriduși, magicieni, îngeri și demoni (chiar cu ierarhii), toți au un rol de jucat în povestea lui Clary.

Asemeni unui basm, însă cât se poate de modern și urban, protagoniștii au la îndemână tot felul de obiecte magice – de la rune și stele care să le confere abilități supranaturale, la poțiuni, portaluri, inele, motociclete acționate prin energie demonică și chiar cele numite Instrumentele mortale (de altfel, romanul deschide seria cu acelați nume) din care trebuie să îl găsească pe primul, un Pocal, pentru a o salva pe mama lui Clary.

Concluzia? Trebuie să recunosc faptul că acest basm contemporan m-a prins și că abia aștept să citesc continuările. De altfel, finalul acestui prim roman te lasă în așteptare, trasând numai liniile și conflictele destul de încâlcite, care își caută încă rezolvarea. O rezolvare pe care o aștept cu nerăbdare.

• Plusuri

  ritmul alert al acțiunii, mitologia bine documentată, răsturnările de situație și citatele care guvernează cele trei părți ale cărții

• Minusuri

  povestea ușor superficială, căreia nu îi lipsesc clișeele în construirea personajelor și a acțiunii

• Recomandari

  celor ce sunt pasionați de Anne Rice, P.C. Cast sau de poveștile de dragoste mitologico-fantasy sau celor care vor să fie ”entertained” într-o manieră plină de imaginație

Titlu: Magazinul de sinucideri
Autor: Jean Teule
Rating:
Editura: ALLFA
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Magda Răduță
Numar pagini: 114
ISBN: 978-973-724-318-8

În realitatea post-apocaliptică, Magazinul de sinucideri oferă o ultimă licărire de speranță omenirii, ba chiar, uneori, și un zâmbet.

În Cartierul Religiilor Uitate, într-o lume ultra-tehnologizată, dar bântuită de catastrofe naturale (pe care umanitatea și le-a atras asuprăi), singura speranță de a obține fericirea este să intri într-un magazin mic, unde nici o rază vreodată n-a zâmbit, Magazinul de Sinucideri al sumbrei familii Tuvache. O replică oarecum parodică a familiei Adams, familia Tuvache se încăpățânează să ducă o viață cât mai autentic tristă, încărcată în metode de a te simți groaznic, pentru a spori eficiența afacerii – mama și tatăl prepară toată ziua otrăvuri, împletesc frânghii de spânzurătoare și inventează kituri care mai de care mai abile de sinucidere, băiatul cel mare suferă constant de migrene și inaniție, iar fata se afundă în depresii cât mai adânci și mai producătoare de daune spirituale.

Însă totul e dat peste cap odată cu apariția unui nou copil, Alan, care se încăpățânează să fie mereu zâmbitor, candid și optimist, văzând fără excepție numai partea plină a paharului și distrugând tot mai tare, spre disperarea părinților, afacerea pesimistă a sinuciderilor. Deși e obligat să se uite la știrile despre războaie și dezastre, să mănânce numai carne de animale sinucigașe sau care au murit într-un mod brutal, ba chiar e forțat să ajute la magazin, Alan reușește să întoarcă totul în favoarea sa. Și pentru că nimic nu este ceea ce pare, familia sa începe să își descopere o nouă latură, spre frustrarea și totodată binele acesteia.

O scriitură conturată cu ironie fină și subtilități filosofice, care atinge tema atât de monetizată a unui viitor sumbru și lipsit de speranță, într-un mod cu totul inedit, dincolo de clișee, uzând de un fantastic aproape realist (mergând mai degrabă către un realism magic) pentru a creiona o situație ieșită din comunul universului cărții. Jean Teule reușește să te țină prins până la ultimul paragraf, unde nu face decât să întregească impresia generală create, prin turnura pe care o ia acțiunea, o turnură ce poate fi intuită într-o oarecare măsură, dar pe care refuzi să o conștientizezi până la fraza finală a romanului.

Este o poveste plină de farmec, chiar dacă pe alocuri morbid, care trebuie citită în cheie cioraniană, pentru că și pe culmile disperării există o fărâmă de speranță și un ”poate dacă”.

Cartea face parte din noua colecţie a Editurii Allfa: Strada Ficţiunii. Titluri din aceeaşi colecţie:
Orasele invizibile, de Italo Calvino
Ma sinucid alta data, de Kerstin Gier
Dezghetul, de A.D. Miller
Sus, in aer, de Walter Kirn
Menajeria lui Jamrach, de Carole Birch
Cabalistul din Praga, de Marek Halter
Magazinul de sinucideri, de Jean Teulé
Fetele din Shanghai, de Lisa See

• Plusuri

  personajele atât de bine conturate, cu dramele și romanțele lor și descrierile tragicomice ale elementelor din magazine; sfârșitul care demitizează clișeele

• Recomandari

  celor care vor să fie puși pe gânduri într-o manieră originală și în cuvinte simple, dar profunde

Titlu: Cazul Jane Eyre
Autor: Jasper Fforde
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Carmen Toader
Numar pagini: 330
ISBN: 978-973-689-391-9

Într-o lume în care romanele fac legea, violențele se nasc din lupte ideologice, iar fenomenele paranormale sunt normalul cotidian, un detectiv literar investighează furtul unor personaje din manuscrise celebre. Ce se întâmplă, însă, când ficțiunea își depășește granițele?

Un exercițiu de imaginație așa cum nimeni nu și-ar fi putut imagina, dar pe care Jasper Fforde l-a făcut cu stil și naturalețe, astfel aș putea caracteriza romanul Cazul Jane Eyre în câteva cuvinte, dar nu ar fi suficient pentru a trezi interesul pentru acest mic deliciu literar. O lume dominată de literatură, un război în Crimeea care nu pare să se încheie niciodată, trupe speciale (SpecOps) ale căror acțiuni sunt de maximă confidențialitate – de la călătoria în timp la lupte cu forțele întunericului (vampiri, vârcolaci și alte arătări) și până la arestarea cetățenilor care încearcă să fure opere princeps și manuscrise consacrate pentru literatura britanică – toate acestea constituie un amalgam de leitmotive rescrise cu ingeniozitate, în mijlocul cărora se află detectivul literar Thursday Next, o femeie cu un trecut zbuciumat și o minte mult prea ageră pentru binele ei.

Petrecându-se într-un alt timp decât realitatea noastră, acțiunile din roman sunt prezentate cititorului sub forma unui pseudo-jurnal de investigații, ale cărui capitole conțin indicii pentru faptele ce vor urma și mărturii edificatoare ale personajelor-cheie, implicate în derularea evenimentelor. Totul pornește de la furtul manuscrisului Chuzzlewit (roman scris de Charles Dickens) pe care Thursday trebuie să îl investigheze. Și cum nimic nu este ceea ce pare, acest caz aparent banal se transformă într-o cursă pe viață și pe moarte pentru a-l captura pe Acheron Hades, un geniu al răului ale cărui puteri transcend până și realitatea acelei lumi. Însă nici Thursday nu este banalul anchetator de serviciu, având abilități de care devine conștientă pe măsură ce intensitatea evenimentelor crește, iar granițele dintre adevărul cărții și realitățile din romanele furate se estompează.

Un fantasy polițist, care abundă de referiri livrești, nume care de care mai trăznite, concepte pseudosavante și, bineînțeles, trimiteri literare, care, deși este, pe alocuri, previzibil, te încântă la fiecare pagină și care, în final, te lasă cu zâmbetul pe buze pentru că ideile sale sunt originale tocmai prin modul în care sunt împletite. Are toate ingredientele necesare pentru a fi și o carte populară – acțiune, împușcături, mister, suspans, o poveste de dragoste strecurată printre cazuri de rezolvat și răufăcători de capturat, chiar și mici finețuri politice care sunt subliniate înspre finalul romanului. Iar în ceea ce privește consistența, Cazul Jane Eyre este un roman bine documentat și care surprinde prin modalitatea de construcție a personajului negativ – o forță pură a răului, pe care, însă, nu te poți opri să nu o admiri din când în când.

Ce legătură au toate cele scrise până acum cu Jane Eyre? Pe lângă faptul că este romanul preferat al eroinei, manuscrisul Jane Eyre devine cheia descifrării întregului mister, mai ales atunci când imaginația nu mai are limite, nici măcar prin regulile de beletristică. Cazul Jane Eyre este, fără îndoială, una dintre cele mai bune scrieri fantastice pe care am citit-o în ultima vreme, făcându-mă să îmi doresc să citesc mai mult – o dorință pe care mi-o pot satisface pentru că, am aflat, fără prea mare surpindere, că face parte din ceea ce a devenit o celebră serie Thursday Next ce conține 6 romane. Așadar, vă urez să rămâneți la fel de încântați ca și mine în urma acestei lecturi!

• Plusuri

  trimiterile literare, scrierea plină de umor a lui Jasper Fforde și descrierile detaliate ale unei societăți fantastice

• Minusuri

  trecerile de la un eveniment la altul pot fi ușor bulversante, însă cheia este oferită la final; anumite clișee care fac romanul previzibil în unele momente

• Recomandari

  iubitorilor de fantasy, de romane polițiste sau de popular culture întrutotul

Titlu: Dublu limbaj
Rating:
Editura: Univers
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Dana Covăceanu
Numar pagini: 156
ISBN: 978-1-60257-185-3

Ultimele cuvinte ale lui Apollo se aud din Delphi, prin glasul Ariekăi, preotasa lui credincioasă. Însă nimic nu este ceea ce pare a fi, căci manipularea își face simțită prezența chiar și în plan mitologic-religios

O tânără renegată de un tată mult prea aspru, un Mare Preot cu intenții ascunse, o credință ce se luptă pentru supraviețuire în fața cotropirii romane, o Pythie plămădită din hexametri și porumbei călători – acestea sunt imaginile cu care William Golding zugrăvește o lume ce se luptă cu propria extincție. Un roman scris din perspectiva ultimei Pythii a Oracolului din Delphi, crescută pentru a profeți voia zeului Apollo într-o Grecie supusă de Imperiul Roman, care se confruntă cu drama profundă a demitizării și demistificării unei religii în care ea crezuse cândva.

Deși este ultimul roman scris de William Golding și se pare că nu a fost finisat, Dublu limbaj prezintă într-un mod sincer și necenzurat gândurile și dedesubturile ”meseriei” de preoteasă a lui Apollo, așa cum le-a imaginat scriitorul, pornind de la mitologia atestată istoric a specialiștilor, fără a lăsa impresia unei ciorne în lucru. M-a intrigat tocmai alegerea lui Golding de a scrie din perspectivă feminină, însă pot spune că autenticitatea personajului nu are nici o urmă de artificial, iar intervențiile de factură aproape feministă nu fac decât să sporească impresia de jurnal, pe care scriitorul a ales să o contureze, la care se adaugă tonul ușor modern al unei Pythii înțelepte. Până și adresarea către un lector avizat (căci Pythia-Arieka ne consideră astfel), care cunoaște toate aspectele religiei apollinice și trimiterile subtile către teoria jungiană a memoriei colective, îmbracă autenticitatea, tocmai pentru că eroina descrie lungul drum al maturizării, făcând posibile toate aceste referințe prin propria nevoie de a afla și a-și demistifica zeul.

Arieka ajunge să fie Pythie de la o vârstă fragedă, căci celelalte Doamne mor, devenind embleme ale destinului ales ce o așteaptă pe tânără, destin care ne este, însă, demontat pas cu pas, pe măsură ce așteptăm ca minunile să se întâmple cu adevărat, iar vocea zeului să răsune în realitate. Însă aceasă realitate este rece și crudă, Golding alegând să meargă pe firul unui cinism fin, în care manipularea ne este relevată prin personajul Marelui Preot al lui Apollo (Ionides), care o învață pe credula Arieka ce răspunsuri să dea și ce întrebări să asculte. O perspectivă lucidă care disecă ceea ce ei numeau credință, pentru a explica evoluția (sau, poate, involuția) către ceea ce noi numim mituri și legende.

Aerul proaspăt și strălucitor din Delphi părea capabil să creeze povești din nimic, căci oamenii nu credeau doar în zeii olimpieni. , iată cum luau naștere superstițiile din care credincioșii vremii să se hrănească, pentru a spori bunăstarea orașului, care, de altfel, trăia din turismul religios, în prag de primăvară, cu precădere. Dar ajungi într-un punct, da, un punct plin de pustietate și praf, în care neliniștea și îndoielile se învolburează până când puterea lor scade, lăsându-le să se aștearnă în grămezi necurățate. - și iată gândurile Pythiei care renunțase la o viață individuală pentru a sta sub semnul unei divinități necunoscute și mute, femeie-simbol, incapabilă de a naște sau a iubi, dăruită, în fapt, unei ”industrii” antice de făurit idei și certitudini.

Un roman plin de subînțelesuri, modern prin abordare, chiar dacă tratând un subiect din vechime, care ne vorbește despre manipulare și ale sale mecanisme în imagini emoționante, văzute de ochii unei femei care renunță la credință din cauza credinței înseși.

• Plusuri

  perspectiva modernistă pusă în ”vocea” unei femei, tehnica fluxului conștiinței utilizată cu naturalețe

• Minusuri

  personajul masculin, Ionides, nu este construit cu aceeași migală, motiv pentru care pălește în fața complexității Pythiei, deși se presupune că este un personaj la fel de complex

• Recomandari

  pentru cei pasionați de mitologie și reinterpretările acesteia prin prisma unei modernități a teoriilor psihologice și sociologice

Titlu: Scrisoare deschisă către un tânăr
Autor: Andre Maurois
Rating:
Editura: Niculescu
Anul apariţiei: 2008
Traducere: Mihaela Niculescu
207 pagini
ISBN: 978-973-748-336-2

Citind Scrisoare deschisă către un tânăr am avut parte de revelații succesive, întrucât Andre Maurois atinge numeroase subiecte filosofice, pornind de la viața de zi cu zi a secolului XX, în intenția candidă de a contura un ”ghid” al conduitei unui tânăr din vremurile sale, însă reușind să ofere ”sfaturi” care trec dincolo de valorile temporale. O scriitură sinceră și relativ ușor de parcurs, cu o profunzime ce naște întrebări în sufletul unui tânăr cititor și nu numai, cartea se construiește în jurul unor capitole tematice.

Andre Maurois apelează la adresarea liberă și directă, vorbindu-ne la persoana a II-a, în intenția de a crea o intimitate mentor-învățăcel (pe care, de altfel, reușește să o creeze cu naturalețe), concentrându-se pe aspectele importante ale vieții ce dau și numele capitolelor precum Obstacolele, Femeile, Căsătoria, A scrie, Adevărata viață etc., presărând în toate acestea vorbe înțelepte proprii sau citate din autori precum Goethe, Shaw sau Plutarh. Vi s-a spus că vechile valori morale s-au perimat. Este fals. Dacă veți decoji umanitatea prezentă de cuvintele care o maschează, veți regăsi omul etern. (...) Nu, eu nu văd în trecutul nostru vârsta de aur. De fapt, nu cred deloc în vârsta de aur; oamenii vor rămâne oameni, adică un amestec de eroi și animale feroce , astfel construiește Maurois discursul educaționalo-savant, într-o manieră diplomatică, dar neiertătoare în adevăr.

De altfel, eseul prevede, până la un punct, evoluția tehnologică și influențele pe care aceasta le va avea asupra generațiilor tinere, însă păstrează un ton optimist atunci când vine vorba despre automatizare, mecanizare, hedonism și consumerism, aducând în discuție avantajele unor astfel de resorturi sociale, dar și utopiile aferente: Răgazurile își trag plăcerea esențială din contrastul între muncă și odihnă. A abandona mașina-unealtă sau contabilitatea pentru jocuri, arte sau călătorii ne pare astăzi ceva delicios. În ziua în care nici o muncă nu va mai întrerupe răgazul, se va instala plictisul. .

În cele din urmă, însă, Maurois creionează acest ghid pentru a scoate la iveală valorile esențiale ale umanității – cunoașterea de sine, dragostea, fomarea profesională, politica în sens idealist, moderația și buna credință, amintind de meseria de scriitor și de sacrificiile acesteia, de cultura generală fără de care nu te poți desăvârși, de gustul pentru frumos și de nevoia de a învăța din experiență, fără a renunța, însă, de la primul eșec.

Vi s-a spus că trăim deasupra unui abis și că în momentul în care luăm cunoștință de acest pericol nu mai suntem decât amețeală. Dar oamenii au trăit întotdeauna deasupra unui abis și au iubit, au trăit, au creat. Ce vă împiedică să faceți la fel?

Plusuri: abundența referirilor culturale, actualitatea textului, scriitura ușor de parcurs și de înțeles
Minusuri: modul în care Maurois insistă asupra scrierii maestrului său, Alain și concentrarea pe spațiul cultural francez pentru exemple ilustratoare de ideologii
Recomandare: pentru pseudofilosofare și filosofare intensă, profundă.

Scris de Alice Teodorescu