Daca erati curiosi ce carti se citesc pe TeaCup.ro si ce mai povesteste lumea pe acolo, o sa va tinem la curent saptamanal

Cele mai proaspete pareri despre carti:
1. Sora Lui Caroline
2. Crima si Pedeapsa
3. Mistere Venetiene
4. Jurnalele Vampirilor 1: Trezirea
5. Numele Trandafirului

Top 5 cele mai citite carti:
1. Codul lui da Vinci
2. Panza de paianjen
3. La rascruce de vanturi
4. Mandrie si Prejudecata
5. Morometii

Avem si un concurs aromat.
In perioada 16- 20 martie premiem cele mai bune păreri despre cărţi. Bineînţeles, cu cărţi şi ceai Detalii aici.

Asa da!
- Dan Claudiu Ionescu se mandreste cu o lista de 208 carti citite.
- si Oana e pe aproape, cu 194 de carti citite. M-am uitat pe lista ei de carti citite si cred ca mi-ar placea Copilul lui Noe.
- Andreea ne-a recomandat 29 de carti pe care le-a citit. “Numai cu fiica mea” pare interesanta.

Un articol care ridica semne de intrebare: Ce câştigi citind?

Ar mai fi multe de spus. Zic sa intrati si voi pe TeaCup.ro sa descoperiti celelalte bunatati!

“Lumea e o carte iar cei care nu călătoresc citesc doar o pagină” – Sf. Augustin.

Împreună cu viajoa.ro vă recomandăm 60 de cărţi de călătorie care vă poartă prin China, Spania, India, Japonia, Iran, Tibet, Egipt, Australia, Indonezia, Sahara, Siberia, Mexic, Kenya şi multe alte locuri văzute prin ochii unor oameni care au fost acolo.

Îmbarcarea se face aici.

Autor: Laura Restrepo
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2006
Traducător: Gabriela Ionescu
280 pagini
ISBN: 978-973-50-1344-4

Într-o lume fără G.G. Marquez, cartea Laurei Restrepo ar fi apreciată cu mare entuziasm. Însă cum această lume tristă nu există, romanul Delir primeşte recenzii cu ton moderat, în care se amintesc preferinţele literare ale autoarei, care au influenţat-o vizibil, implicarea ei socială şi reţeta realismului magic pe care o aplică fără cusur. Ştiind acestea, am început să citesc cartea cu o perspectivă nu prea bună, astfel că surpriza a fost cu atît mai mare: Laura Restrepo construieşte o poveste coerentă, chiar dacă apare sub forma mai multor mărturisiri intercalate; personajele evoluează pe linia dintre cotidian şi fantastic, fără să fie extravagante. Dacă ar fi să rezum într-o frază sardonică acest roman, aş spune că Delir este o carte despre normalitatea nebuniei.

“Nebunia este un compendiu de lucruri neplăcute, de exemplu, este pedantă, este odioasă şi este chinuitoare. Are o importantă componentă de irealitate şi poate că din acest motiv este teatrală…”, spune Aguilar, soţul Agustinei, pe care, la întoarcerea dintr-o călătorie, o găseşte “transformată într-o creatură înspăimîntată şi înspăimîntătoare”, rătăcită în interiorul propriei minţi. Deşi obişnuit cu bizareriile ei, care l-au atras încă de la început, chiar împăcat cu ele, Aguilar se trezeşte neajutorat în faţa izbucnirii violente a bolii. Orice explicaţie pe care şi-o dă, orice acţiune cu intenţii bune eşuează, tocmai fiindcă sunt raţionale. Încercarea de a înţelege ce se petrece cu soţia lui duce povestea înspre trecut, în copilăria acesteia.

Cu o predispoziţie către obsesii şi ritualuri, copila Agustina se refugiază în ea însăşi din calea unei realităţi pe care nu o înţelege, impenetrabilă şi uneori ostilă. Incursiunile în copilăria ei, plină de ritualuri de protecţie pentru fratele mai mic, de temeri iraţionale, întîmplări miraculoase, constituie “tributul” adus realismului magic. Sunt, în acelaşi timp, şi unele dintre cele mai emoţionante pasaje ale cărţii. Provenită dintr-o familie al cărei statut este bazat pe afaceri ilegale, şi a cărei aparenţă de familie se fundamentează pe minciună şi pe negarea evidenţelor, Agustina este o rătăcită. Nici după părăsirea caselor părinteşti nu reuşeşte să facă faţă lumii, iar încercările ei de a pune ordine în lucruri o ajută doar pentru scurt timp.

Prinse în delir sunt şi celelalte personaje ale cărţii:

Aguilar, care apare ca un profesor sedus tocmai de apariţia ireală şi atît de diferită a Agustinei, nu poate renunţa la doza de fantastic din viaţa sa. Încercarea lui de a se întoarce la o viaţă liniştită, comună este spulberată de o apariţie furtunoasă a Agustinei (scenă de un umor teribil).

Personajul Nicolas Portulinus, bunicul Agustinei, este un exemplu bun pentru felul în care nebunia şi spiritul creator se amestecă. Povestea acestui compozitor bizar este cuceritoare datorită amestecului de tragedie şi ridicol.

Midas McAlister, îndrăgostit de Agustina în adolescenţă, este captiv în lupta lui acerbă de băiat sărac care vrea să fie cel mai bogat, astfel că, odată ce i se împlineşte visul, devine neatent şi pierde tot. La fel ca Agustina, el este prins în propria rătăcire, sunt idei care revin şi îl torturează într-un flux al conştiinţei de necontrolat.

McAlister este personajul de legătură între realismul magic şi romanul sicaresc, orientări opuse. Talentul Laurei Restrepo constă şi în a îmblînză contrariile, astfel încît povestea traficanţilor de droguri şi cea a fantasticei nebunii a Agustinei sunt integrate în roman fără stridenţe.

Cu toate că misterul care îl macină pe Aguilar pe tot parcursul romanului îşi găseşte explicaţia, nimic nu este rezolvat. Impresia mea a fost că toate întîmplările, din trecut către prezentul povestirii, converg către aceeaşi idee: Nu există speranţă în nebunie, nu există scăpare pentru nici unul din cei implicaţi. Impăcarea celor doi soţi şi revenirea la “nebunia lor obişnuită” seamănă mai mult a resemnare decît a happy end.

Chiar dacă pe parcurs v-aţi putea întreba “cine a scris cartea asta?”, fiindcă asemănările cu scrierile lui Marquez, Saramago şi Antunes sunt izbitoare, romanul merită citit: este captivant, înspăimîntător şi trist în unele fragmente, cu un umor sardonic în altele. Mai mult decît atît, Delir spune ceva despre cum arată lumea fără aparenţele pe care se sprijină, nu este doar un exerciţiu de stil.

Scris de Mihaela Butnaru

Autor: Alexandru Andrieş
Rating:
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2009
96 pagini
ISBN: 978-973-1984-51-3


Pentru cei care îl asociază pe Andrieş doar cu muzica, aveţi ocazia de a cunoaşte o latură mai puţin mediatizată a sa, anume cea de pasionat al arhitecturii. Spun asta deoarece, deşi acum este profesor la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu”, paginile de faţă împărtăşesc aspecte ale studenţiei sale.

Departe de a fi o lectură dificilă pentru cititorul „neavizat”, Desen şi arhitectură poate fi parcursă cu aceeaşi detaşare şi plăcere ca un album din tinereţe al unei cunoştinţe. Găsim aici afişe lucrate şi (p)relucrate, afişe respinse, desene, schiţe, chiar fotografii care au servit de inspiraţie. Putem studia diverse proiecte, inclusiv pe cel de diplomă – furat după doar o zi de expunere! În plus, nota personală o avem strecurată între file, ca de altfel şi în celălalt album lansat odată cu acesta – Petală – prin nuanţa prieteniei: cei care l-au susţinut sau ajutat să devină ceea ce este în aceasta direcţie sunt şi ei menţionaţi alături de realizări.

Diferenţa dintre cititorul „obişnuit” şi cel obişnuit al lumii arhitecturii cred că este familiaritatea cu care cel din urmă va urmări proiectele. Nu numai cunoaşterea termenilor sau etapelor prin care deja a trecut autorul ci probabil sentimentul acela de a avea în faţă lucrarea unui om care a ajuns mai departe pe drumul pe care tu abia începi să-l urmezi. Poate trezi admiraţia în aceeaşi măsură în care poate trezi dorinţa de a face ceva. De aceea, sper să nu mă hazardez în a prezice volumele următoare deoarece mai sunt multe alte proiecte de împărtăşit şi mesaje de transmis.

Desenele sale pe care le vedem aici vin dintr-o perioadă în care computerele nu ajunseseră instrumentul (în aparenţă) indispensabil din ziua de azi. Semnal de alarmă pentru asta stă chiar „citatul” ales de autor ca un gen de motto pentru album de ce să ne mai chinuim şi să desenăm, cînd există computerul? atribuit aproape oricărui student la arhitectură în zilele noastre.

Tehnicile, pe care Andrieş le enumeră în parte didactic şi în parte cu o nostalgie îngăduitoare faţă de învăţăcelul de altădată, par, în contextul actualităţii, menite a fi un îndemn către întoarcerea, cel puţin a studentului la arhitectură, la iubirea pentru desen. Pentru noi restul, pe lângă experienţa vizuală pe care o avem între coperte, Desen şi arhitectură atrage atenţia asupra liniilor pe lângă care trecem zi de zi fără a le observa, decât poate superficial, îmbinarea şi alcătuirea.

Scris de Silvia Grădinaru

Autor: Witold Gombrowicz
Rating:
Editura: Rao
Anul apariţiei: 2007
Traducător: Ion Petrică
160 pagini
ISBN: 978-973-103-437-9

Preambul la o recenzie ratată

Cosmos-ul lui Witold Gomobrowicz e mai lesne de explorat cu mintea dacă, în prealabil, ne punem la punct cu minime detalii biografice referitoare la polonezul acesta rătăcitor. Aşadar, vă invit să descoperiți pe cont propriu ce altceva a mai făptuit şi pătimit controversatul autor până să scrie cartea pe care mă voi strădui (în zadar, sunt conștient!) să o autopsiez în rândurile de față. Este vorba de un text literar care-şi sprijină îndrăzneala, cu bună ştiinţă, pe umerii viguroşi ai operei lui W.G. de până la acea dată. Nu este un “cântec de lebădă”, ci un fel de muzică surdă a vieţii, un geamăt intern, incoerent care l-a însoţit, se pare, toată existenţa şi a aşteptat “cel mai potrivit moment” pentru a se putea face auzit.

Estetic vorbind, W. Gombrowicz era deja consacrat la data apariţiei acestui “tratat despre dezintegrare”. Potenţialul risc de a fi întâmpinat cu neînţelegere, hulit cu superficialitate, chiar respins pentru stranietatea suprarealistă a scriiturii l-ar fi putut primi cu o anumită împăcare; opera fusese scrisă.

Anchetă asupra unui caz de haos

Doi tineri polonezi decid să se refugieze la țară, într-o mică pensiune – afacere de familie, departe de agitația alienantă a marelui oraș, în căutarea liniștii și relaxării. Nimeresc, însă, prost. Familia gazdă se dovedește a fi căzut pradă, cu mult înainte de momentul cazării celor doi, unor stranii și insolvabile neînțelegeri, în vâltoarea cărora tinerii călători sunt, și ei, repede prinși; apare și un cadavru, deci tot tacâmul psihologico-polițienesc. Un policier, totuși, înșelător și coșmaresc, în care probele colectate întru sperata deconspirare a făptașului servesc și de psihoverdict pentru disoluția sufletească a celui care le colectează. Fiecare pas făcut în direcția adevărului dezlănțuie noi efecte haotice, care ne îndepărtează de un nădăjduit și eliberator deznodământ.

Discutând cu un prieten despre Cosmos, am desprins noi, intuitiv, concluzia că “metoda” de cercetare a Haosului (ascuns sub rânduiala de comun acord numită realitate), folosită de protagonistul Witold, detectiv autoproclamat, e una de natură a dematerializa semnele/obiectele prin exces de apropiere, ”depixelizându-le”, făcându-le de nedomesticit, de necuprins cu ochiul și cu mintea. Odată depășită faza atomizării obiectelor-simbol, acestea încep a fi percepute ca stări şi ca proiecţii echivoce (ale investigatorului sau ale celorlalte personaje). Suntem, astfel, puşi martori plonjării voite a pseudo-detectivului în capriciile (nu neapărat validabile ale) percepţiei – colectare de material probatoriu pentru o “judecată” strict personală.

Munţii se-nalță, izbucnesc chiar, în chip de stări/afecte; de unde, mai înainte fuseseră văzuți ca niște ”clasice” și deloc descumpănitoare formaţiuni geologice, iată-i, subit, “cetăţi ale orbirii şi ale muţeniei”, ce vestesc – fără a-l numi – secretul care urmează să fie revelat; zidurile caselor – stări/ecrane pe care se proiectează culpe obscure; abundenţa carnivoră a vegetaţiei, minuţios înregistrată (a se revedea Bruno Schulz), pare a fi, la rându-i, supusă subiectivității oscilante a psihicului celui care observă și notează toată degringolada… etc. Deci un soi de naturalism mai puţin pedant, mai puternic influențat de tehnica asociațiilor libere freudiene şi mai deferent (păstrându-i, adică, rugozităţile) cu tâlcul pe care încearcă să-l transmită.

Acțiunea prin care Witold adună (polițienește) indicii despre ”adevărul propriu” îşi dă toată silinţa să se lepede de ispita oricărei “deviaţii” înspre poteci raţional-bătătorite. Bâjbâiala aceasta, lăsată în seama unui iluzoriu al șaselea simț (simțul absurdului), e ceea ce mă atrage în mod deosebit către textele gombrowicziene! Şi asta nu e tot. Totul e să te ţii bine când stările de care scriam mai înainte încep să-şi dorească – de parcă ar avea o conştiinţă proprie – să se grupeze tematic. ”Răpind” cu ele părţi din obiectele peste care se suprapuseseră, sub bagheta subiectivismului auctorial deloc ruşinat de sine, şi realcătuindu-se mai apoi în alte forme, tot mai bizare. Sursă de negreșită scrânteală pentru creierul comod al cititorului.

A îmblânzi absurdul

Locuieşte clandestin (ca o rudă ce trebuie neapărat ascunsă ochilor lumii), în cartea despre care tocmai îmi aduc aminte în prezentarea de faţă, o gâtuită şi neostoită năzuinţă a ei de a se fi scris de mai multă vreme. Cu toată dorinţa asta mult timp ţinută la conservare, la ceasul ajungerii ei pe hârtie, cartea rămâne tot un chin, o spovedanie fărâmiţată, ce uzează de o grafie strâmbă, parcă aşternută pe întuneric. Un puzzle autoconfesiv, o grotescă tentativă de parcelare a absurdului pentru a-l face digerabil. O hăcuire în dumicaturi inegale a adevărului despre sine, menită a înlesni cumva enunţarea lui, eliberarea lui în lume şi, astfel, exorcizarea sperată de scriitor.

Fireşte, paradoxul nu putea lipsi: deşi contribuie la perpetuarea şi iuţirea mişcării centrifuge, Witold depune în acelaşi timp şi un sfâşietor efort de strunire a descompunerii – prin repetare, rememorarea precarelor “indicii”. În fine, Gombrowicz îşi va fi dobândit revelaţia ultimă (actul de sinceritate care i-a încoronat opera), lăsând intact adevărului privilegiul de a fi greu accesibil, un pact manifest, spun eu, tocmai în părelnica ilizibilitate a romanului.

Greu de însăilat ceva fluent despre aşa o carte sucită. Iată un fragment atât cât trebuie de grăitor, scutindu-mă să înspăimânt vrednicii cititori mai mult decât am făcut-o deja mai sus:

“Casa din faţa noastră părea bine muşcată de amurg, chiar în materia ei şubrezită… şi văiuga semăna cu o cupă falsă, cu un buchet otrăvitor, plin de neputinţă, cerul dispărea, se trăgeau şi se închideau cortinele, creştea rezistenţa, lucrurile nu voiau să se expună, se ascundeau în vizuini, atrofiere, descompunere, sfârşit – deşi era destulă lumină -, se făcea simţită deteriorarea virulentă a vederii. Am zâmbit fiindcă îmi spuneam că întunericul este uneori mai convenabil, la întuneric te poţi apropia, infiltra, poţi atinge, cuprinde, îmbrăţişa şi iubi până înnebuneşti…”

Scris de Cristian Sîrb

Autor: David H.Meister, Charles H. Green, Robert M. Galford
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Ramona Ivana
285 pagini
ISBN: 978-973-1931-11-1

Am fost puţin reticentă după ce am citit coperta patru a cărţii de faţă. E drept, mi se tot întâmplă asta în ultimul timp, însă cred că în general cărţile de business produc astfel de reacţii. Să vă spun şi de ce: este foarte evident că este o carte de nişă. Teoretic, aceasta nu ar fi trebuit să fie o problemă- nu este prima carte de specialitate pe care o citesc şi uitându-mă în urmă la cărţile de la Publica, mi-am dat seama că aşa sunt mai toate cărţile lor- fie că sunt cărţi pentru advertiseri, pentru pr-işti sau pentru cei care se ocupă de customer service, au fost aproape mereu “de nişă”. Problema a fost de fapt că este o nişă cu care nici nu am avut de-a face până acum şi care, pe deasupra, nici nu m-a interesat. Aşa că evident că m-am gândit că va fi ceva ermetic, o carte rezervată consultanţilor, pe care probabil că doar ei o vor înţelege.

Nu ar fi prima oară când mă înşel în această privinţă. Partea bună este că nu ţin minte să fi renunţat la vreo carte din cauza acestei “temeri” de ermetism, prin urmare nu am riscat niciodată să ratez o carte bună. Şi plus de asta, cui nu-i place să fie surprins în mod plăcut?

Surpriza nu a venit însă numai din faptul că limbajul este unul normal (cel pe care îl foloseşte un om… normal pentru a îi explica unui alt om… normal nişte concepte). Mi-a mai plăcut, de exemplu, să văd că şi la această carte “Cuvântul înainte” aparţine unui român. Nu e ceva ieşit din comun, mai sunt şi alte cărţi cu introduceri scrise de români. Însă faptul că Viorel Panaite, consultant (şi partener) la Human Invest, a citit (aşa pare) cartea şi a scris câteva cuvinte despre ea o aduce mai aproape de cititor. Sau cel puţin mie aşa mi s-a întâmplat.

O altă surpriză a venit din modul în care a fost construită cartea: oricât mi-ar plăcea mie beletristica, atunci când vine vorba de învăţat ceva prefer liniuţele, bulinele, numerotările, orice, numai să arate cât mai structurat/ organizat/ aerisit/ simplu. Abia am reuşit să găsesc aşa ceva printre manuale, iar cărţile care nu bat câmpii între două “bucăţi” de informaţie valoroasă sunt puţine. Aşa că închipuiţi-vă ce înseamnă să ai 255 de pagini de explicaţii rezumate la sfârşit în 22 de pagini de liste. Să nu vrei să înveţi? E drept că listele se găsesc şi în paginile efective ale cărţii, dar faptul că ele au fost strânse la un loc de către autori ajută foarte mult.

Pentru a intra şi în subiectul propriu-zis al cărţii, cea mai importantă idee care trebuie reţinută (de fapt de la care şi porneşte “discursul” celor trei autori) este aceea că pentru a fi un consultant de succes condiţia esenţială este să îl faci pe client să aibă încredere în tine. Degeaba eşti profesionist, degeaba cunoşti domeniul de activitate foarte bine- atâta timp cât clientul nu are destulă încredere pentru a îţi povesti problemele lui, nu te vei putea numi niciodată consultant în adevăratul sens al cuvântului.

Încrederea are chiar şi o ecuaţie: T= C+R+I/ S, unde T= încredere acordată, C= credibilitate, R= a fi de nădejde, I= apropiere şi S= egocentrism (probabil venind de la selfishness). Poate pare complicat (?) însă se aruncă o privire asupra fiecărui element şi a locului fiecăruia în ecuaţie.

Un alt set de “elemente” care sunt discutate în parte sunt cele cinci etape ale construirii încrederii: captarea interesului, ascultarea, definirea, vizualizarea şi asumarea angajamentului- practic partea de “how to” efectiv a cărţii. Având în vedere că fiecare din etape reprezintă un capitol, nu o să vă povestesc despre ele. Ce vreau însă să amintesc în mod special este o idee pe care o menţionează şi Viorel Panaite şi David Meister.

Ei spun că au făcut fiecare greşeală descrisă în cartea de faţă şi că au învăţat cel mai mult din greşeli, mai degrabă decât din reuşite. Este o idee veche, ştiu, şi în plus sunt destui care o discută (vezi şi articolul lui Andrei Roşca de aici). Însă cumva lumea este în continuare speriată de eşec (myself included), omiţând constant că eşecul, mai mult decât o sursă de disconfort (subînţeles şi inevitabil) este de fapt o sursă de lecţii de viaţă (sau de afaceri, dacă ne raportăm la Consilierul de încredere). Din această cauză cele două menţiuni nu mi s-au părut deloc redundante şi la fel se întâmplă cu o serie de alte idei.

Ajungând aproape de sfârşitul cărţii m-am întrebat însă cum mă va ajuta pe mine “Consilierul de încredere”. Şi atunci mi-am dat seama de o greşeală pe care am făcut-o: aceea de a mă gândi la “consultant” ca la “consultant în afaceri”. Titlul original (“The Trusted Advisor”) este de fapt foarte explicit; nici titlul în română nu e foarte ambiguu, însă probail că din cauza coperţii patru am rămas cu această impresie eronată. Pentru că nu numai consultanţii în afaceri au de câştigat de pe urma acestei cărţi, ci şi oameni ca agentul lui Michael Jordan, partenerul lui Warren Buffet, avocaţii, trainerii ş.a.m.d. Din acest punct de vedere, probabil că cea mai bună traducere a titlului (nu şi cea mai “marketată” însă) ar fi fost “Sfătuitorul de încredere”.

Pentru că până la urmă cartea este pentru cei care dau sfaturi de orice fel. Şi aşa am ajuns să îmi dau seama cum să aplic eu ce am învăţat aici: fiecare din noi suntem consilierii din titlu. Însă nu o facem pentru bani, ci pentru prietenii noştri: am fost şi umărul pe care s-a plâns, ni s-au cerut şi sfaturi legate de relaţii, părinţi, chiar şi de serviciu, am fost parteneri la temeri, depresii, perioade stresante dar şi bucurii. Poate e un pic mai mult (atenţie, doar un pic!) decât ce face un avocat sau un contabil. Însă ideea de bază este că dacă vrei să construieşti o relaţie de prietenie durabilă şi puternică condiţia esetiala este să îl faci pe celălalt să aibă încredere în tine, iar celălalt să facă la fel.

Scris de Raluca Alexe

Autor: Herman Hesse
Rating:
Editura: Rao
Anul apariţiei: 2004

Traducător: Claudiu Florian 224 pagini ISBN: 978-973-10-3036-4

Pret: 34,99 lei

Despre scrierile lui Hesse este greu să vorbeşti. Nu încerc să fac abuz de un clişeu spunând asta, mă refer la faptul că, oricât de scurte sunt textele sale, simbolurile pe care cititorul le are de descifrat sunt numeroase. Volumul de faţă cuprinde două din textele sale mai timpurii, din 1915, respectiv 1919. Deşi sunt mai puţin cunoscute publicului decât Jocul cu mărgelele de sticlă ori Siddhartha, nu sunt mai prejos decât acestea.

Knulp este povestea unui hoinar. Însă nu în accepţiunea obişnuită a termenului, ci dându-i sensul de om liber de timp şi istorie, de toate năzuinţele care fac viaţa omului obişnuit o trecere mai dificilă.

Cele trei povestiri din viaţa lui Knulp expuse aici nu sunt relatări de întâmplări, ci ale unui fel de a fi. Lui Knulp nu-i lipseşte nici talentul, nici spiritul, şi cu toate acestea nu se poate spune că a realizat în existenţa sa multe. Se poate afirma cu certitudine doar că a reprezentat o prezenţă plăcută în lumea celor pe care i-a întâlnit, o lume în care niciodată nu rămânea îndeajuns pentru a ajunge să facă parte.

Povestea omului care „savurează viaţa doar privind-o” trezeşte deopotrivă invidie şi compasiune. Pentru că, într-adevăr, este frumos să poţi să rămâi un copil în adâncul sufletului, să nu simţi grijile sau tristeţile „adultului” şi să nu fii supus în interiorul tău efemerităţii lumii. Dar pe cât de plăcut poate fi, nu poate oferi decât o oază de linişte altora, trăind astfel o viaţă închinată celor mulţi, dar căreia îi lipseşte aura rostului personal. Dar, după cum spunea şi Hesse, când „un astfel de Knulp, înzestrat cu suflet şi talent, nu-şi află locul în lume, lumea e şi ea la fel de vinovată ca şi însuşi Knulp.”

La polul opus, regăsim „povestea tinereţii lui Emil Sinclair”,Demian

„Nu există altă realitate decât cea pe care o purtăm în noi.” Dificultatea vine din faptul că nu suntem întotdeauna capabili să distingem această realitate. Astfel, „Demian” reprezintă istoria unei căutări şi a unei deveniri. Numele aparţine celui care, pentru Emil Sinclair, face drumul către sine mai uşor, asumându-şi rolul de călăuză şi, la un anumit nivel, de mentor.

Una din principalele teme ale microromanului (pe marginea căreia este de altfel acesta construit) este aceea a dualităţii: povestea începe cu explicaţia facută de autor pentru împărţirea pe care o face lumii într-o dimensiune luminoasă, a casei şi familiei, şi una întunecată şi nebună a dimensiunii exterioare ei. Crescând, copilul începe fără să vrea să o descopere pe a doua, întinînd pacea primei. Astfel, sub ochiul ocrotitor al lui Demian, precum şi sub privirea curioasă a cititorului, tânărul va trece prin diferite experienţe iniţiatice, de o atare factură morală sau religioasă, care îi schimbă treptat concepţiile.

„Pasărea se zbate să iasă din găoace. Găoacea e lumea. Cine vrea să fie născut trebuie să distrugă o lume. Pasărea zboară către Dumnezeu. Numele zeului este Abraxas.” spune unul din biletele de la Demian. Abraxas este şi numele pendulării dintre lumi pe care o înfăptuieşte Emil. De-a lungul paginilor se întâmplă tocmai acest lucru: se distruge o lume, se caută o unire a contrariilor, deloc ocultă, dar cât se poate de captivantă, care aduce aminte de „sincronicitatea” de care vorbeşte Carl Jung: „în fiecare dintre ei zace posibilitatea de a deveni om, însă numai dacă o intuieşte, dacă învaţă s-o aducă măcar parţial la un stadiu de conştiinţă, această posibilitate îi aparţine.” Fiecare moment al căutării captivează prin ineditul pe care îl oferă revelaţiile şi transformările pe care le trăieşte personajul, devenind tot mai uşor să te regăseşti atât în clipele sale de revoltă cât şi în cele în care deruta nu mai este atât de mare.

Figura rece dar cunoscătoare a lui Demian, în ciuda faptului că nu apare în multe din relatări, este pregnantă, şi cu siguranţă nu va fascina doar în timpul citirii, ci şi mult timp după ce volumul va fi lăsat din mână.

Cînd Thomas Mann spunea că o întreagă generaţie regăsea în Demian propriile simţăminte, nu greşea cu mult. Atribuia simţămintele acestea generaţiei care a văzut apariţia cărţii, în vreme ce eu cred că ea este actuală pentru oricine nu se găseşte sau nu are răspunsurile potrivite. Demian nu oferă un răspuns sau o cale, dar aminteşte de ele şi de datoria fiecăruia de a nu le da uitării.

Scris de Silvia Grădinaru

Autori: Phillipe Lechermeier, Rébecca Dautremer
Rating:
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Şerban Foarţă
91 pagini
ISBN: 978-973-88392-1-2

Nu sunt o prinţesă, prin urmare, cuvîntul meu nu e lege, dar dacă nu v-aţi delectat cu această carte încă, e imperios să o căutaţi şi să o citiţi. Este un obiect de artă, de ilustraţiile detaliate n-o să vă puteţi sătura, iar versurile potrivite lor, ce să mai spun – sunt un deliciu! De citit pe nerăsuflate întîi, iar apoi cu migală (şi uneori cu lupa, fiindcă scrisul din unele ilustraţii învinge şi cea mai ageră privire).

Acest îndreptar cu şi pentru prinţese provoacă, la copiii la care ajunge, mult mai mult imaginaţia faţă de industria prinţeselor Barbie şi a altor zîne de carton. Făcînd referire şi la personaje celebre, precum Albă-ca-Zăpadă sau Cenuşăreasa, cartea aduce eventualilor privitori/cititori mai mici o suită de prinţese, care mai de care mai mofturoase, mai delicate şi mai diafane (cu cîteva excepţii gurmande, războinice sau de-a dreptul rele). Cartea prezintă şi un ghid prin lumea prinţeselor, fantezist, cu un umor fin: este o călătorie fastuoasă printre ideile generale despre prinţese, la care se adaugă cîteva mai neobişnuite.

Să vă spun despre Prinţesa de Crapaudine, cea care sărută broscoi după broscoi, în speranţa că va găsi prinţul mult aşteptat. Sau mai bine despre Pitipitipythia, o ghicitoare „cam încurcă-lume”, care mai dă greş cu prezicerile ei. Sau despre călătoriile prinţeselor, despre otrăvurile lor, despre grădinile secrete…greu de ales, din toată cartea, o singură prinţesă fără a le nedreptăţi pe celelalte, la fel de atrăgătoare şi amuzante.

Chiar înainte de a ajunge la testul final (ce fel de prinţesă eşti? ai grijă că poţi fi şi pseudoprinţesă, caz în care „te vei preface în dihor nedemn, în miau-miorlau solemn de Guatemala sau, la alegere, -ntr-un cal de lemn”), vă puteţi da seama că e ceva cu prinţesele astea. Seamănă uneori, în trecere, cu fete, domnişoare şi doamne întîlnite în viaţa reală, fie ele obsedate de gramatică sau de rochiile fru-fru sau vrăjitoare întunecate.

Nu-i uşor de trăit viaţa reală, dar nici cea a prinţeselor nu e doar un basm: de la căpcăuni care le gătesc cartea de reţete cu prinţese pînă la complicata educaţie de prinţesă, de la otrăvurile şi invidiile strecurate subtil pînă la nefericirile lor mai mici sau mai mari, nu-i uşoară viaţa de prinţesă.

Iar dacă vreţi să aflaţi mai multe despre aceste făpturi, pe care le întîlnim uneori chiar în plină zi obişnuită, carta despre Prinţese vă poate spune istorioarele lor. Sunt portrete în versuri frumoase, amuzante, emoţionante şi ilustraţii fabuloase. Prinţese date uitării sau necunoscute este o carte ce ar putea însenina pînă şi cea mai teribilă zi.

Scris de Mihaela Butnaru