Autor: Carlos Balmaceda
Rating:
Editura: Vellant
[Cumpără cartea] Două imagini care să vă dea o idee despre ce să vă aşteptaţi de la acest roman: o tânără femeie voluptuoasă, goală, acoperită cu feluri de mâncare care mai de care mai gustoase, din care se înfruptă pe rând cinci convivi asiatici. Acum, amintiţi-vă, vă rog, că la crăpelniţele lor pantagruelice, romanii aveau „delicatul” obicei (pentru că le plăcea enorm de mult să mănânce) să vomite în găleţi special puse sub mese pentru a putea îngurgita cât mai mult. Cam aşa e şi la Balmaceda: treci de la extaz la agonie fără multe farafastâcuri, când ţi-e lumea mai dragă, când poftele te năpădesc, îmbătat de arome şi vrăjit de compoziţii.
„Când s-a înfruptat pentru prima dată din carne de om, şi aici vorbim de carnea propriei lui mame, César Lombroso nu avea mai mult de şapte luni de viaţă”. Poate ţi-ai zis în mintea ta că nu ai fi vrut ca autorul să-ţi dezvăluie atât de repede canibalul. Te intrigă, totuşi, că e precoce şi are şi-un nume august. Dar nu e decât o momeală pentru că autorul va face o digresiune de o sută de pagini până ne va aduce din nou în compania atât de aşteptată. Aşteptată, pentru că, deşi canibalismul îţi repugnă, e o oroare care-ţi dă fiori, povestea e destul de bine construită încât să te facă să vrei s-ajungi cât mai repede la fragmentele monstruoase. Ca atunci când te uiţi la filme de groază pentru că-ţi place să-ţi fie frică. (more…)
Am citit cu aviditate cele 29 de scrisori imaginare care alcătuiesc delicioasa carte a Sandei Niţescu, scrisori care m-au atras cu efluvii de mirosuri, de miresme ameţitoare, de arome şi voluptate, toate cântând plăcerea de a mânca, acea intraductibilă gourmandise franceză. Recunoşteam cu aproape fiecare frază senzaţii pe care le-am încercat şi eu în diferite situaţii: mergând pe înserat pe o stradă pustie, şi dintr-o casă cu etaj să fiu învăluită de îmbătătorul miros al sarmalelor aburinde; intrând într-un restaurant să mi se pară că aroma de mâncare caldă aduce cu un savuros ospăţ, de pe vremuri, când eram mică; tot din copilărie, când mă lăsam atrasă de bufetul parfumat, plin cu dulceţuri, al mamei, şi gustam din fiecare borcan pentru ca ea să nu-şi dea seama că le-am deschis.
Dezrădăcinarea, exilul pe care şi-l autoimpune pictoriţa Sanda Niţescu este elementul declanşator al potopului de amintiri din care este alcătuit acest roman-eseu. Departe de casă, de prieteni, de familie, după ce exaltarea de a cunoaşte în sfârşit dulcea libertate începe să pălească, naratoarea e cuprinsă de disperare. Vitalitatea, puterea de a merge înainte îi este redată tocmai prin recreerea lumii magice a gusturilor şi mirosurilor care au marcat-o din fragedă copilărie. (more…)
Citind subtitlul “Există bucătărie românească?”, cei mai mulţi dintre români ar ridica miraţi din sprâncene, gata să-l pună la punct pe îndrăzneţul autor, recitând cu mândrie toată gama de preparate “pur” româneşti: sarmale, mămăliguţă, mititei şi altele. Lor li se va tăia elanul (sau macaroana!) după ce vor fi terminat de citit cartea lui Vlad Macri. Sau se vor amărî, ca mine. Ori aşa, ori aşa!
În primul rand, remarcaţi puţinătatea scrierilor despre culinarul autohton. În Stufat ori estouffade… Vlad Macri se foloseşte preponderent de intervenţiile a doi (unici, pare-se) bon-viveurs şi literaţi, Păstorel Teodoreanu şi Radu Anton Roman, interesaţi cu adevărat de studiul artei gastronomice neaoşe. Deşi având perspective diferite (Păstorel Teodoreanu este un francofil declarat şi afirmă sus şi tare inexistenţa altor bucătării în afara celei franceze, iar Radu Anton Roman, un tradiţionalist ce împarte bucătăria românească într-una „ţărănească”, de sorginte, „măduvă” tracică, şi una burgheză, „târgoveaţă”, caracterizată de influenţe numeroase), ce pare să-i apropie este discursul asupra rangului culinar. Pentru ca o bucătărie naţională să existe, este necesar să posede un meniu specific. Şcoala se afirmă printr-o viziune culinară unitară şi o doctrină cu scopuri hedoniste (vezi „a te aşeza la masă” în raport cu banalul „a te hrăni”). Altfel spus, „bucătăria se naşte din intenţie şi invenţie, şi nu din întâmplare”. (more…)
Sunt o gurmanda, o pofticioasa ce nu-si poate reprima instinctele. Simt nevoia sa gust din tot ce mi se pare apetisant auditiv si vizual. Pe astfel de considerente, am cumparat aceasta carte. Desi m-a mirat titlul, aveam sa descopar ca este un fel dintr-un meniu fusion (ce combina mancarurile europene cu cele asiatice). Steakul de ton rosu pare foarte imbietor, fasolea batuta, hmm, o privesc cu destula suspiciune !
Ghidul insolit al Sandei Nitescu cuprinde 33 restaurante, carora autoarea (cu studii plastice, stabilita la Paris si membra a Association francaise de la Presse gastronomique et touristique) le-a trecut pragul in timpul verii si iernii 2003-2004. Sunt locuri pe care doamna Nitescu le-a ales la recomandarea prietenilor sau in urma unor cronici pozitive in diverse reviste. Localurile sunt destul de diversificate (atat cat poate permite gustul de exotic al romanului): bucatarie frantuzeasca, italiana, libaneza, indiana, romaneasca sau fusion.
Festinul gustului incepe inca de la intrare. Clienta, fina observatoare, face remarci pertinente cu privire la vechimea casei in care este construit fiecare restaurant, la artificiile manageriale de a profita la maxim de spatiul avut la dispozitie. Sunt descoperite multe retete de succes, bazate exclusiv pe PR si nu pe publicitate, clienta admirandu-i pe cei care se impun fara stridenta, aplaudand originalitatea conceptelor, destoinicia si neastamparul unui manager vizionar. Restaurantul este ca un teatru, toate elementele se completeaza reciproc: culoarea parchetului, forma candelabrelor, uniformele chelnerilor, toate par in perfecta armonie. Evident, nu peste tot: unde este cazul, autoarea desfiinteaza cu delicatete calitatea serviciilor. Dar apreciaza cu finete dozajul perfect intre gustul mancarii, mirosul invaluitor, atmosfera generala si muzica.
Si mancarea… Fie ca este vorba de banalii mici, de “chifle cu sau fara susan, ambele pufoase ca o coapsa de inger”, spuma de ton cu lamaie si oregano, fantaisie de fruits de mer aux deux sauces sau filet de canard, reduction Porto et sa saveur de la foret (nota personala : pofta ma cuprinde din nou si musc cu nesat din marul fraged si verde – surogat mizer, vai, al bogatiei parfumate de mai sus), simturile se exalta. De un hedonism gastronomic rafinat, ghidul este un fel de indemn pentru romanul mancacios, amator de senzatii nebanuite, de ierburi, de arome sau condimente, sa mearga sa experimenteze. Purtata de combinatia uneori feerica a felurilor de mancare, a gustului inefabil al vinului din paharul de cristal, autoarea isi permite destinderi literare savuroase : “Curand, muzica se avanta ca o cale larga, despicand vazduhul – fabulos ! Evoca peisagii tropicale, strabatute parca de un tipat de pescarus sau de vreo pasare stranie, ritmice sonoritati de valuri se sparg de mal. Undeva, departe, un clinchet stingher de clopotel”.
Clienta urmareste, pe langa calitatea mancarii si a bauturii, a promptitudinii serviciilor, si atmosfera generala din restaurante. Singura, are tot timpul sa priveasca, sa asculte, sa puna intrebari. Pentru a ne potoli pofta, ticluieste scurte prezentari de localuri vestite din Bucurestii vechi, reguli de “buna purtare” la masa ale curteanului secolului al XVII-lea si referiri multiple la tratatul Fiziologia gustului al avocatului gurmand Brillat-Savarin, presarat cu numeroase anecdote gastronomice.
Notele referitoare la filmul Le festin de Babette (in care gustul are capacitatea de a transforma o comunitate) m-au facut sa vreau sa-l vad si m-au dus cu gandul la un altul, Chocolat, pe care l-am “gustat” deja de mai multe ori. Plus ca sunt atatea arome de descoperit, atatea desfatari, magie si vraja ! Pentru ca nu ? “Spiritualitatea omului este mai evidenta in timpul unei mese copioase” (Somerset Maugham).
Iti place de noi? Daca da, ne poti ajuta promovand bookblog pe blogul sau site-ul tau. AICI poti gasi cateva bannere si codurile pe care le poti copia in tema blogului tau.
Două imagini care să vă dea o idee despre ce să vă aşteptaţi de la acest roman: o tânără femeie voluptuoasă, goală, acoperită cu feluri de mâncare care mai de care mai gustoase, din care se înfruptă pe rând cinci convivi asiatici. Acum, amintiţi-vă, vă rog, că la crăpelniţele lor pantagruelice, romanii aveau „delicatul” obicei (pentru că le plăcea enorm de mult să mănânce) să vomite în găleţi special puse sub mese pentru a putea îngurgita cât mai mult. Cam aşa e şi la Balmaceda: treci de la extaz la agonie fără multe farafastâcuri, când ţi-e lumea mai dragă, când poftele te năpădesc, îmbătat de arome şi vrăjit de compoziţii. 
Citind subtitlul “Există bucătărie românească?”, cei mai mulţi dintre români ar ridica miraţi din sprâncene, gata să-l pună la punct pe îndrăzneţul autor, recitând cu mândrie toată gama de preparate “pur” româneşti: sarmale, mămăliguţă, mititei şi altele. Lor li se va tăia elanul (sau macaroana!) după ce vor fi terminat de citit cartea lui Vlad Macri. Sau se vor amărî, ca mine. Ori aşa, ori aşa!
Sunt o gurmanda, o pofticioasa ce nu-si poate reprima instinctele. Simt nevoia sa gust din tot ce mi se pare apetisant auditiv si vizual. Pe astfel de considerente, am cumparat aceasta carte. Desi m-a mirat titlul, aveam sa descopar ca este un fel dintr-un meniu fusion (ce combina mancarurile europene cu cele asiatice). Steakul de ton rosu pare foarte imbietor, fasolea batuta, hmm, o privesc cu destula suspiciune !
