Autor: John Whitmore
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Mircea-Sabin Bors
227 pagini
ISBN: 978-973-88749-2-3
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Cred in coaching

Cred în coaching ca instrument care te ajută să creşti, să te dezvolţi, atât din punct de vedere personal cât şi profesional. Îl consider de departe cel mai util tool atunci când vine vorba de a “transmite”, în special, mentalităţi. Folosesc cuvântul “transmite” cu rezerve fiindcă, surprinzător pentru mulţi, un coach nu îţi spune mare lucru, nu acesta e rolul lui. Rolul unui coach foarte bun este să ştie să îţi pună întrebări. Şi, poate la fel de suprinzator, întrebările sunt de obicei simple. Răspunsurile sunt cele care te transformă. De obicei, într-un profesionist mai bun, într-un om mai bun.

Cartea lui Whitmore e o carte veche. A apărut pentru prima dată în 1992 iar asta spune câte ceva despre ea. Pe de-o parte, o carte reeditată de atât de multe ori nu poate fi o carte foarte proastă (în cazul de faţă, e vorba chiar de o carte bună). Pe de altă parte, ne spune că unii oameni se prind mai greu. Uitându-ne în jurul nostru, în România, şi întrebând în stânga şi în dreapta despre coaching, ne vom convinge că-i aşa. Cu excepţia câtorva domenii de activitate, coachingul nu a început încă să fie înţeles la noi în ţara. Cu atât mai puţin să fie folosit. Şi iată oportunitatea de a o lua înaintea concurenţei.

În perioade de criză economică, aşa cum e cea pe care tocmai o traversăm, în mod normal, piaţă de training şi coaching ar trebui să crească din două motive. O parte dintre oameni sunt disponibilizaţi sau în pericol de a fi daţi afară şi îşi amintesc brusc de faptul că acea siguranţă pe care credeau că o au nu prea există. Moment în care încep să investească (direct sau indirect) în educaţie. Ştii mai multe lucruri deci ai mai multe oportunităţi şi variante. Pe de altă parte, managerii îşi dau seamă că mai puţini oameni mai bine pregătiţi costă mai puţin decât mulţi dar slabi. Teoretic, e un lucru ştiut; practic, nu sare în ochi decât în perioade agitate, cum sunt cele de criză economică.

“Coaching pentru performanţă” este o carte de început, o platformă care vă poate ajuta să vă faceţi o idee despre cum aţi putea să vă ajutaţi singuri, indiferent dacă faceţi parte din categoria celor ce se tem de pierderea locului de muncă sau a managerilor nevoiţi să reducă personalul. Spun că este o platformă fiindcă, deşi nu merge foarte mult în profunzime, e în mod cert o lucrare pe care se poate clădi.

Am citit mai multe cărţi despre coaching înaintea să îmi cadă în mână cea a lui Whitmore. Cu toate acestea, i-am apreciat structura, modul în care a reuşit să sintetizeze esenţa coachingului şi să sublinieze legăturile dintre coaching şi motivaţie, ţeluri sau dezvoltarea unei echipe. Mai ales că nu este o carte greu de citit, nu-i un manual. Iar Whitmore are un stil inconfundabil care, sunt convins, va plăcea multora dintre voi. Dacă aţi văzut sau auzit vreodată o înregistrare cu el, în mod cert îi veţi auzi vocea citind cartea. Dacă nu aţi avut ocazia până acum, aveţi o astfel de înregistrare mai jos.

Scris de Andrei RoscaCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Richard Yates
Rating:
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Bogdan Perdivară
384 pagini
ISBN: 978-973-1984-33-9
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Dacă cineva v-ar recomanda filmul “Revolutionary Road”, aşa cum şi mie mi-a fost recomandat, şi aţi ajunge cumva şi pe IMDB.com, aţi putea citi următorul “plot“: “A young couple living in a Connecticut suburb during the mid-1950s struggle to come to terms with their personal problems while trying to raise their two children.” Sună foarte captivant, nu-i aşa? Este motivul pentru care am amânat vizionarea filmului săptămâni întregi. Apoi, imediat ce l-am văzut, mi-am dorit şi cartea.

Din păcate, dacă ar trebui să rezum “Revolutionary Road” într-o singură frază, aş putea-o folosi pe cea de mai sus şi mi s-ar părea o descriere corectă, cinstită a cărţii. Din fericire, pe cât de banal sună totul, pe atât de excepţional este spusă povestea soţilor Wheeler. Ei nu trăiesc vieţi excepţionale, nu sunt oameni ieşiţi din tipare. Ba chiar am putea spune că sunt suficient de încadrabili în tipare încât să ne sperie cu normalitatea lor. Mai mult decât atât, lupta celor doi tineri pentru a-şi salva căsnicia şi a îşi construi, în sfârşit, viaţa la care au visat e o oglindă în care s-ar putea regăsi multe dintre cuplurile secolului XXI, în ciuda faptului că romanul a fost publicat pentru prima data în anii ‘60.

L-am încadrat, cu greu, la “roman de dragoste”, deşi în timpul lecturii nu o dată mi-a trecut prin minte că ar putea fi la fel de uşor încadrabil la “roman psihologic”. Fiindcă ceea ce e fascinant la romanul lui Yates este tocmai felul în care acesta reuşeşte să descrie trăirile personajelor principale. Putem înţelege foarte uşor motivele pentru care Frank Wheeler îşi doreşte ca problemele dintre el şi April să se rezolve, putem înţelege motivele pentru care ambii şi-ar dori la un moment dat să se mute in Franţa şi să o ia de la început. Însă romanul devine cutremurător abia atunci când realizăm că fiecare faptă a fiecăruia dintre personaje este perfect explicabilă din punct de vedere uman. Toate sunt acţiuni şi gesturi trăite sau traibile de fiecare dintre noi, descrise perfect de către un autor care nu iartă. Iar asta sperie.

Da, Revolutionary Road este povestea destrămării unei căsnicii, un roman despre trădare, păreri de rău, deziluzii şi vină. O poveste tristă, o dramă care, din păcate, va spune câte ceva fiecăruia dintre voi. Unora dintre voi, cartea le va face bine, iar pe alţii îi va întrista. În ambele cazuri, experienţa citirii romanului lui Yates merită trăită. Fiindcă e genul de carte care te poate schimba. Indiferent cât de mult sau puţin te identifici cu un personaj sau cu altul, este foarte probabil ca odată ce ai ajuns la finalul cărţii să realizezi că eşti altul decât cel ce a început să o citească cu doar două zile în urmă.

Scris de Andrei Rosca

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autori: Richard Gay, Alan Charlesworth, Dr.Rita Esen
Rating:
Editura: All
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Ion Costache
543 pagini
ISBN: 978-973-571-754-4

(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Încep să citesc cărţile despre online marketing cu frică. În special cele apărute în România. Noroc că sunt puţine, ar spune unii. Din păcate, chiar este nevoie de astfel de cărţi. Avem o industrie online încă foarte mică, suntem abia la a doua generaţie de profesionişti în online şi, tot din păcate, puţini au înţeles faptul că marketingul online se bazează în foarte mare măsură pe marketingul direct iar pentru a îţi imagina măcar că vei putea excela vreodată în acest domeniu, e absolut necesar să cunoşti bazele marketingului pur.

Degeaba citim Seth Godin sau Guy Kawasaki, degeaba îl ascultăm pasionaţi pe Steve Jobs vorbind despre noul iphone, dacă nu facem minime eforturi de a înţelege că acei oameni nu au pornit de la nivelul la care sunt acum şi că, în mod cert, au nişte baze teoretice verificate în timp de numeroasele experimente, eşuate sau reuşite, pe care astăzi le numesc experienţă.

Aşadar, există o problemă de mentalitate care, corelată cu dimensiunile încă mici ale industriei online, e foarte posibil să se traducă într-o piaţă redusă de oameni interesaţi de cărţi de online marketing. Din fericire, lucrurile par să se schimbe şi oameni încep să realizeze că nu poţi face performanţă doar cu entuziasm şi pasiune, chiar dacă, de multe ori, pasiunea şi entuziasmul sunt foarte buni catalizatori.

Apoi, mai există doua motive pentru care cărţile de marketing online sunt atât de rare în România. Editurile care publică sau au publicat vreodată cărţi de IT ştiu că au doi mari duşmani. Primul este chiar internetul, o sursă de informaţii inepuizabilă şi, mai ales, aproape gratuită. Al doilea este viteză cu care lucrurile evoluează în această industrie. Dacă astăzi te hotărăşti să scoţi pe piaţă o carte despre Photoshop, Flash sau vreun alt limbaj de programare, există o probabilitate foarte mare ca până în momentul în care cartea va ajunge să se găsească efectiv în librării, o mare parte dintre acele informaţii să nu mai fie de actualitate. În cazurile fericite, cărţile rămân de actualitate, însă incomplete, fiindcă între timp au mai apărut alte “n” versiuni ale acelor programe. Aceeaşi problemă există şi în cazul marketingului online.

Din fericire, nu este şi cazul cărţii despre care scriu astăzi. Varianta în engleză a apărut în 2007, însă mare parte din informaţiile din carte sunt extrem de actuale. Surprinzător, dacă ţinem cont de faptul că Marketing on-line este plina de referinţe şi recomandări de site-uri, locuri în care cititorul poate merge pentru a aprofunda anumite subiecte din carte.

Richard Gay & co au scris o carte foarte asemănătoare “bibliilor” lui Philip Kotler, deosebirea fiind că în timp ce Kotler a scris doua mii de pagini despre cam tot ce inseamna marketing, Gay a reuşit să trateze exhaustiv, în 500 şi ceva de pagini, un domeniu ca marketingul online. Şi poate că acesta este adevăratul punct forte al cărţii, faptul că a reuşit să structureze atât de bine un volum de informaţii atât de mare. Este ceea ce internetul încă nu a reuşit să facă.

Structurată în 13 capitole mari, de la elemente de planificare în marketingul online, trecând în revistă instrumente de comunicare (printre care, bineînţeles, şi blogurile) şi până la discutarea unor elemente juridice ce ţin de spam, managementul bazelor de date sau sisteme de plăţi electronice, cartea celor trei autori este de departe cea mai completă carte de online marketing pe care am întâlnit-o, o surpriză placută.

E accesibilă tuturor, este genul de carte-manual pe care merită să o citeşti o data de la cap la coadă, însă în mod cert te vei reîntoarce la ea de câte ori Godin sau Jobs va reaminti faptul ca less is more şi că, uneori, problemele de business complicate au soluţii simple bazate pe cele câteva principii de bază ale marketingului. Dacă ştiţi principiile de bază, atunci cartea lui Richard Gay vă va ajuta să le adaptaţi pentru mediul online. Iar din acel moment, nu vă mai lipseşte decât experienţa pentru a excela. Experienţă care se obţine greşind.

Scris de Andrei Roşca

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Am vrut sa scriu despre bookblog astazi. Din nou. Despre cateva dintre pragurile pe care noi le-am atins, si despre cat de greu a fost uneori sa facem asta. Stiu ca multi apreciaza bookblog, iar asta este exceptional, ne-a ajutat mult. Si sunt convins ca aici pot vorbi pentru fiecare membru al echipei. Ne-a ajutat. Am vrut sa scriu astazi despre praguri. De fapt, am si facut-o, insa articolul va fi publicat alta data.

Fiindca inainte de asta, simt nevoia sa dau un raspuns (public) cuiva care mi-a zis acum cateva zile ca are un vis dar ca, din pacate, e imposibil de atins. Un raspuns in doua parti.

1. Dintr-un interviu despre bookblog

Am sa reproduc aici o parte dintr-o discutie-interviu avuta acum ceva vreme cu Andreea Mihalache. Raspunsurile si mai ales intrebarile sunt relevante fiindca duc la ceea ce, din punctul meu de vedere, este singura bariera pe care amicul cu care vorbeam acum cateva zile (sau oricine altcineva) o are cu adevarat atunci cand vine vorba de a-si realiza un vis sau macar de a face din el o obsesie pentru care sa merite sa munceasca pana la extenuare, din nou si din nou, in fiecare zi. Pana cand il atinge.

“[...]Reporter(Andreea Mihalache): Sunt prea multe de schimbat, intr-adevar, dar ce te face sa crezi ca ai putea schimba ceva?
Andrei Rosca.: Ce te face sa crezi ca n-as putea?

R.: Sunt multi oameni in tara asta care au ceva de spus. Si atat! Vorbe fara fapte.
A.R.: De acord cu tine. Noi (la bookblog) nu.

R.: Si am ajuns la unul dintre subiectele principale. De unde ideea de bookblog? Mai ales venind de la un om care a terminat marketingul.

A.R.: M-au ajutat mult cartile. Am invatat enorm din ele si nu ma refer doar la cele de specialitate (management, marketing etc). In plus, la mine a functionat intotdeauna ceva despre care multi vorbesc, dar in care putini cred. Exista o teorie care zice ca ajutandu-i pe ceilalti te ajuti pe tine. Sau, cu alte cuvinte, atunci cand oferi lucruri celor din jur, ti se intorc la un moment dat. Nu e o teorie proprie, insa eu cred in ea si la mine functioneaza. Cartile m-au ajutat, cred si in ele, deci am gasit o modalitate foarte buna de a ii ajuta pe ceilalti. Sau cel putin asa cred.

R: Destul de “ortodoxa” teoria.
A.R.: Nu are treaba cu religia, la mine chiar nu are. It works! Sunt un pragmatic. Nu fac lucrurile astea asteptand rezultate, insa stiu ca mai devreme sau mai tarziu vin. In plus, ma face sa ma simt bine. Nu asta vrem cu totii?

R.: De acord cu tine, dar, sperai de la inceput ca bookblogul o sa ajunga atat de departe?
A.R.: Nu speram, credeam! E o diferenta mare. Am crezut foarte tare in asta. Si eu, si colegii mei. Altfel n-am fi reusit sa ajungem aici.

R.: Crezi ca bookblog-ul i-a determinat pe unii sa puna mana pe carti sau consideri ca este un site vizitat doar de cititorii ferventi?

A.R.: Nu stiu pe cati oameni a reusit sa ii convinga sa citeasca, dintre cei care nu pusesera in viata lor mana pe o carte, insa in mod cert a “convins” pe multi dintre cei care citeau din cand in cand sa citeasca mai mult. In plus, e un blog despre carti care se afla in top5 bloguri din Romania din cam toate punctele de vedere. Arata ca se poate, si asta conteaza cel mai mult. Fiindca, de obicei, in topuri gasim telenovele, manele si fete de la pagina 5.

R.: Asta m-a uimit si pe mine. Nu credeam ca in tara asta oamenii (tinerii in special) mai stiu cum arata o carte (exagerand putin). Crezi ca am trecut de perioada aia manelistico-telenovelistica? Crezi ca incepem sa ne revenim cat de cat?

A.R.: Am nevoie sa cred… Da, cred. Fiindca mi-e greu sa imi imaginez un viitor decent intr-o tara in care kitsch-ul pare ca a devenit singurul trend. Problema e ca exista putini oameni care sa creada in lucrurile astea suficient de puternic pentru a le face sa se intample. Bineinteles, a crede nu e suficient, insa e o conditie absolut necesara.

[...] R.: Deci, crezi ca nu avem cum sa fim invadati cu totul de kitsch? Sau, altfel zis, crezi ca oamenii astia care isi cumpara carti, care citesc, intra toti in categoria oamenilor de valoare, a celor care au ceva de spus si, posibil, ar putea face ceva?
A.R.: Exact. Nu toti, e clar ca nu toti. Insa cred ca exista suficienti ca sa poata schimba ceva. Si asta conteaza.

R.: Vad ca esti foarte increzator in aceasta privinta, totusi, (o intrebare destul de banala, dar consistenta atunci cand aduni raspunsurile) ce te nemultumeste la romani? De ce ii merge atat de prost Romaniei?

A.R.: Ca nu sunt pregatiti mental sa le fie bine. Se plang mult, nu au incredere in ei, se plafoneaza mult prea rapid si se asteapta ca altii sa schimbe Romania sau, mai rau, sa nu o poata schimba nimeni.

R.: Sunt prea obisnuiti cu raul?
A.R.: Da, poti spune si asta, ca sunt prea obisnuiti cu raul. Sau, mai degraba, ca sunt prea dispusi sa se obisnuiasca cu el.

R.: Ar sti oare sa traiasca bine (scuza-mi formularea)? Ar sti sa se bucure?
A.R.: Ar putea invata. Sau macar sa accepte ca se poate.

R.: Vrei sa spui ca nea Ion, care a trecut, poate, si printr-un razboi, si prin comunism ar mai putea accepta sau invata ceva? Sau mama care nu a avut bani sa-si creasca copiii si i-a parasit?

A.R: Nu. Nu stiu despre ei. Eu cand ma gandesc la viitorul Romaniei ma gandesc la cei care acum sunt tineri. Parintii nostrii au o scuza (pertinenta) care se cheama comunism. Noi nu avem niciuna.

R.: Dar am fost educati de acesti oameni care isi gasesc scuza in comunism. Nu crezi ca suntem prea adanciti intr-o stare de lehamite, de tristete, de genul “ceva bun nu mi se poate intampla”?

A.R.: Ba cred ca suntem. Dar mai cred si ca e responsabilitatea noastra sa iesim de acolo. E comod si caldut sa te adancesti si mai rau. In asta cu “am fost educati” nu cred. Nu suntem oi, suntem oameni. Se presupune ca avem o personalitate. Da, e posibil sa fi fost influentati negativ din motivele spuse de tine. Insa nimic iremediabil. Nu la nivel de masa.”

2. Un video ŞI despre bookblog

Mi-ar placea ca lumea (si in special o parte din ea) sa inteleaga exact “care e treaba cu bookblog”, de ce suntem in punctul asta, de ce vom fi in doi ani intr-un loc in care n-a mai fost nimeni. Si noi am ezitat, si noi am avut momente in care ne-a fost greu. Unora chiar foarte greu. Si da, indiferent cum suna asta, bookblog este despre curaj. Curaj sau, mai degraba, o forma de nebunie. Doar ca sunt in povestea asta lucruri mult mai importante decat acea nebunie. Nebunia a fost doar un declansator. Dupa declansare, dupa ce gasesti cumva in tine nebunia sau curajul de a face primul pas, incepe munca. Si in niciun caz munca unui singur om. Video-ul de mai jos este SI despre bookblog.ro.

Iar daca esti pasionat, crezi, muncesti si ai suficienta rabdare, lucrurile se schimba. Sau, cel putin, eu n-am intalnit inca un contra-exemplu.

.

Autor: Viktor E. Frankl
Rating:
Editura: Meteor Press
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Silvian Guranda
206 pagini
ISBN: 978-973-728-368-9

Frankl citează din Nietzsche. Şi nu o dată. “Cel ce are un de ce pentru care să trăiască, poate îndura aproape orice“. Iar el ştie foarte bine asta.

După trei ani petrecuți ca deținut în lagărele de la Auschwitz şi Dachau, Frankl este eliberat odată cu terminarea războiului. Şi el, ca şi alţi foști deținuți, părăseşte Auschwitz cu o întrebare pe care înăuntru nu a avut curajul să o pună nimănui cu voce tare: în ce se transformă oamenii, odată ajunși acolo? Fiindcă e clar că ceva se întâmplă. Cruzimea şi condițiile din lagărele naziste au omorât oameni. Însă, poate mai grav decât asta, au mai făcut ceva: au îngenuncheat personalități şi au distrus mentalități.

Majoritatea oamenilor care au ieșit de acolo în viaţă n-au mai fost niciodată Oameni. Unii chiar ne întrebăm dacă nu cumva Elie Wiesel avea dreptate atunci când a rezumat toate atrocitățile lagărelor naziste într-o singură frază: “La Auschwitz au murit omul şi ideea de om”.

Despre cele de mai sus scrie şi Viktor Frankl, în prima jumătate a cărţii. La prima vedere, este încă o mărturie a unui fost deținut la Auschwitz, ca multe altele. Însă doar la prima vedere. Fiindcă Frankl a avut un atribut pe care puţini dintre cei de acolo l-au avut. A intrat acolo ca medic. Mai exact, ca viitor celebru psihoterapeut. Iar asta l-a ajutat să deschidă bine ochii, să spere atunci când alții nu mai aveau pentru ce să trăiască şi, mai ales, l-a ajutat să dezvolte ceea ce astăzi e cunoscut ca “logoterapie” sau analiză existenţială. Pe scurt, ideea de la baza teoriei ce a devenit rapid foarte răspândită este că omul este tot timpul în căutarea sensului vieții. Toți ne dorim ca viaţă noastră să conteze, toți ne dorim să aflăm care este acel lucru pe care îl avem de făcut pe perioada existenţei noastre aici. Asta ne motivează, asta ne ajută să rămânem în viaţă atunci când, aparent, am pierdut totul.

Intitulată “logoterapia pe scurt”, partea a doua a cărţii este în mod cert cea care îi da valoare, şi motivul pentru care “Man’s Search for Meaning”, apărută pentru prima data în 1984, a ajuns la a 73-a ediție şi a fost tradusă în 19 limbi. Nu știu cât de interesant vă sună logoterapia, nici dacă sunteți foarte dispuși să aprofundați acum o teorie despre care probabil, ca şi mine, știați destul de puţin sau nimic înainte de a citi rândurile de mai sus. Există însă 3 motive pentru care eu v-o recomand cu căldură. Primul este chiar Frankl. Nu oricine poate ajunge la Auschwitz şi ieși de acolo sănătos. Iar dintre cei care ies sănătoși, puţini ar fi capabili să ofere lumii atât de multe în domeniul psihoterapiei. Viktor Frankl a reușit. Iar povestea lui merită ştiută.

Ultimele două motive le găsiți mai jos. Savurați-le.

Scris de Andrei Roşca

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Richard Branson
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Ioana Rotaru
204 pagini
ISBN: 978-973-1931-01-2

(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Ce înseamnă, de fapt, a fi antreprenor?

“Antreprenor” e un termen care, cel puţin prima dată când îl auzi, sună foarte pompos. Şi dacă în România, în cazul în care nu îl ştii, te poţi gândi repede la antreprenor în construcţii sau, varianta mai puţin fericită, antreprenor de pompe funebre, termenul american “entrepreneur” sună şi mai pretenţios. În online însă, avem mai mulţi antreprenori declaraţi sau auto-declaraţi decât în alte industrii, e un termen pe care l-am împrumutat foarte rapid de la americani.

Ceea ce nu e rău. Rău este faptul că majoritatea oamenilor încă nu ştiu că esenţa antreprenoriatului nu ţine nici de bani, nici de câte firme sau angajaţi ai şi nici măcar de programul de lucru flexibil sau de a fi propriul şef. Sigur că toatea astea sunt elemente pe care le veţi găsi la majoritatea antreprenorilor, însă nu reprezintă esenţa. A fi antreprenor înseamnă să vrei să schimbi ceva, să crezi că se poate. Sau, aşa cum reieşea dintr-un filmuleţ scurt pe care vi-l recomand cu căldură, să te maturizezi din atât de multe puncte de vedere şi, totuşi, să reuşeşti să crezi în copilul din tine. Acel copil care crede că orice e posibil.

Richard Branson este modelul antreprenorului. Dacă cei care se înscriu în tiparele antreprenoriatului sunt, aşa cum bine ştim, foarte puţini, şi mai puţini sunt cei care ar putea defini tiparul. Branson, fondatorul Virgin, este unul dintre ei.

S-ar putea scrie zeci de cărţi despre Richard Branson, despre cum a fondat 360 de companii, despre cum a început şi cum nu avea nimic (o ipoteză care stă, de altfel, la baza succesului multor antreprenori), despre curajul de a risca totul de atât de multe ori… Există o carte scrisă tot de Branson ce nu a apărut încă în limba română, însă care înţeleg că va fi scoasă în curând tot de editura Publică. Se numeşte “Losing My Virginity” şi v-o recomand cu căldură. Vorbeşte despre toate cele enumerate mai sus.

Screw It, Let’s Do It vorbeşte însă despre acea parte a antreprenoriatului care are cea mai mică legătură cu banii şi companiile: dorinţă de a dovedi că se poate, nevoia de a face lucruri care să conteze şi hotărârea de a îţi trăi viaţă cât de intens poţi.

În 1991, Branson intră în cartea recordurilor pentru traversarea Oceanului Pacific într-un balon. Câţiva ani mai târziu are două încercări de a face inconjorul lumii în balon. Balonul se prăbuşeşte de două ori, şi Branson aproape moare. Este doar unul dintre multele exemple de “nebunii” făcute de cunoscutul antreprenor, membru al Forbes 500, însă e relevant fiindcă transmite un mesaj important, atât de întâlnit în lumea antreprenorilor: it’s the journey, not the destination. Cu alte cuvinte, deşi contează să ţinteşti cât mai sus, ceea ce e mult mai important decât să ajungi acolo, este să te simţi bine pe drumul către acea ţintă.

Despre toate aceste lucruri scrie Branson şi scrie bine pentru un om care n-a fost niciodată foarte preocupat de şcoală. Ca o paranteză însă, deşi în ceea ce îl priveşte şcoala n-a fost un catalizator decât prin prisma faptului că acolo, la 16 ani, şi-a pornit primul business, unul dintre multele lucruri extraordinare făcute de Branson este punerea pe picioare a unei şcoli care îşi propune să identifice şi să ajute tineri antreprenori în Africa de Sud.

Capitalismul Gaia

Înainte de a vă recomanda un filmuleţ scurt cu Richard Branson (înregistrat pe una dintre insulele proprietate personală), ţin să mai menţionez un concept pe care l-am găsit extrem de interesant, Capitalismul Gaia. Este “sloganul şi doctrina companiilor Virgin”, rezultatul unei revelaţii avute de antreprenor în urmă cu câţiva ani. Pe scurt, ideea este următoarea: planeta suferă, în primul rând din cauza emisiilor dioxidului de carbon. Proprietarii de companii mari, în special cele din domeniul transporturilor, sunt mai mult sau mai puţin direct responsabili pentru asta. Fiindcă fac bani, făcând rău. Eu nu sunt un mare ecologist, însă ideea că cineva a găsit o formă de a face business-uri cu mii de angajaţi, chiar şi în transporturi şi, în acelaşi timp, să lupte pentru protejarea mediului, mi se pare genial.

[filmul promis, aici]

Scris de Andrei Roşca

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Philipp Freiherr von Boeselager
Rating:
Editura: Meteor Press
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Anca Floareş
183 pagini
necartonată
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Operaţiunea Walkyria

Când vine vorba despre Al Doilea Război Mondial, există două tipuri de cărţi de care te poţi lovi. Sunt cărţile de istorie sau care încearcă să pară cărţi de istorie (s-a scris multă maculatură pe tema asta) şi mai sunt cărţile scrise pe bază mărturiilor unor participanţi direcţi la unul sau mai multe episoade războiului.

Dacă nu iei în considerare menţiunea de pe coperta cărţii lui von Boeselager şi te aştepţi să citeşti o carte de istorie despre operaţiunea Walkyria, rişti să fii dezamăgit. Din cele 183 de paginii, doar cel mult 40 se referă la complotul pus la cale de generalii lui Hitler, restul fiind o poveste adevărată despre fraţii Boeselager, ce-i drept, implicaţi direct în ceea ce a fost numită operaţiunea Walkyria.

Ceea ce nu face din “Am vrut să-l omorâm pe Hitler” o carte proastă. Ba chiar deloc. Philipp, autorul cărţii, povesteşte viaţa sa şi a fratelui mai mare, Georg, punând accent pe momentele cheie care au dus la transformarea lor din copii în soldaţi în cavaleria armatei germane şi, mai târziu, în urma atrocităţilor şi informaţiilor la care au fost expuşi, în conspiratori, oamenii hotărâţi că eliminarea Fuhrerului este singura soluţie care ar mai putea salva Germania.

Ultimul supravieţuitor al complotului de la 20 iulie 1944

Singurul supravieţuitor al acelui complot, Philipp von Boeselager reprezintă doar o piesă dintr-un mecanism întreg pus la punct de colonelul von Stauffenberg. Un mecanism care, într-un final, dă greş. Însă valoarea mărturiei autorului stă tocmai în procesele de conştiinţă pe care acesta şi le face, procese de conştiinţă datorate tocmai lipsei de informaţii în momente cheie.

Philipp este un pion, însă un pion care observă şi nu uită. Cei ce vor citi cartea vor găsi descrieri parcă prea bune ale satelor ruseşti devastate, imagini tulburătoare şi se vor convinge, a câta oară?, că mulţi dintre soldaţii germani habar n-aveau pentru ce luptau. Se vor convinge, poate, că a condamna un popor întreg pentru faptele comise de câteva genii bolnave nu numai că nu este înţelept, ci este şi nedrept.

De altfel, dacă tot veni vorba de dreptate şi înţelepciune, mi s-a părut admirabil faptul că personajul principal al cărţii scrise de Philipp nu este el, ci fratele său Georg. Mai mare şi ca vârstă, şi ca grad, Georg este modelul leader-ului pe care toţi îl admiră. Iar modul în care Philipp îl descrie şi îl idolatrizează spune chiar mai multe decât episodul în care Georg ordonă şi conduce atacul împotriva duşmanului, fără armă, cu mâinile goale. Din păcate, Georg moare în 1944, la scurt timp de la numirea sa în funcţia de comandant al brigăzii a 3-a de cavalerie.

Celelalte nu sunt decât detalii…

M-am întrebat şi eu de ce au riscat atentatul în momente în care totul părea pierdut pentru Hitler şi începea să devină din ce în ce mai clar că războiul va fi pierdut. Din fericire, cartea oferă răspunsul la această întrebare. Un răspuns demn, care denotă un patriotism pentru care ar trebui să fim invidioşi.

“Atentatul trebuie să aibă loc cu orice preţ. Chiar de ar fi să nu reuşească, noi tot trebuie să fim acolo. Căci, până la urmă, nu e vorba de obiectivul atentatului, ci de a arăta lumii întregi şi Istoriei că mişcarea de rezistenţă germană a îndrăznit să rişte totul, punându-şi în pericol propria viaţă. La urma urmei, celelalte nu sunt decât detalii secundare.” – colonelul von Treskow, membru al mişcării de rezistenţă ce a încercat să îl elimine pe Hitler.

Scris de Andrei Roşca
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Naomi Klein
Rating:
Editura: Vellant

(ediţia în limba engleză)

Aşa cum mulţi oameni de afaceri muncesc ani de zile aşteptând o oportunitate, o fereastră despre care intuiesc că se va deschide la un moment dat, există un grup de oameni care se pregătesc constant pentru dezastre.

Un cutremur puternic, un uragan Katrina, un tsunami în Sri Lanka dar şi “dezastre” de o altă natură, ceva mai controlabile sau cel puţin declansabile cum ar fi regimul Pinochet, sunt lucruri pe care, aparent, un anumit tip de oameni de afaceri abia le aşteaptă. Naomi Klein, jurnalistă canadiană ajunsă cunoscută datorită cărţii “No Logo”, defineşte ceea ce poate fi într-adevăr numit “capitalismul dezastrelor”.

La o scară mult mai mică, să luăm ca exemplu inundaţiile din România. Se întâmplă, din păcate, ca mulţi oameni să rămână fără case, fără gospodării, fără mai tot ce odată aveau. Când ne gândim la un astfel de moment, prima tentaţie ar fi pentru mulţi dintre noi să ne gândim că, odată trecuţi peste durerea pierderilor, oamenii s-ar grăbi să înceapă de la zero, să o ia de la capăt, poate în alt loc. Doar că lucrurile nu stau aşa. Supravieţuitorii, oamenii rămaşi fără case, animale, prieteni poate, se agaţă de orice lucru, oricât de mic, ce ar putea să îi lege de trecut. Se apucă să îşi construiască o nouă casă în jurul singurului perete din cea veche rămas în picioare, încearcă să consolideze malul surpat din cauza inundaţiilor şi tot aşa.

În momente ca cele de mai sus, interesul celor ce trăiesc după regulile capitalismului dezastrelor este că tot ce a mai rămas să fie distrus şi să se ia totul de la zero. Fiindcă asta înseamnă mulţi bani. Case şi blocuri construite de la zero, afaceri noi, bani foarte mulţi.

Despre astfel de lucruri puteţi citi în Doctrina şocului, o carte de economie fără formule, densă, documentată, cu multe studii de caz extrem de interesante şi scrisă cu o lejeritate care o face extrem de accesibilă chiar şi celor ce nu sunt foarte obişnuiţi cu cărţile de economie.

Nu mi-am propus să ofer un rezumat al cărţii şi, oricum, ar fi fost foarte greu de făcut. Însă nu vreau să închei fără a vă recomanda în mod special două dintre capitole:
- Laboratorul de tortură (Capitolul 1)
- Mecanismele crizei – ambalarea terapiei şocului (Capitolul 8 )

Deşi sunt foarte relevante pentru subiectul cărţii, pot fi scoase din context şi rămân la fel de valabile şi percutante.

Scris de Andrei Roşca
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor