Și s-au întâmplat lucruri de povestit în cele două zile: faptul că cei care s-au aventurat în turnul bisericii pentru a vedea Sibiul de sus au fost surprinși acolo de ora exactă și implicit de bătăile clopotului, Black Stories - enigmele pe care am încercat să le rezolvăm împreună la cină, plus plimbarea de doar doua ore prin Astra, unul dintre cele mai frumoase muzee ale satului de la noi.

Sunt sigură că pentru fiecare dintre colegii mei a existat un moment memorabil sau o activitatea care i-a plăcut mai mult, dar, din perspectiva mea, nimic nu egalează plimbările pe străduțele Sibiului (nu-i așa, Vicentiu?) .

Să nu uit: trebuie să le mulțumim celor de la vila Weidner care ne-au asigurat o cazare foarte confortabilă chiar în Piața Mare. Eu am nimerit într-o cameră foarte cochetă de la mansardă, care, pe lângă faptul că s-a dovedit a fi numai bună de șezut în ea fiind utilată cu tot ce ți-ai putea dori (de la mini-bar la papuci de casă), avea și o formă foarte interesantă și atipică fiind străbătută de tot felul de grinzi. Mi-a plăcut și faptul că nu a avut aerul rece și impersonal al unui hotel deoarece este amenajat în cămăruțele unei vechi locuințe.

Cam asta a fost mica noastră aventură pe care am dorit să v-o împărtășim. Noi ne-am apropiat mai mult unii de alții cu această ocazie și sperăm ca acest mic rezumat să vă dezvăluie și vouă câte ceva despre echipa bookblog.

Dar deși ajunge în comă în urma unui accident, se pare că spiritul ei nu s-a liniștit și bântuie prin vechea locuință. Acesta este momentul în care apare în scenă Arthur, noul locatar. El este singurul care vede fantoma din preajma lui și deși inițial refuză să creadă povestea fetei despre locul în care îi zace trupul și despre modul în care se află ea acolo, ajunge să se convingă că incredibilul chiar i se întâmplă și încearcă să ajute bietul spirit rătăcitor.

Inevitabil, cei doi se îndrăgostesc, dar lucrurile se complică atunci când se ia decizia ca Elizabeth să fie deconectată de la aparatele care o țin în viață. Arthur încearcă cu disperare să o salveze … dar nu vă dezvălui felul în care se termină totul pentru că finalul vă rezervă o surpriză pe care vă las s-o savurați.

Și dacă e adevărat… este o carte romantică, ușor de citit, care m-a făcut adesea să râd de una singură. Nu trebuie să vă aruncați asupra ei cu prea multă încordare pentru că este un volum pe care îl poți savura cu plăcere în metrou, în drum spre casă, după o zi obositoare.

Puncte tari: povestea interesantă, umorul, scriitura frumoasă
Puncte slabe: prea puțin veridică pe alocuri
Recomandări: femeilor care au chef de o lectură romantică de calitate

Titlu: Just like heaven
Regizor: Mark Waters
Anul apariției: 2005
Rating IMDB: 6,8
Distribuție: Reese Witherspoon, Mark Ruffalo



Filmului realizat după această carte se numește Just like heaven și un prim plus îl constituie actorii aleși pentru rolurile principale: sunt tineri, frumoși și se potrivesc personajelor din carte.

Scenariul, în schimb, nu respectă întâmplările din roman, păstrând în mare doar faptul că sufletul tinerei aflate în comă îl bântuie pe noul locatar. Am fost neplăcut surprinsă să constat că a fost schimbat până și numele protagonistului masculin. Producția cinematografică spune într-un mod mult mai explicit anumite mesaje pe care cartea doar le sugerează (precum faptul că omul este într-o eternă căutare a dragostei) și are latura umoristică mai accentuată.

Vă puteți delecta cu decoruri frumoase și replici dragăstoase (deși nu tocmai cele din carte) iar starea generală degajată de film este aceea de optimism și idealism. Unele scene din film sunt previzibile (cum ar fi sărutul de la final), dar puteți alege să vedeți filmul chiar pentru așa ceva.

Dacă ar fi să rezum cu ce am rămas după experiența acestei cărți, completată de film, ar fi un fel de dicton de a trăi frumos și inconștient, pentru idealuri înalte și acceptând situații ieșite din comun.

Puncte tari: imaginile frumoase si umorul
Puncte slabe: previzibil
Recomandări: celor care doresc un film siropos

În acest context, sunt curioasă cum ar suna o discuţie între mine şi ei povestindu-mi despre experienţa unui film văzut la Grand Cinema Digiplex - cel mai cel spaţiu de entertainment de la noi, care-şi deschide porţile mâine, 23 septembrie, lângă Băneasa Shopping City.

Probabil că ei mi-ar spune, foarte entuziasmaţi, că pot să urmăresc acţiunea pe cel mai mare ecran din România, bucurându-mă şi de o sonorizare surround.

Eu nu mă las încă ademenită a€“ nimic nu se compară cu modul în care îţi poţi imagina eroii preferaţi atunci când întorci filele unui roman bun, nu? Poate doar faptul că eroul tău preferat este întruchipat de Robert Pattison care-ţi zâmbeşte de pe un ecran imens, ceea ce-l face să pară muuult mai aproape€...

Şi confortul canapelei mele de acasă unde mă pot tolăni ca să citesc? Ca să vezi... au scaune mari de tot, reglabile şi confortabile care pot fi poziţionate în aşa fel încât să nu-ţi scape niciun sunet şi nicio frântură de imagine.

Dar eu obişnuiesc să ronţăi câte ceva în timp ce citesc, iar oferta cinematografelor - popcorn, nachos şi suc - nu e chiar pe placul meu. M-au liniştit: există un bar cu tot felul de produse la care nu trebuie să stai la coadă pentru că are 25 de puncte de vânzare, ba mai mult, poţi să cumperi din acelaşi loc şi biletele ca să economiseşti timp.

Bine! Şi dacă rămâi fără nimic de mâncare chiar în mijlocul filmului? Dacă aş fi acasă şi aş citi o carte aş putea pur şi simplu să mă îndrept spre dulap sau frigider, dar aici? Surpriză: dacă te găseşti într-una din cele două săli VIP, poţi să comanzi în timpul filmului prin intermediul personalului specializat care-ţi stă la dispoziţie! Nu trebuie decât să decizi ce vrei şi vei primi totul în timp ce tu urmăreşti în continuare povestea de pe ecran.

Ok, recunosc, sunt curioasă să văd cum e Grand Cinema Digiplex şi experienţa cinematografică de excepţie pe care o promite vizitatorilor de vineri încolo. Asta nu înseamnă că mi-am schimbat părerea. Cartea bate filmul şi o să continui să savurez romane, tolănită pe canapeaua mea de acasă. Dar zilele astea o să fac o pauză şi o să dau o fugă până la cinematograful nou lansat să văd cum e. Dacă ajungeţi înaintea mea, poate-mi spuneţi voi cum vi s-a părut. Dacă nu, o să povestesc eu după ce mă întorc de acolo.

Cu siguranță cunoașteți multe case pe care sunt plăci comemorative – minimul de respect pe care îl poți arăta pentru un om a cărui viață a avut valoare - și treceți zilnic pe lângă ele, sau dați peste ele ascunse pe străduțe. Nu toate pot deveni case memoriale sau atracții pentru vizitatori, dar parcă zac într-o uitare prea mare.

De aceea am pornit la vânătoare de case „plăcuite” – case în care au locuit scriitori și pe care se află o placă comemorativă. În București sunt multe (noi am decoperit doar o parte dintre ele) și în fiecare loc din țară se găsesc astfel de fărâme de amintire. Vă invit să vă delectați cu fotografiile de mai jos, și dacă vă place, aștept de la voi fotografii cu astfel de case la adresa andreea@bookblog.ro pentru a continua acest articol :) .

Aceasta este casa în care a locuit între anii 1912-1930 poetul Tudor Arghezi și unde a scris volumele „Cuvinte potrivite”, „Icoane de lemn”, „Poarta neagră” și a redactat revista „Bilete de papagal”:

În clădirea aceasta a locuit până la moartea sa Eugen Lovinescu și tot aici s-au ținut ședințele cenaclului literar „Sburătorul”:

Aici a locuit o perioadă din viața sa scriitorul Liviu Rebreanu:

La un moment dat poetul Ion Minulescu și Liviu Rebreanu au fost vecini, locuind la etajelel unu și doi ale aceleași clădiri:

Timp de 20 de ani aceasta a fost locuința sciitorului Mircea Sântimbreanu:

Aici a fost casa cu mansardă unde a creat operele de tinerețe Mircea Eliade:

Într-unul dintre apartamentele acestui bloc a trăit o viață scriitorul și profesorul universitar Dan Grigorescu:

Poetul Virgil Gheorghiu a trăit aici în ultima parte a vieții:

Scriitoara Alice Voinescu a locuit în acest imobil în ultima parte a vieții:

Aici a trăit poetul Anatol E. Baconski:

Aceasta a fost locuința scriitorului Ion Băieșu:

Cella Delavrancea a locuit în această casă:

În această casă cândva a locuit și a lucrat scriitorul și omul politic bulgar, Liuben Caravelov:

În acest loc s-a aflat sanatoriul „Caritatea” unde a încetat din viață Mihai Eminescu:

Aici a trăit poetul Adrian Maniu:

În această clădire a fost locuința scriitorului Ion Herdan:

Cireşarii, de Constantin Chiriţă, rămâne cartea copilăriei mele, prima dintre cărţile care mi-au rămas întipărite în suflet. E o carte care mi-a vrăjit sfârşitul unei veri, făcându-mă să râd, să parcurg avid paginile celor cinci volume, stârnindu-mi curiozitatea, şi dorindu-mi ca niciodată povestea celor şapte să nu se termine ...

Într-un roman de aventuri, cu multe caracteristici ale unui Bildungsroman, naratorul explorează atât o lume ascunsă a României, plină de enigme, cât şi o lume a prieteniei, prin cei şapte prieteni, şapte personalităţi diferite, ce se completează reciproc, gata oricând să pornească în noi peripeţii. Ei dezleagă puzzle-uri uitate de timp, descopedind totodată o altă parte din ei înşişi.

Aventurile lui Tom Sawyer, cât şi Aventurile lui Huckleberry Finn, de Mark Twain, prezintă o imagine a Americii prin intermediul poznelor a doi copii. Este o carte care abundă în acţiune, care te face să râzi, şi care îţi aminteşte de propriile năzdrăvănii din copilărie.

Dacă în cazul lui Tom Sawyer, avem de-a face cu un tânăr şugubăţ, plin de energie şi mereu pus pe fugă, a cărui poveste se împleteşte cu prinderea unui tâlhar, în cazul lui Huckleberry Finn, povestea merge mai departe, Mark Twain explorând condiţia sclavilor din acea perioadă, prin strânsa prietenie dintre Huck şi un negru.

(Raisa Stoleriu)

Mary Poppins, de P. L. Travers. Până pe la 12 ani, principalul lucru pe care mi-l doream de la cărţi era să mă convingă de faptul că magia există în lumea reală (mai târziu am aflat despre treaba numită „realism magic” şi mi-am dat seama că şi oamenii mari îşi doresc asta din când în când). Ei bine, când găseam câte o poveste care să satisfacă această cerinţă, o reciteam la nesfârşit, pentru a mă asigura că am reţinut toate semnele după care se poate recunoaşte un personaj magic. Mary Poppins m-a convins nu numai din punctul ăsta de vedere, ci şi pentru că a fost primul personaj despre care nu mă puteam hotărî dacă este bun sau rău.

Sosind şi plecând mereu pe neaşteptate, însoţită de umbrela zburătoare căreia îi datorez un ataşament etern faţă de acest obiect mai degrabă incomod, făcând exces de replici usturătoare atât faţă de angajatorii săi, soţii Banks, cât şi faţă de copiii a căror guvernantă este, Mary îi învaţă pe aceştia din urmă că se poate lua ceaiul şi pe tavan, se poate merge la cumpărături alături de aştrii cât de cât sociabili, conversa cu statuile din parc sau călători în jurul lumii gratis şi fără ştirea părinţilor. Adăugând faptul că familia Banks locuieşte pe Aleea Cireşilor, unde, presupuneam eu, se mănâncă cireşe în fiecare zi, încă aş mai da orice să trăiesc sub „dictatura” lui Mary Poppins.

(Alexandra Găujan)

Legendele Olimpului, de Alexandru Mitru

Legendele Olimpului a fost cartea pe care bunica mea a folosit-o pentru a mă învăța să citesc. Aveam 6 ani când a început să îmi citească și să îmi arate cum să îi citesc la rându-mi. Așa s-a născut, cred, și pasiunea mea pentru mitologie, fantasy și science-fiction, pentru că ce poate fi mai miraculos pentru un copil și pentru dezvoltarea imaginației sale, dacă nu creaturi care mai de care mai primejdioase, eroi invincibili și zei cu puteri fascinante?

Volumul I prezintă figurile centrale ale panteonului grecesc, vorbind despre modul în care universul a fost construit și zeii născuți, pentru a domina anumite componente ale realității cunoscute și necunoscute – de la Zeus la Hades, de la Atena la Afrodita, de la Ares la Hefaistos – principalele elemente (aer, apă, pământ, foc), principalele sentimente umane (iubire, ură, răzbunare, distracție, înțelepciune etc.), viața și moartea, toate aveau câte un ocrotitor și o personificare divină. Volumul II aduce în prim-plan eroii, oameni cu puteri deosebite sau semizei (născuți din muritori și zei), ale căror legende răsună și în zilele noastre: de la puternicul Hercule, la rătăcitorul Ulise ori nesăbuitul Icar, toate explicând anumite fenomene cotidiene, pe care cei din vechime le considerau magice.

Legendele Olimpului este o carte ce trebuie citită în copilărie, pentru că te încântă, îți stârnește curiozitatea și îți deschide o ușă către povești, mitologii și culturi străine, a căror influență o vei înțelege, pe măsură ce crești și alte scrieri ți se dezvăluie.

Cișmigiu et comp. de Grigore Bejenariu

Un roman despre viața de licean, scris într-un mod personal și autentic, Cișmigiu et comp. prezintă ”nebuniile” pe care Grig, personajul principal, alături de prietenii săi, le fac în timpul orelor din Liceul Gheorghe Lazăr. Profesori porecliți, chiuluri în Cișmigiu, farse, momente tensionate în lupta cu notele, toate se amestecă într-un roman plin de savoare, mai ales pentru cei ce cunosc și locul în realitate. Narațiunea la persoana I face totul și mai atractiv, întrucât poți trăi fiecare ”istorioară” ca și când ai fi părtaș la acțiune.

O poveste haioasă, numai bună de citit pentru cei ce experimentează ”statutul” de licean, pentru cei care abia așteaptă să ajungă la liceu sau pentru cei ce vor să își amintească, cu melancolie, de traiul dulce al adolescenței. Încredere, un strop de inconștiență naivă, copilărie și nevoia de maturitate – aceste stări vor încânta orice cititor, indiferent de vârstă.

(Alice Teodorescu)

La Medeleni, de Ionel Teodoreanu

Ionel Teodoreanu a fost un mare iubitor de frumos. A scris despre zarzării înfloriţi în toate romanele sale :) Aşa a reuşit el, printr-o voce artistică, să scrie trei volume ale idilei copilăriei. A făcut din lumea unor copii mai mult decât un trecut: a întărit senzaţia pe care o are orice adult, că în copilărie s-au petrecut lucrurile cu adevărat importante, pentru că sufletul său era în totalitate acolo, şi pentru că atunci şi-a format caracterul.

Medeleni: lene, romantism şi burghezie rurală. Dănuţ, Olguţa şi Monica. Trei suflete diferite care cresc împreună, trec peste Hotarul nestatornic al primului volum şi ajung la următoarele, pe care nu aveam voie să le citim când eram mici, pentru că Dănuţ se îndrăgostea de Adina în volumul al II-lea, care era o „femeie proaspătă şi luminoasă ca o mandarină cojită”!

Prima carte pe care am citit-o cu lanterna sub pătură, ultima carte la care am plâns atât de mult la sfârşit, până am înţeles că aşa sunt cărţile. Îţi intră în suflet.

(Monica Tarța)

Impăratul muștelor, de William Golding

Imaginați-vă o lume formată doar din copii! Fiecare pământean sugrumat într-un trup efervescent, plin de candoarea nedurerii, a grozăveniei și a dorinței de nestăvilit pentru o tinerețe veșnică. Cum ar fi ca în tot universul să existe doar mâini mici, ochi curați, genunchi juliți și păr unsuros? Și cum ar trăi aceste bucăți de oameni împreunați într-o societate, cum ar forma-o, cum ar gândi-o, dacă puritatea acestor părți de suflete s-ar transmite mai departe în creația lor, sau nu? Oare entuziasmul tinereții va fi îndeajuns pentru a-și construi singuri conceptul de pace, ori impulsul de dominare cu timpul va prelua inițiativa, rezultând un alt război pueril, de data asta cu oameni mici? Și cum ar fi ca acest univers să fie o insulă?

Împaratul muștelor cu un suspans psihologic individual și colectiv survine drept o adresă moral-alegorică la societatea cotidiană construită pe spinarea unor personaje infantile cu personalități definite sub formă de concepte, un anume Ralph reprezentant al civilizației, un Piggy drept militant al naivitații, calmului și rațiunii, un Jack ca o dorinţă de supremație, și un anume Roger înzestrat cu sete de mânie şi răzbunare dusă la extrem. E o luptă vizibilă între raţiune și simţământ, ordine și haos, lege și anarhie. O zi normală astăzi văzută prin ochii unui copil cu din ce în ce mai puține întrebări.

(Cosmin Popa)

“N’oubliez jamais: every generation has its way, a need to disobey”, Joe Cocker ne spune într-unul dintre refrenele sale celebre. În literatură, câţi scriitori s-au raportat la un Celălalt dinaintea lor, pentru a se răzvrăti, în căutarea propriei voci?

Citeste recenzia
Evul Mediu ne-a povestit despre aventurile cavalerilor, epoca victoriană ne-a introdus în ierarhia societăţii engleze tradiţionale prin scrierile lui Charles Dickens şi cele ale lui William M. Thackeray, iar după moartea Reginei, ceva din stabilitatea întregii lumi s-a sfărâmat. Să fi fost studiile lui Freud şi ale lui Jung, concepţiile lui Nietzche, ştiinţa lui Einstein sau a lui Planch care să fi contribuit la această ruptură? Să fi fost nevoia de schimbare, de răzvrătire, adusă în inconştientul umanităţii de schimbările veacului? Cu toate schimbarile secolului, literatura a intrat în Modernism, învăţând să vorbească într-un alt limbaj, după părerea mea, mai viu, mai dinamic, mai complex. Proust a plecat În căutarea timpului pierdut, pierzându-ne adeseori în amintiri, Joyce a luat viaţa bucăţică cu bucăţică şi a zugrăvit-o în călătoria lui Ulise, Woolf ne-a arătat că poezia din fiecare bătaie de inimă poate fi pictată şi-n proză, Faulkner s-a jucat la rândul său cu viaţa şi limbajul în ţara sa numită Yoknapatawpha …

Am auzit adeseori vorbindu-se despre modernism ca fiind opusul tradiţionalismului, acesta fiind primul său sens încă din secolul al V-lea, d. Hr, dar în timp ce Hugo Friederich credea că modernitatea începe cu Baudelaire, termenul a devenit numele unui curent literar abia în 1890, prin Rubén Dario, care in 1890 a fondat il modernismo.

Printre primele lucruri la care mă gândesc este spiritul rebel din spatele acestui curent, realitatea prezentată din mai multe perspective, diversitatea. Pentru a putea înţelege complexitatea acestuia, trebuie să ne gândim la evenimentele sociale şi culturale ale secolului, evenimente care s-au imprimat în subconştientul literar. Una dintre cele mai faimoase enunţuri rămâne cea a Virginiei Woolf, în “Mr. Bennett and Mrs. Brown”: “în sau prin decembrie, 1910, caracterul omul s-a schimbat.” Şi cum să nu se schimbe după ce Einstein ne-a dovedit că totul este relative, după ce Freud a împărţit psihicul uman în id, ego şi superego, după inconștientul colectiv al lui Jung? Mai mult decât atât, Henri Bergson ne-a vorbit despre un timp incomplet prezentat în romanele clasice, făcând distincţia între un timp măsurabil, obiectiv, şi unul subiectiv, la durée, al realităţii interioare, al conştiinţei şi al amintirilor.

Citeste recenzia
În acest amalgam de teorii, evenimente şi idei, Omul s-a redescoperit pe sine: mai singur, mai vulnerabil, dar mai uman. Un rol fundamental în Modernism este jucat şi de filosofia lui Nietzsche, unul dintre gânditorii timpului ce măreşte prăpastia dintre religie şi omul modern, prin binecunoscuta sa afirmaţie: Dumnezeu a murit. Treptat, după evenimentele istorice din întreaga lume, omul şi-a pierdut mai mult sau mai puţin credinţa. Eroii şi antieroii au pierit la contactul cu umanul ascuns în anxietatea veacului, personajele căpătând un aer mai viu, fără a mai fi marcaţi de o singură trăsătură de caracter. James Joyce, Virginia Woolf, William Faulkner, Marcel Proust au conturat un realism psihologic, în care acţiunea nu a mai jucat rolul central, ci conştiinţa personajelor, evidenţiată acum prin noi procedee stilistice. Mrs. Dalloway şi Ulise ne spun că o zi banală, ca oricare alta, ascunde în ea amintiri de-o viaţă, că epoca eroilor şi antieroilor a apus, iar omul în esenţa sa este prezentat în complexitatea sa, în pagini de roman.

Cititorii pierd naratorul omniscient, analiza exterioară a faptelor protagoniştilor, dar capătă acces direct în mintea personajelor, la fricile, sentimentele, gândurile lor. Cu fiecare carte modernistă, plonjăm într-o altfel de conştiinţă, la care avem acces direct şi liber arbitru de a judeca, admira, sau condamna. Scriitorul modern devine el însuşi un Dumnezeu, aşa cum Joyce afirmă în Portret al artistului în tinereţe, fără a fi însă auzit în propria creaţie.

Citeste recenzia
Cu toate acestea, modernismul nu se rezumă doar la atât; ,,ştiu că nu ştiu nimic”, iar cu cât descopăr mai mult, cu atât neştiinţa mea creşte. Tiparul după anumite caracteristici este una dintre trăsăturile esenţiale care NU aparţine modernismului. Atâtea minţi, atâtea stiluri: scriitori precum E.M. Forster, cu binecunoscuta O călătorie în India, se focalizează încă pe acţiune, prezentând diversitatea culturală a două popoare diferite; Huxley conturează un roman al ideilor, şi mai mult decât atât, modernismul înglobează în el avantgarda (uneori cele două fiind suprapuse), suprarealismul, cubismul, expresionismul etc.

La noi în ţară, adeseori modernismul este asociat cu Eugen Lovinescu şi sincronismul. Criticul român dorea sincronizarea literaturii române cu celelalte literaturi ale Europei, pledând însă şi pentru un spirit al veacului, saeculum, o coloratură specifică fiecărei naţiuni în parte. Astfel, romanele lui Camil Petrescu sau cele ale lui Marin Preda, precum Cel mai iubit dintre pământeni, sunt tipice acestui curent; în ceea ce priveşte poezia, poeţi precum Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu sau George Bacovia oferă literaturii un alt limbaj, o altă abordare a poeziei.

Pânzele din care se ţese acum literatura - fie că vorbim despre cărţi care se bazează pe fluxul memoriei involuntare şi teoriile lui Bergson, fie că vorbim de scriitori care pun accentul pe lumea exterioară - par mai întortocheate, mai complicate, mai greu de pătruns. Sunt multe voci care vorbesc de o scriere prea complicată, prea ermetică. Dacă se merită sau nu, fiecare cititor îşi poate răspunde singur, gândindu-se de ce şi pentru ce citeşte. Literatura modernistă înglobează în ea ecourile scrierilor trecute şi încetează să mai fie o lectură (doar) pentru plăcere. Ea capătă o voce rebelă, cu o multitudine de tonalităţi, ridicând Literatura la nivel de Artă.

Recomandări cărţi moderniste: James Joyce - Ulise , Portret al artistului în tinereţe , Virginia Woolf - Doamna Dalloway ; William Faulkner - Zgomotul şi Furia

Referinţe:

Burlui, Irina – Lectures in Twentieth Century British Literature, Faculatea de Filologie, Universitatea”Al. I. Cuza”, Iaşi, 1980;

Wilson, Leigh, Modernism, Continuum, New York, 2007.