Titlu: Jurnal
Autor: Franz Kafka
Rating:
Editura: RAO
Anul aparitiei: 2006
Traducere: Radu Gabriel Pârvu
Numar pagini: 666
ISBN: 978-973-576-960-4

Un jurnal care seamănă cu opera lui: întortocheat, straniu și pe alocuri morbid, dar care aduce la suprafață un om chinuit.

Când încep să citesc jurnalul unui scriitor mă aștept să descopăr oamenii din spatele personajelor, întâmplările care au dus la crearea cărților și mai ales caracterul unui scriitor devenit legendă.

În jurnalul lui Kafka am găsit un pic din toate, dar în mod sigur nu mi-a plăcut Franz ca persoană. Singurul băiat al unei familii de evrei (mai avea trei surori), în el și-au pus toată speranța părinții pentru a continua negoțul familei, dar el se simte apăsat de aceste așteptări, se dovedește incapabil de a face ceva mercantil, se pierde într-o slujbă de funcționar și pentru toate astea își învinovățește familia. „Am adormit, m-am trezit, am adormit m-am trezit, jalnică viață” (p. 14).

Ipohondru, maniac, egoist, depresiv și întors asupra lui însuși, analizându-și fiecare sunet interior, visele, îl deranjează orice – un zgomot, un curent de aer, o remarcă. Nu știu dacă în tot jurnalul am găsit măcar o însemnare în care să vorbească despre sentimentele lui pozitive pentru o altă persoană. Este dezamăgit pentru că nu se ridică la standardele societății și nu se căsătorește, dar se logodește de două ori doar pentru a avea încă un motiv să se plângă și să se victimizeze. La un moment dat face un inventar al problemelor sale din acel moment: “1. digestia; 2. neurasteni; 3. eczema; 4. nesiguranța lăuntrică.” (p. 329)

Cât despre opera lui, scrisul nu vine pentru el ca o eliberare, ci ca un chin suplimentar. Paginile se lasă greu create și sunt dese zilele în care tot ce notează în jurnal este „Nimic”. Nu mi-am putut da seama dacă are conștiința propriului talent pentru că nu prea scrie nimic de bine. Cu toate astea declară că „Urăsc tot ceea ce nu se referă la literatură.” (p. 335)

Începe jurnalul la 28 de ani și ultima însemnare este făcută cu un an înaintea morții; cartea cuprinde și notele de călătorie ale autorului – călătorii în care pare mult mai vesel decât în restul zilelor. Pe lângă asta, găsiți multe opinii asupra cărților citite de el și asupra pieselor de teatru văzute (în special în limba idiș pentru că are o puternică conștiință evreiască) și fragmente literare care nu au fost incluse în operele lui. Nu dă multe indicații despre locul în care se află, ci despre cum se simte el în acel moment.

Jurnalul lui Kafka nu este unul vesel, este scris de un om dificil care crede că și-a ratat viața, dar merită citită pentru că este sincer și uneori revelator pentru opera lui.

• Plusuri

  este o carte inedită chiar și pentru un jurnal, nu plictisește

• Minusuri

  împărțirea jurnalului pe caiete și nu pe ani te dezorientează puțin

• Recomandari

  celor pasionați de jurnale și memorialistică și celor cărora le place Kafka

Titlu: Elena Ceauşescu: confesiuni fără frontiere
Autor: Violeta Năstăsescu
Rating:
Editura: Niculescu
Anul aparitiei: 2010
Numar pagini: 342
ISBN: 978-973-748-544-1

„Căci cu mine a fost bună, prevenitoare şi amabilă. Nu a găsit niciodată vreun cusur serviciilor mele, nu s-a încruntat şi nu a ridicat niciodată vocea la mine. Când eram liberă şi aveam ceva răgaz, mă încuraja, chiar mă îndruma să fac ce doream – să merg să vizitez locuri interesante, monumente, mănăstiri, catedrale, galerii de artă, centre comerciale – şi îi făcea plăcere să asculte povestirile mele despre ce văzusem. Când stăteam de vorbă îşi deschidea sufletul despre chestiuni personale, ca de exemplu sănătatea sau copiii, fără teama că aş putea comite vreo indiscreţie.” (pag. 333-334)

Am început să citesc această carte cu gândul la Istoria de ieri şi de azi. Pentru că trecutul va fi mereu parte din prezent. Mă aşteptam să găsesc detalii politice, discuţii despre felul în care ţara era condusă, o imagine şi un crez al comunismului. Dar am găsit portretizate direct şi indirect două caractere: cel al autoarei, interpreta de limba engleză a soţiei lui Nicolae Ceuşescu, şi cel al femeii Elena Ceauşescu, prezentată aici altfel decât o ştiam.

Cartea descrie vizitele cuplului Ceauşescu în diferite ţări din Europa de Sud şi de Nord, din Africa, Asia, Orientul Mijlociu şi America de Nord, vizite prin care Violeta Năstăsescu accentuează trei mari părţi: partea centrală, personalitatea feminină a primei doamne a României, egoistă, avară, dar paradoxal interesată şi empatică la unele suferinţi omeneşti, personalitatea puternică, complet diferită de prima, şi indispensabilă a autoarei, cât şi cultura unor lumi diferite de ţara noastră. Hegel afirma că “putem învăța din istoria popoarelor, că popoarele nu au învățat nimic din istorie” şi încă o dată, îi putem da dreptate dacă citim paginile Confesiunilor fără frontiere. Nicolae şi Elena Ceauşescu au vizitat ţări în care unii lideri politici, ca spre exemplul cei din Liberia, au avut mai mult sau mai puţin acelaşi sfârşit ca şi ei, dar au fost incapabili să înveţe ceva din toată istoria care le-a fost pusă la picioare.

Cu cât citeşti mai mult, cu cât devii mai conştient de absurditatea şi ridicolul unor situaţii, cu atât începi să-i dai crezare autoarei care aseamănă uneori vizitele sale cu lumea lui Lewis Caroll, cu peripeţiile lui Alice în ţara minunilor. Cultura, evoluţia, democraţia din diferite ţări, precum Anglia sau Statele Unite, îi lasă intelectual şi sufleteşte reci pe cei doi români, în aceaşi stare de inerţie intelectuală, mereu în gardă de a nu fi otrăviţi prin mâncarea oferită de gazde, mereu aseptici, mai tot timpul dând ordine şi apoi anulându-le cu altele, răpind tuturor membrilor români dreptul la o opinie. Indirect ne dăm seama din mărturiile Violetei Năstăsescu că România lui Ceauşescu era închisă într-un glob de sticlă şi ferită de evoluţie şi gândire; cu fiecare nou an, prăpastia dintre noi şi unele ţări civilizate se accentua, iar vizitele făcute, cadourile primite, discursurile rostite, ironia unora pentru regimul comunist, nu au avut nici un efect asupra celor doi.

Elena Ceauşescu este o femeie avară, care se târguieşte pentru fiecare lucru cumpărat. Se spune că nu suportă să vadă lux şi eleganţă pe lângă ea, dar este atrasă de ele şi atentă la toate detaliile de îmbrăcăminte, educaţie şi ţinută a primelor doamne ale lumii. Generozitatea rară de care dă dovadă e ipocrită – fie face cadouri extrem de ieftine Violetei Năstăsescu şi coafezei sale, fie le oferă libertatea să cumpere de la negustori, deşi ştie că nu au nici un ban la ele. Cu toate acestea, este interesată în educaţia copiilor, empatică la problemele vieţii de familie, atrasă rareori de cultură. Se ajunge la un anumit moment şi la o parte religioasă, adânc ascunsă în Elena Ceauşescu, lucru contrar ateismului binecunoscut a cuplului … Control, sete de putere – mărci de caracter care o definesc. Favorita sa pare autoarea acestei cărţi, care surpinde în Elena Ceauşescu elemente care probabil doar un ochi feminin le-ar putea recepta.

Toate aceste informaţii sunt filtrate prin memoria Violetei Năstăsescu, o personalitate despre care e greu să nu aminteşti, ţinând cont de importanţa ei în timpul acesor vizite şi, deşi promite la început obiectivitate şi detalii doar despre Elena Ceauşescu, sunt unele episoade în care accentul cade direct asupra ei. Cred că munca ei de interpret pe parcursul a douăzeci de ani a fost dificilă din două motive: pe de o parte a avut de tradus discursurile soţiei preşedintelui la fiecare decernare de diplome de onoare, sau atunci când comunica cu doamnele diferitelor ţări. Pe de cealaltă parte cred că e nevoie de o anumită tărie de caracter să poţi traduce fără a interveni când eşti conştientă de absurditatatea lucrurilor pe care le spui, când nu eşti de acord cu ceea ce afirimi, când observi ironia cu care răspunsurile îţi sunt răstălmăcite, ca de exemplu în timpul vizitei din Regatul Unit, unul din cele mai bune capitole ale cărţii.

Cine era Elena Ceauşescu? Om însetat de putere, cu o educaţie precară dar orbită de lumea în care a intrat. Cine e vinovat pentru ce s-a întâmplat în anii dinainte de 1989? Ea, el, oamenii care i-au ascultat orbeşte, regimul politic, destinul? Consider că în orice om se găseşte şi o parte umană, bună, oricât de cumplite i-ar fi faptele. Cred că mediul social contribuie mult la dezvoltarea noastră ca indivizi şi adeseori, dacă nu tot timpul, vina nu poate fi a unui singur om. Pentru că personalitatea noastră este modelată, creată de toţi factorii de lângă noi, pentru că purtăm în comportamentul nostru oamenii cu care interacţionăm în viaţă. Şi totuşi, ce acuzăm, pe cine, când? Elena Ceauşescu dă dovadă de egocentrism, cu rare momente de bună dispoziţie, naivă şi incapabilă de a privi realitatea, incapabilă de a învăţa cu adevărat ceva, dar, ca oricare alt om, umană la un anumit punct. Cu toate acestea, oare câtora dintre noi le pasă şi de această parte a ei? Şi dorim să ne pese? Câte dintre victimele comunismului pot privi dincolo de istorie, dincolo de tragedia din vieţiile lor? Şi câţi dintre noi, putem ierta?

Scris de Raisa Stoleriu

Titlu: Amor intellectualis. Romanul unei educații
Autor: Ion Vianu
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2010
408 pagini
ISBN: 978-973-46-1679-4

Cred că a citi memorialistică este ca un test pentru cei mai mulți dintre noi. Înseamnă a renunța, pe parcursul lecturii, la propriul egocentrism pentru a intra în cercul altui Eu, care se dezvăluie în scris. Dar poate fi și invers: înseamnă a citi realitatea altuia în proprie interpretare. Oricum, mărturisirea invită la o întîlnire între două subiectivități și ne arată ce fel de cititori suntem. Citim cărți sau citim autori? Ce ne interesează dintr-o carte, ce ne emoționează? Ne schimbă în vreun fel cărțile? De la aceste întrebări pornesc cînd spun că memorialistica ne arată la fel de multe lucruri despre noi cît ne arată despre cei care o scriu.

Cartea lui Ion Vianu este o întoarcere în copilăria și tinerețea sa, cu ochii adultului care vede tabloul întreg. E cartea unui om care nu privește înapoi cu mînie către anii '40-'50, perioada care a însemnat o schimbare dramatică pentru mulți oameni. Totuși, au fost și anii formării generației autorului, ani de creștere și dezvoltare. Am apreciat nuanțarea poveștii pe care o spune Ion Vianu, reconstituirea amintirilor, luciditatea. Apare un paradox în rememorarea anilor în care s-a instaurat comunismul: pe de-o parte, este vorba de distrugere și intensă propagandă, pe de altă parte, este vorba de supraviețuirea valorilor unei lumi care încă mai crede în ea însăși. Cum să crezi, crescut în spiritul onestității, că binele nu va învinge? Cum să crezi, cînd ai cunoscut eleganța comportamentului, devotamentul, căldura umană, că grobianismul și teroarea vor face regulile? Ce te poate ajuta să faci față distrugerii, dacă nu valorile solide învățate în familie și apreciate pînă atunci? Asta pare a fi drama pe care Ion Vianu o scrie cu eleganță, fără patimă acuzatoare: ce se întîmplă cînd ceea ce știi că e bun și drept nu-ți folosește în fața unei lumi întoarse pe dos.

O parte consistentă a cărții este dedicată portretului tatălui, Tudor Vianu. Dacă ați avut fragmente din opera acestuia ca lectură în școală, veți descoperi altceva în această carte. Numele prinde corp, viață. Numele de pe coperta volumelor de critică devine persoană.
Sunt pasaje emoționante, care invită la reflecție, precum cel de mai jos:

„T. cel fragil, T. cel suferind, T. care petrecuse ani cu spaima morții, apărînd doar celor care aveau privilegiul să pătrundă în intimitatea lui (prin devotament, prin respect, prin iubire creștină, demnă de sfinții Cosma și Damian, doctorul-fără-arginți Angeli sau fratele Alecu, mort și el, răpit din lume cu violență în cîteva zile, și, poate, de nimeni altul în afara acestor doi), T., acum, reușise să-și desăvîrșească, să-și împlinească puterea măștii...ascunsă-n sine, trainică la rele. Masca este Persona, acoperămîntul feței. Ea oferă privitorului, ascultătorului, un chip nevariant (...) Per-sona, prin care vocea sună, vibrează cu un timbru grav, un ecou ca un acord de violoncel: timbrul tragediei. Această profundă vibrație trezea în discipoli amor intellectualis magistri. Portul măștii, impus de ascza personală a tragedianului, vădea alt folos. Vremurile se făcuseră cumplite. Trebuia să te ascunzi pentru a supraviețui.”

Întreaga carte este o statuare a identității: Noi suntem noi și nimeni alții, titlul celui de-al doilea capitol, conturează problema identitară: ne construim din întîmplările prin care trecem, prietenii pe care-i avem, revelațiile, educația pe care-o primim...devenim noi, ființe diferite de ceilalți. Dar ne reconstruim identitatea prin reamintire, revenire, revedere, prin scris, dar și prin felul în care suntem percepuți. Suntem noi înșine și prin ceilalți, iar a trăi înseamnă a găsi un echilibru între a fi singur și a fi cu ceilalți, a fi în tine și a fi în lume. Este același lucru cu memoriile: a-ți reaminti înseamnă a te scufunda în tine, în istoria ta intelectuală și sentimentală, dar înseamnă și a fi cu ceilalți - cu ceilalți dispăruți, pe care îi evoci, dar și cu cititorii, pe care îi înveți ceva, îi inspiri sau emoționezi.

Am citit de două ori Amor intellectualis a lui Ion Vianu și recunosc că aveam nevoie de această carte. Întîi, în numele unei nostalgii pentru o perioadă din istoria României pe care n-o cunosc direct. Pentru a-mi explica această imposibilă nostalgie. Apoi, aveam nevoie să cunosc modelul unei educații lipsite de trivialitatea și singurătatea celei primite de mine. Faptul că am citit că alți oameni au crescut într-o lume în care respectul pentru profesie, implicarea și decența erau valori comune, nu rare nu înseamnă că mi-a dispărut gustul amar legat de propria mea formare. Găsesc că este un lucru mai important: există speranță. Din acest punct de vedere, Amor intellectualis este, pentru mine, romanul unei speranțe.

Scris de Mihaela Butnaru

Notă: Amor intellectualis a fost desemnată Cartea anului 2010 de către revista România literară și Fundația Anonimul.

Titlu: Misterul regelui – despre scris
Autor: Stephen King
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2007
Traducere: Mircea Pricăjan
Numar pagini: 288
ISBN: 978-973-143-029-4

(sau ediția în limba engleză)

Ca urmare a dorinţei mele de a scrie şi de a învăţa cum se face am ales spre lectură şi studiu manualul-jurnal aparţinând lui Stephen King – Misterul Regelui-despre scris. Autorul şi-a luat angajamentul de a ne împărtaşi din experienţa scrisului printr-o carte structurată şi concisă, contrar obiceiului său de a scrie romane lungi şi elaborate. Cartea este organizată în trei părţi, prima şi ultima se bazează definitoriu pe elementele biografice iar partea centrală are un pronunţat caracter tehnic.

Cea dintâi secţiune, numită simplu « C.V. », este un jurnal al devenirii şi al maturizării lui Stephen King ca scriitor. De la primele pagini am devenit extrem de curioasă ce transformări va suferi băieţelul firav şi bolnăvicios care obişnuia să-şi imagineze că este « altcineva ». Crescut alături de fratele său numai de mamă, o femeie simplă dar inteligentă şi muncitoare, Stephen King a fost atras de povestiri încă din copilărie. Format fără influenţa televizorului (se consideră fericit că nu a avut televizor până la vârsta de unsprezece ani), fascinat de filmele horror pe care le vedea la cinematograf alături de prietenul său, King, impulsionat de mama sa, a început să scrie propriile sale povestiri, care se bucurau de un mare succes printre colegii de şcoală. A scris cu perseverenţă, încercându-si şansa la tot mai multe publicaţii care ar fi putut să-i cumpere povestirile. A avut şi o colecţie întreagă de scrisori de refuz, unele fiind preţioase deoarece conţineau sfaturi mărunte.

Secţiunea autobiografică se parcurge cu uşurinţă, deşi amintirile lui Stephen King sunt doar flash-uri, aflăm care au fost aspectele ce l-au definit ca scriitor, înţelegem mesajul personajelor sale, descoperim rolul motivant jucat de mamă şi mai târziu de soţie.

Partea centrala a cărţii este cu precădere tehnică, autorul insistă pe ideea că pentru a scrie este nevoie mai ales de pasiune, apoi de exerciţiu şi de lectură. Având la îndemână elemente ca vocabularul şi gramatica, acestea constituind « trusa de scule » ne vom putea manifesta înclinaţia către scris. Aflăm din paginile cărţii care este rolul cititului şi al scrisului, de ce trebuie să ne desfăşurăm activitatea într-un spaţiu personal, departe de factorii perturbatori, vom afla de ce trebuie să scriem numai despre ce cunoaştem, cum se construieşte firul narativ, descrierea, dialogul, cum construim personajele, cum folosim elementele simbolice, cum alegem tema si alte aspecte deopotrivă utile şi interesante pentru scriitorul începător.

În partea a treia suntem aduşi la momentul scrierii cărţii, Stephen King povesteşte despre accidentul suferit pe cand se afla la plimbare, despre traumă fizică, despre cum a trăit pentru o clipă apropierea morţii şi despre cum a reînceput să scrie impulsionat de soţia sa Tabitha.

Misterul regelui mi s-a parut o carte practică, ce nu constituie doar o lectură, ci un adevărat manual despre scris. Ţesută pe biografia lui King, fapt absolut logic pentru că scriitorul ne vorbeşte numai din experienţă, cartea prezintă într-o manieră simplă şi directă principiile de bază ale scrisului.

Mărturisesc că aş fi agreat o traducere mai blânda a titlului, dat fiind că Stephen King nu se arată deloc orgolios în cartea sa şi nici nu se consideră deţinătorul unor valori absolute. Este cumva arogant şi distant titlul Misterul regelui şi mi-ar fi placut mai mult varianta Despre scris – Mărturie asupra meştesugului. (sursa traducerii : Wikipedia).

Titlu: Dumnezeu numără lacrimile femeilor
Autor: Pia Degermark
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Liliana Donose Samuelsson
Numar pagini: 232
ISBN: 978-973-50-2558-8

Am încredinţarea că o femeie-mamă poate muta munţii din loc în numele maternităţii ce o bântuie şi chiar să scrie o carte plină de emoţie, fără ca vreodată să fi plănuit un asemenea gest. Căci până la urmă, concentratul volum de memorii al Piei Degermark este scris din pricina unei complicaţii a sentimentelor materne: „Mă umple de iubire scrisul acesta, fiindcă este nu numai spre binele meu, ci implicit spre binele copiilor mei.” ( p. 14)

Pia Degermark debutează în literatura suedeză la 57 de ani. Recunosc, numele său nu mi-a spus nimic când am luat de pe raft ediţia românească a scrierii, apărută la Humanitas, beneficiind de o copertă atât de…suedeză. Ajunsă acasă, am dat un search pe Google ca să aflu cine este autoarea. De pe prima pagină deja, descopăr că numele său se leagă de filmul lui Bo Widerberg, „Elvira Madigan”. În secvenţa de pe internet, o tânără solară, cu o incredibilă profunzime a privirii, aleargă după fluturi într-o vară suedeză cum numai un iunie în provincia Skane poate oferi. Un erotism desăvârşit, insidios, alături de un bărbat superb, tot suedez, brunet, un dejeuner sur l` herbe care prefaţează o moarte, şi totul pe muzica de pian şi de orchestră din concertul cu nr. 21 de Mozart.

Prima impresie a fost că am ratat ceva foarte frumos necunoscând până acum filmul în care debutase, şi ce debut!, Pia Degermark. Iar a doua, şi mai percutantă, era că Brigittte Bardot n-a avut niciodată charisma acestei lolite suedeze care este capabilă în secunda unu să fie ingenuă, iar în secunda doi profund tragică. Gabriel Liiceanu are perfectă dreptate să se declare fascinat de pelicula lui Widerberg, căci Pia Degermark în rolul Elvirei Madigan este ceva ce retina nu mai poate uita vreodată. Şi toate acestea nu doar pentru că tânăra actriţă ne apare atât de feminină, de profundă şi de atrăgătoare, ci şi pentru că filmul acesta de referinţă cuprinde o legendă adevărată. El a fost făcut în condiţii de suprem huzur emoţional cu o echipă totală de unsprezece oameni, într-o provincie suedeză edenică… ce vremuri cinematografice, nu-i aşa? Vraja peliculei vine mai ales din prestaţia Piei, care avea pe atunci nici 17 ani, nu mai filmase niciodată, iar în vara în care s-a turnat filmul ea nu joacă, ci îmbracă rolul ca pe o epidermă, îl trăieşte. Nu doar că de la primul sărut cu Thommy Berggren este străpunsă de dorinţă, nu doar că se iubeşte cu el înafara spaţiului de filmare, dar atunci când se pregătesc de sinucidere, Pia moare şi ea în realitate puţin: ”Lacrima (din film n.n.) era cu totul şi cu totul autentică, nici măcar nu mi se ceruse. Eram tristă, sufeream şi de aceea era cât se poate de normal ca lacrima să stea şi să aştepte acolo, în colţul ochiului. Trebuia să murim amândoi.”( p. 38)

O dramă rimbaldiană se derulează pe ecranul irişilor de o nuanţă albastru-verde ai ochilor tinerei femei care presimte deopotrivă moartea meteoricei sale cariere de actriţă.Cine a fost Pia Degermark, dincolo de acest film? Cartea sa de memorii o spune cu onestitate. S-a născut într-o familie bogată, la Stockholm, avea uşile deschise în familia regală, cu al cărui prinţ moştenitor dansează la Storlien. Nu visează la a deveni actriţă. Învaţă foarte bine la un liceu particular şi este educată să ajungă o doamnă, mamă de familie, după ce va termina preconizata şcoală de traducători de la Geneva. Dincolo de toate acestea, se simte tristă şi neiubită, pe un fond de extremă sensibilitate emoţională. La şapte ani, îi scrie învăţătoarei sale despre visul ei când va fi mare:

„Vreau să fiu bună, mai bună, cea mai bună, deşteaptă, mai deşteaptă, cea mai deşteaptă, iubită, mai iubită, cea mai iubită.” (p.17)

După ce în 1966 face filmul Elvira Madigan, în 1967, i se decernează Palme d` Or- ul pentru cea mai bună actriţă a filmului european. După vara miticei filmări, Pia s-a întors la internat, toamna, şi în scurt timp pierde cincisprezece kilograme. Rigiditatea sistemului o face să resimtă o fractură emoţională insuportabilă, transpusă în anorexie. Cu mari eforturi de voinţă, după un an, revine la o greutate acceptabilă. Se va căsători de tânără cu fermecătorul Pier A. Caminneci, moştenitorul concernului Siemens, şi va trăi câţiva ani binecuvântaţi, iarna pe cele mai exclusiviste pârtii de schi cu un factotum în urmă purtând pahare cu şampanie, vara la Villa Trinacria de lângă Cannes. Dar binecuvântarea financiară devine în scurt timp apăsătoare, continua vânare de distracţii o frustrează. Divorţează, după ce soţul devine alcoolic, dar în urma acestui gest îşi pierde fiul, pe Cesare.

Retrospectiv, ea înţelege că n-a ştiut niciodată ce sunt angajamentele familiale pe viaţă. De copilă a asistat la viaţa amoroasă dublă dusă de părinţii săi. Dezordinea alimentară era refugiul lipsei de certitudini emoţionale. La şapte ani, dusă la şcoala de balet, constată că are mai multe kilograme decât restul fetelor. Mama nu încetează să pună presiuni asupra ei pentru că a fi slab înseamnă a fi frumos, nu-i aşa? Ajunge să stea o lună la Spitalul de copii Prinţesa Lovisa pentru un regim de slăbire. Este o perioadă traumatică şi carcerală, imortalizată în imaginea unei fetiţe care strigă zgâlţâind zăbrelele metalice „Ia-mă!” iar în schimb mama îi răspunde cu un tot mai îndepărtat sunet de tocuri ale unor insuportabil de eleganţi pantofi.

Din spaima de a nu fi demnă de iubire, precum şi din trauma abandonului, Pia Degermark ajunge la cele mai greşite alegeri în privinţa bărbaţilor din viaţa sa. În jurul vârstei de patruzeci de ani devine a doua oară mamă, dar după patru săptămâni, Asistenţa Socială îi ia fiul pe motiv că nu îl îngrijeşte corespunzător. Acum va atinge culmea decăderii fizice, dorul de fiul său afundând-o şi mai mult în droguri: „După noaptea aceea la hotel am rămas fără adăpost, fără un punct fix, şi continuam să sar pe piciorul stâng, sprijită în cârje. Era luna decembrie şi un ger cumplit afară. Puroiul curgea fără oprire din piciorul drept şi trebuia să schimb bandajele de două ori, chiar de trei ori pe zi. Se întâmpla uneori să am norocul să pot dormi pe jos în bucătăria unei cunoştinţe. Alteori n-aveam noroc şi înnoptam pe duşumeaua de piatră a spălătoriei dintr-o clădire părăsită(…)”( p. 197)

Miza cărţii este iertarea. Căci în ultima pagină a memoriilor îşi face apariţia un înalt funcţionar suedez care îi transmite Piei Degermark că în urma unor reevaluări s-a constatat o abuzivă despărţire a mamei de fiul său Robbin, Statul asumându-şi autopenalizarea pentru cei treisprezece ani de nedreptate impusă celor doi. Căci, da, nici măcar Suedia nu este un paradis legislativ, aşa după cum nici actriţele tinere, fermecătoare şi premiate nu ajung prinţese, ci au şanse mari să cunoască excluderea şi opropriul, singurătatea şi boala. Toate acestea din motivul simplu că aceasta nu este cea mai bună dintre lumile posibile, dar ea rămâne singura pe care o avem la îndemână ca să putem trăi măcar o vară limpezimea unor stări precum privirea Piei-Elvira din filmul lui Widerberg. Cartea transmite prin mărturia faptelor trăite că iubirea este singura care poate modifica lumea, unica forţă care nimiceşte răul. Iar când răul dispare, se risipeşte şi frica.

Titlu: Lebedele sălbatice
Autor: Jung Chang
Rating:
Editura: Curtea Veche
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Sanda Pop
Numar pagini: 509
ISBN: 978-973-669-718-0

Lebedele sălbatice este descrierea prefacerilor sociale chineze din secoloul 20, parte autobiografie, parte expunere istorico-politică a Chinei comuniste. În ciuda lungimii şi a subiectului, stilul autoarei este simplu şi, deşi povestea e complexă, devine prea puţin confuză. Cartea prezintă povestea adevărată a trei generaţii de femei, şi este o demonstraţie de curaj şi rezistenţă într-o epocă tumultuoasă, atât de puţin înţeleasă de lumea occidentală. Niciun detaliu, oricât de terifiant, nu este cruţat, dar în pofida atrocităţilor, a cruzimii şi a brutalităţii, din ea reiese tenacitatea de a continua să supravieţuieşti în circumstanţe adverse, fiecare tragedie fiind o victorie a naturii umane.

Când am început să citesc cartea, nu aşteptam mai mult decât informaţie pură despre o lume prea puţin cunoscută şi, începând cu agonia imperiului, ocupaţia japoneză, mişcarea naţionalistă, războiul dintre Guomindang şi comunişti, Marele Salt Înainte al lui Mao, Revoluţia Culturală şi uciderea identităţii naţionale, până la moartea lui Mao Zedong, aşteptările mi-au fost împlinite. Ba mai mult"

Acest tur de forţă în istoria recentă chineză capătă accente personale, cu cât timpul şi schimbările antrenează oameni dragi autoarei. China tradiţională este surprinsă în prezentarea vieţii bunicii sale: picioarele legate şi mersul clătinat (obţinut prin înfăşurarea unei fâşii de pânză albă în jurul labei piciorului, îndoind degetele, în afară de cel mare, sub talpa piciorului şi aşezarea unei pietre deasupra care să strivească scobitura tălpii), care, aparent, aveau un efect erotic asupra bărbaţilor, deoarece vulnerabilitatea femeilor ar fi indus dorinţa de a le proteja; experienţa de concubină a unui general şi căsătoria cu un doctor mult mai în vârstă, toate vorbesc despre un fel anume de a privi femeile şi rolul lor înainte de Revoluţia Comunistă.

Prin contrast, viaţa mamei autoarei e plină de noi posibilităţi, ea fiind o susţinătoare ferventă a noului regim şi soţie a unui oficial comunist. Poziţia privilegiată a părinţilor îi permit autoarei să primească o educaţie aparte dar totul se schimbă atunci când aceştia sunt acuzaţi de trădare şi Jung este trimisă, ca mulţi alţi tineri din generaţia ei, la ţară, pentru "re-educare". În timp ce Ei (occidentalii) se miră cum un megaloman poate să preia controlul unei naţiuni şi să o domine prin uzul fricii, şi-şi reafirmă imediat libertăţile şi neîncorsetările, politica ridicolă şi dementă ne face pe Noi să ridicăm din umeri cu tristeţe: am trecut şi noi prin asta.

Deşi Lebedele sălbatice vorbeşte în principal despre cele trei femei, probabil că cea mai interesantă persoană din carte este tatăl autoarei, cadru cu funcţie importantă care credea în idealurile comuniste şi care a luptat pentru integrarea lor în viaţa de zi cu zi a familiei sale. Este ceva eroic în acest om, numit de fiica sa un om moral într-o ţară lipsită de morală, în tragedia de a-şi pierde credinţa şi visele şi a fi umilit şi bătut.

Pentru un plus de precizie, de apreciat sunt şi introducerea la ediţia din 2003 care relatează puţin din dificultăţile autoarei de a face recurs la memorie şi a vorbi despre trecutul ei chinez, fotografiile cu familia ei, arborele geanealogic şi o cronologie familială plus una generală care-l ajută pe cititor să se descurce mai uşor în marea de nume şi de locuri.