Autor: Aharon Appelfeld
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Any Shilon
253 pagini
ISBN: 978-973-46-1112-6
(în limba engleză)

Marșul forțat prin memorie

Escaladează muntele doar cât să te lămurești că e un munte. Niciodată până-n vârf. Cam așa povățuiește un proverb antic, probabil chinezesc, căci chinezii au zicale la îndemână pentru toate situațiile. Aharon Appelfeld se cațără, târâș, cu fiecare carte pe care o concepe, până pe buza rănilor sale sufletești, le pipăie marginile dureroase, dar ne dăm negreșit seama ce spaimă îl cuprinde mereu când e să privească înăuntrul lor. Și ce greu îi cade să-și amintească ceea ce ține prea limpede minte! Povestea unei vieți e o plagă deschisă. Se parcurge cu ochii sufletului acoperiți (a oroare) cu palma, urmărind rândurile printre degete.

De douăzeci de… cărți – se destăinuie autorul – își tot propune să regăsească dumnezeirea copilăriei sale lipsite de umbre, dar și să împărtășească întocmai atrocitățile prin care a trebuit să treacă în timpul prigoanei naziste – copil fiind, evreu fiind: evadarea din lagăr, ”marșul forțat” prin noroaie și prin păduri neștiute, dar mai puțin neprietenoase decât oamenii la porțile cărora a bătut pentru o bucată de pâine și adăpost; hăituit de ”eroicii” soldați antisemiți ai mareșalului Antonescu, slugi docile, cu exces de zel criminal, ale măcelarilor de elită germani. Dar: ”Am scris deja mai mult de douăzeci de cărți despre acei ani, însă uneori mi se pare că încă nici nu am început să-i descriu, că memoria plină, detaliată, e încă ascunsă înăuntrul meu, iar când va țâșni din adăpostul ei, va curge în valuri zile la rând.”

Aharon Appelfeld (77) a edificat ”autobiografia” de față, Povestea unei vieți, în 1999, cu aceeași simplitate înfiorătoare, același ”scris reținut”, comprimat, fragmentar, ironizat de criticii săi (în vremea când în literatura israeliană predomina amploarea, întinderea, ”larg însemna epic”), pe care le-ați întâlnit și-n romanul Badenheim 1939. ”Marșul” său prin stepele memoriei nu a cunoscut încă răgazul sau împlinirea, (pentru că) nici descrierea fidelă, completă, pe care autorul o pândește de când s-a abandonat Literelor.

Estetica emoției

Ar fi indecent să afirmăm despre lucrările lui A. Appelfeld că sunt savuroase sau să folosim alt epitet frivol, de mari pasionați de beletristică… Nu mi-ar părea, însă, deplasat să susțin că acest evreu din Cernăuți e un desăvârșit estetician al emoției! Sigur, nu e cazul nici să-l citim pe scriitorul israelian în poziție de drepți, în picioare, cu o morgă ipocrită pe chip. Deși, poate că noi – dacă aș chibzui mai bine, în ”calitate” de urmași ai ”vitejilor” ostași care trăgeau ca la bâlci în convoaiele de deportați, s-ar cuveni să citim mărturiile acestea în genunchi. Adică pe Appelfeld, alături de G. Konrád, I. Kertész, Primo Levi, chiar și pe B. Schulz – copiii Holocaustului. În genunchi!

Cartea este structurată pe mici capitole, 30 la număr, redactate în goana amintirilor: 30 de mici izbânzi în continuul proces de negociere cu imensa traumă. Memoria, ”fluidă și schimbătoare”, e lăsată să-și facă hatârul, să se împrietenească cu neputincioasele cuvinte pentru a le impregna până-n miez. Dă năvală, tumultoasă, apoi se retrage; cuvintele aleargă în urma ei, promițându-i că, dacă se va întoarce, îi vor sluji și mai fidel. Portrete, scene – de multe ori statice -, imagini estompate, ca de vechi album de familie, filme frânte, din care, prin diverse trucaje ale minții, au dispărut unii protagoniști: de pildă, moartea concretă a mamei lipsește, e evocată metonimic printr-un ultim, scurt și de neșters țipăt… Dincolo de frazele zgârcite curge un ”limbaj” ce datează de dinaintea vorbirii. Un limbaj al simțurilor, care poartă, abia el, informația corectă. ”Neîncrederea în cuvinte am căpătat-o în acei ani. Un flux verbal curgător îmi trezește suspiciuni. Prefer bâlbâiala, fiindcă în ea aud conflictul și neliniștea, efortul de purificare a cuvintelor, dorința de a dărui ceva din propriul eu.”

Un copil întrerupt, un copil al războiului refugiat în contemplare (”bucurie a interiorizării”) din calea realității; un adult care nu a reușit să-și împace (să-și unifice) vârstele ce i-au supraviețuit, neînțelese, în adâncuri; străin în țara semenilor săi, străin în limba de împrumut, cu toate că e ”limba lui Dumnezeu”, cu toate că e limba consângenilor, un grai pe care și-a impus să-l învețe, în chinuri groaznice (tocmai pentru că nu era limba mamei!). Tot ce s-a petrecut cu el și în el s-a păstrat, în ciuda maturizării. Pierderea casei, a limbii, părăsirea orașului său drag, ”suspiciunea, teama, deficiențele de vorbire, înstrăinarea” – simțăminte din care i s-a născut literatura, ficțiunea sub care camuflează ceea ce a rămas de nerostit.

”Cartea aceasta nu este o finalizare, ci o încercare, o încercare disperată, dacă vreți, de a lega diferitele componente ale vieții mele de rădăcina din care au început să crească.” Lectura în limba română e favorizată de o traducere fără poticneli, grație eforturilor lui Any Shilon.

Scris de Cristian Sîrb

Carti de acelasi autor

• Badenheim 1939

Autor: Gheorghe Florescu
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2008
503 pagini
ISBN: 978-973-50-2208-2

Legenda cafelei

Dumnealor ciobanii, de-a lungul și de-a latul lumii și Istoriei, au jucat diverse roluri: ba de precursori anonimi ai marilor geografi și exploratori – în căutarea neobosită a locurilor cu verdeață, propice păscutului; ba au fost rivali, dușmănindu-se și ucigându-se între ei pentru frumusețea turmelor (primele conflicte de amploare ale omenirii au avut loc pentru o oaie, nu pentru o oarecare Elena din Troia); ba întemeietori de țară și de nemuritoare dinastii monarhice, iar, mai înspre zilele noastre – patroni un pic cam neciopliți și cam ”războinici” ai unor epuizate cluburi de fotbal. Legendele pastorale ascund, de obicei, o importantă dimensiune tragică, nu sunt de notorietate prea multe povești hazlii sau relaxante cu ciobani…

Noroc cu baciul yemenit (unii ne încredințează că a fost etiopian, ceea ce ne mută cu tot cu legendă în Africa…), de fapt, noroc cu caprele lui, care au încercat cele dintâi, pe propria blană, proprietățile vitalizante ale cafelei, îndepărtând ghinionul tragic care însoțea peste tot păstorii. Păscându-și respectivul baci cornutele printre arbuștii (necunoscuți la acea dată) care produceau miraculoasele boabe, nu mult timp i-a fost necesar până să remarce cum caprele lui țopăiau mai energic și aveau un apetit considerabil mai mare decât suratele lor, aparținând altor păstori din vecinătate. Nu se ştie cu limpezime dacă, la muls, țâțele lor slobozeau în vadră și cappuccino. Dar aproape cert este că prima cafea din lume a fost, apoi, fiartă la o mănăstire din apropiere.

Povestea armenașului Florescu, o istorie mai mică a României postbelice

În 8 mai 1944, când, în timpul unui bombardament anglo-american, a văzut lumina zilei dl Gheorghe Florescu, autorul Confesiunilor unui cafegiu, România dădea primele semne de anevoioasă dezmeticire dintr-o conflagrație purtată, spun unii, împotriva dușmanului nepotrivit (se ignoră, însă, că URSS, prietenă sau inamică, era departe de a fi un vecin de nădejde). Bucureștean, născut în Biserica Sf. Treime din cartierul Dudești (actualmente, blocuri, fabrici și uzine), având parte de o tinerețe în timpul căreia perioadele de depresiune financiară și compensațiile ulterioare s-au îmbinat într-un mod suficient de armonios, nu se poate afirma că Gh. Florescu și familia nu s-ar fi bucurat de iubirea și ocrotirea sfinților. Dacă nu a celor creștini, atunci măcar a zeului Mercur – protectorul negoțului.

N-am să trec în revistă întreg traseul educațional și profesional al respectabilului memorialist, amănunțit prezentat în volum – pe alocuri, chiar cu abuz de detalii. Cartea calificându-se și în chip de Istorie neconvențională a comerțului postbelic, numai bună de studiat la un curs scurt de marketing de la ASE. Voi aminti doar, mai cu seamă celor care au deschis ochii pe astă lume după 1989, că obsesia regimului comunist de a controla tot ce mișcă în țară (indiferent de țară) atinsese inclusiv libertatea comerțului. Dacă până prin 1958 mai subszistau, ici-colo, prin România, câteva inițiative particulare într-ale negustoriei (evreii și armenii excelând și la noi, cum era de așteptat), în anii următori, de importuri, vânzări și exporturi se va ocupa exclusiv Statul (citește: Securitatea și partidul unic), în strădania sa egalitaristă, declarativă, de a ne ”apăra” de abuzul claselor exploatatoare, de chiaburi, de speculanți și de ”burgheji”. Vorba sloganului, foarte popular, deși sinistru, de atunci: ”Ana, Luca și cu Dej au băgat spaima-n burgheji” (cei enumerați fiind exponenții ”valului întâi” de comuniști autohtoni). Confesiunile… d-lui Florescu sunt împistrite cu asemenea zicale, uneori de un amuzament îndoielnic, aparținând folclorului urban.

În sfârșit, petrecându-și domnia sa grăbita adolescență în umbra unor destoinici și influenți patroni bucureșteni de origine evreiască sau armenească (de unde și porecla ”Armenașul”), nevoit să-și întrețină de timpuriu familia (cu tatăl deținut politic), naratorul s-a regăsit, nu peste mult timp, fără remediu pătruns de morbul comerțului de înaltă ținută, mărturisindu-se în particular fascinat de negoțul cu ”coloniale” (cacao, diverse mirodenii, banane, citrice, arahide, etc) printre care, la loc de frunte, trona cafeaua. Pe vremea aceea – de fapt, epoca menționată în carte întinzându-se până la căderea comunismului -, cafegiii oficiali ai țării se alimentau cu cafea în vrac, sosită în țară în stare brută, verde, prepararea ei pentru desfacere și vânzare efectuându-se în câteva prăjitorii, unele ”la vedere”.

Conjugarea verbului a servi

Pentru că îi servea prompt pe potentații momentului (securiști, ofițeri cu multe grade ai Ministerului de Interne și ai MApN, membri ai structurilor de conducere ale PCR, medici, dar și actori celebri, academicieni, scriitori), bonomului Gh. Florescu i s-a acordat șansa să ”țină” o unitate comercială quasi-privată (instalația de prăjit era proprietate personală, de exemplu), un soi de club select, frecventat doar de privilegiații acelor ani, în plin centru vechi al Capitalei, pe strada Hristo Botev, la numărul 10 – ”afacere” deprinsă și moștenită de la ”cel mai important cafegiu armean din toate timpurile”, Avedis Carabelaian.

Profitând de fațada asigurată de această impresie de legalitate, securiștii de la Agenția pentru Import își derulau cu maximă nesimțire și prin intermediul acestui magazin-pentru-ștabi bănoasele activități de contrabandă cu rarități ”importate” în folos personal. Aș fi adăugat, sarcastic, că purtaseră acest trafic ”pe sub nasul autorităților”, dacă nu mi-aș fi dat repede seama că ei înșiși erau autoritățile! Lucru deloc de mirare că mulți dintre angajații fostelor așa-zise servicii ”de informații” (de fapt, de represiune) au pătruns rapid în cercul strâmt al celor mai prosperi ”capitaliști” post-decembriști ai țării noastre… Nu degeaba am subliniat, mai sus, verbul a servi, conjugat obsesiv din scoarță-n scoarță, până la finalul cărții…

…Iată un verb pe care, cu oscilații, s-au ”sprijinit”, să zic așa, în sufletul meu de cititor, atât o anumită simpatie pentru personajul-autor al ”memoriilor” de față, cât și sentimentele mele contradictorii, nu puține mergând până la o explicabilă repulsie. L-am servit, ce să fac; am servit-o pe doamna cutare; i-am servit pe toți; treceți pe la mine și vă servesc. O să-l întâlniți până vi se va apleca. Să nu gândească cineva că acest cuvânt ar defini cumva, în limba română modernă, relații senioriale, nobile, sau din cele stabilite între gentlemen-i. Nu. Imaginați-vă, mai degrabă, un melanj balcanic de ploconeală, spate cocârjat, frecarea mâinilor însoțită de un hihihi diavolesc, spoială de distincție, complicitate de joasă speță, corupție de doi bani, corupție de mai mulți bani (dolari), găinărie, bovarism, paranoia și mimare a profesionalismului și a verticalității. ”Te servesc” e, la noi, ruda apropiată, sinonimul lui ”te rezolv”.

Am trăit un deceniu și jumătate de lipsuri în epoca de cenușie amintire – anii care trebuie, pasămite, să fie cei mai luminoși din viața oricui. Mi-a fost, din acest motiv, foarte dificil să ”rezonez” cu spiritul ”eroic” de neguțător clasa I, sacrificat pe tejgheaua neamului, al descurcărețului cafegiu, cel care ”se zbătea” să-și mulțumească și, nu-i așa?, să-și servească din belșug (cu sau fără plată) clientela din ”lumea bună” (chiar așa îi numește, nu totdeauna cu ghilimelele de rigoare) – singurii care aveau acces în magazinul ”cu circuit închis”, cu produse la care noi – familia mea și mulți asemeni nouă de pe tot cuprinsul României – nici nu știam să visăm! Iată ce se petrecea – deșănțarea asta consumistă, traficul acesta cu gourmet-uri coloniale – în timp ce majoritatea populației era constrânsă să dea noi găuri curelei, ca efect al efortului conjugat al plății datoriei externe, depus de fiecare cetățean, fără deosebire de naționalitate, parte integrantă a procesului afirmării suveranității și independenței…! (Urale, aplauze puternice, prelungite!)

Autodenunț fără voie

Vă încredințez, ex abrupto, că este deosebit de antrenantă lectura acestor ”memorii” ale unui ”om simplu”(căci, ne place sau nu: memorii sunt, om simplu este…), care a știut, totuși, să învețe nenumărate ”tehnici de orientare și supraviețuire” de la distinșii dumnealui clienți-prieteni-călăi, absolvind cum laude prestigioasa școală a vieții. Dl Florescu nu se împiedică în rafinamente de stil, nici nu cade în bolovănism literar. Scrie simplu, curgător (sau povestește, dacă a dictat cuiva rândurile acestea), ordonat, cronologic, cu ample și interesante trimiteri istorico-politice, nu uită nimic – ai crede (mai bine ar fi uitat câte ceva). La lansarea din decembrie 2009 a Confesiunilor unui cafegiu, în librăria Humanitas – Joc secund din Timișoara, autorul a mărturisit că editorul și fiica domniei sale (care l-a ajutat la redactare) i-au recomandat să mai suprime niște pagini, cam 300; oricum, cartea rămâne una cuprinzătoare, în ciuda ”forfecărilor”.

Cartea se citește pe nerăsuflate, iar cititorii mai tineri vor încerca într-un chip mai puțin visceral, probabil, senzația de revoltă care m-a cuprins pe mine în dreptul pasajelor ”cheie” ale textului (cele în care erau zugrăvite huzurul din clubul neoficial deschis în Hristo Botev, 10, unde ”se protesta” prin bancuri subversive la adresa regimului, asezonate cu vodcă și scotch). Nu aș dori, însă, în ruptul capului să se aștearnă cineva la lectură cu ideea că inspiratul scriitor de ocazie Gheorghe Florescu, deși trecut prin pușcărie și maltratat în urma unor capete de acuzare cu profil economic, a fost un dizident. Nicidecum: a fost un dârz membru al sistemului, deși un mic pion, până-n vârful unghiilor sale aromate de cafegiu. Sistemul nu era format (altfel, nu ar fi avut cum să supraviețuiască) numai din cretinii fără studii din C.C. al PCR (PCR fiind partidul unic între 1949 – 1989), ofițerii superiori ai Securității, MI și MApN. Fără complicitatea servilă a ”micilor pioni”, fără contribuția masivă a secăturilor care turnau, fără tăcerea fatalistă a masei poporului sau sub eroziunea mai multor acte de rezistență (cum au fost acțiunile lui M. Dinescu, D. Tudoran, D. Cornea, etc), sistemul fie ar fi colapsat, fie s-ar fi ”reformat” (relaxat) ceva mai devreme, așa cum s-a petrecut în țările socialiste vecine.

Recomand fără reținere ”Confesiunile…” degustătorilor de memorialistică și oricui dorește să înțeleagă mai lesne cumafostposibil regimul totalitar. Ne sunt puse la dispoziție întinse dări de seamă cu valoare documentară din odioasa orânduire, deconspirată chiar din miezul ei, ghidați fiind de un ”mărturisitor” dinlăuntru. Un povestitor amator cu spiritul enciclopedic, verva și oralitatea armenașului Florescu, care și-a împletit măiastru istoria personală cu istoria țării… Veți vedea, nu în ultimul rând, cum cafeaua amestecată și prăjită în magazinele de sub tutela antenumitului ”a avut un loc deosebit, în acele timpuri, în istoria literaturii române”. De umor nesofisticat, proverbe și zicători – doldora paginile! Mi-a plăcut îndeobște o scenă: autorul, om cu frica lui Dumnezeu, decide să facă o donație Bisericii. Îl caută pe preot. În biserică, nimeni. Admiră puțin picturile, intră în altar. În altar – preotul. Înainte ca evlaviosul povestitor să apuce a-și dezvălui intențiile, părintele îl întreabă: ”Ce bei, fiule?”…

De pe urma lecturii, am rămas cu un gust amărui. De cafea. Și cu o poftă de nestăpânit. De cafea, firește. Am acordat 4 puncte volumului pentru valoarea lui documentară, pentru scriitura onestă, fără pretenții literare și pentru naivitatea cu care autorul alege să fie de-o sinceritate crudă, omițând, poate fără să-și dea seama – pesemne, încântat de ”misiunea” dumisale de ultim cafegiu – să treacă sub bemol situațiile (nu puține) care-l pun într-o lumină deloc admirabilă.

Scris de Cristian SîrbCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Jose Freches
Rating:
Editura: Allfa
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Roxana Bîrsanu
827 pagini (volumul 1 + volumul 2)
ISBN: 978-973-724-167-2

Recunosc că până acum nu am mai citit nici o biografie. Am citit tot felul de articole, despre multe persoane importante, însă o carte în care se povesteşte întreaga viaţă a cuiva nu îmi aduc aminte să fi citit vreodată. Mă hotărâsem să abordez acest gen când am văzut recomandările din Ghidul de cititor feroce, care mi-au atras atenţia. Iar când a ajuns la mine cartea despre Gandhi, m-am gândit că nici nu se putea să încep mai bine.

Toată lumea ştie ce om grozav a fost Mohandas Karamchand Gandhi. Cred că imediat după rostirea numelui lui mai toţi se gândesc automat la poate cel mai cunoscut citat care îi aparţine: “Be the change you want to see in the world.” Ştiu că a luptat pentru India, ţara lui de origine şi că a trezit admiraţia multor lideri.

Dar câţi ştiu exact modul în care a “luptat”? Câţi ştiu cine i-a servit drept model? Cine i-a servit drept suport în vremurile grele? Câţi ştiu cum a ajuns acest om micuţ şi firav să fie una din personalităţile emblematice ale istoriei? Cine ştie cum a început totul?

Eu una nu aş fi putut da un răspuns coerent la întrebările de mai sus. Acum însă vă pot spune că tânărul Mohandas a idolatrizat-o pe mama sa, o adeptă convinsă a jainismului. De la ea a învăţat primele lucruri despre lume şi despre religie, ea i-a provocat prima revoltă legată de nedreptate, ea i-a inoculat dragostea pentru Adevăr şi pe ea în primul rând a vrut să o facă mândră de el. Şi mai presus de toate, ea a ştiut că fiul ei avea să devină măreţ.

Nu se poate însă să afli toate lucrurile astea fără un context. Drept pentru care m-am bucurat să văd că primul volum mai ales, mai mult decât cel de-al doilea, este în parte biografie, în parte o monografie a Indiei ocupate de Imperiul Britanic. Cum India nu s-a aflat pe lista mea de priorităţi atunci când a fost vorba de a învăţa despre diferite culturi, am găsit de-a dreptul utile atât notele de subsol care explică diverşi termeni indieni cât şi detaliile referitoare la cum se trăia în India in anii ‘70 ai secolului nouăsprezece.

Drept pentru care am învăţat în primul rând despre castele în care era împărţită societatea indiană- una dintre ele fiind casta celor ce nu trebuie atinşi- dalit. Oamenii care fac muncile de jos -curăţarea latrinelor, de exemplu- a căror piele nu trebuie atinsă dacă nu vrei să îţi murdăreşti corpul şi deci să îţi pierzi din puritate. Unii dintre cei pe care Gandhi a luptat să îi ajute.

Am aflat şi despre hrană, despre tradiţii, despre religie şi coloniştii englezi, dar şi despre ce înseamnă să te căsătoreşti la 13 ani, chiar din exemplul tânărului Mohandas. Ce înseamnă sa îţi iubeşti partenerul o viaţă întreagă şi cum a înţeles Kasturbai să îşi sprijine soţul de când era o adolescentă speriată de noaptea nunţii, până când a fost răpusă de boală.

Ce s-a întâmplat de fapt cu Gandhi? S-a lovit de nedreptatea din partea coloniştilor, suportată de indieni. Însă momentul în care s-a hotărât să lupte împotriva ei a venit, culmea, nu în India, ci în Africa de Sud. Acolo a ajuns tot din cauza sistemului corupt, care nu îi permitea să îşi întreţină familia de pe postul de avocat cu diplomă obţinută la Londra. Aşa că a fost nevoit să accepte o slujbă departe de casă.

Aflat la intrarea într-o sală de judecată din una din provinciile sud-africane, avocatului Gandhi îi este poruncit de către un judecător european să îşi dea jos turbanul. Fiind un om demn, nu acceptă aşa ceva, astfel încât părăseşte tribunalul, aflând ulterior motivul cererii judecătorului; în Africa de Sud există trei categorii de indieni: indienii “arabi”, cei care sunt îmbrăcaţi ca musulmanii şi singurii care au voie să poarte turban, indienii hinduşi (cum este Gandhi) şi parşii. Aceştia doi din urmă sunt consideraţi inferiori, nişte unelte cu prea puţine drepturi.

De la jurământul de a nu abandona niciodată cauza turbanului în Africa de Sud, până la a se implică activ in obţinerea de drepturi pentru indienii de acolo nu a fost decât un pas.

M-am întrebat însă cu mare curiozitate cum a făcut până la urmă să determine atât de mulţi oameni să îl urmeze. Răspunsul l-am aflat tot în primul volum. Cunoscând din ce în ce mai multe din nedreptăţile practicate de occidentali, Gandhi cheamă un mic grup de indieni cărora intenţionează să le vorbească despre adevăr şi buna-credinţă în afaceri, despre faptul că un negustor bun nu este obligat să îşi mintă sau să îşi înşele clientul. Pe care îi îndeamnă să adopte o conduită ireproşabilă şi exemplară, tocmai pentru a le oferi europenilor un exemplu de ce înseamnă un indian care merită respectat. Aşa a început totul, cu 50 de oameni strânşi pe peluză.

Cum a reuşit să câştige atât de mulţi oameni de partea lui? Cu răbdare. Nu s-a lăsat descumpănit de lipsa de reacţie a celor cărora le-a vorbit. A căutat argumente până când a convins. A vorbit cu calm, şi mai presus de asta, a arătat respect. Oferind totul, necondiţionat, vrând să ajute. A devenit astfel simbolul speranţei într-o lume mai bună, o lume unde persoanele de culoare să fie tratate nu ca nişte animale, ci ca nişte fiinţe umane.

Primul volum urmăreşte momentele care au bătătorit calea pe care cel care va fi numit Mahatma (“suflet mare, în sanscrită) a hotărât să apuce. Deja în volumul doi sunt detaliate acţiunile clare care au dus la eliberarea Indiei. Începe cu el aflat în Londra, la scurt timp după izbucnirea Primului Război Mondial, având planul de a înfiinţa un grup de brancardieri format din indienii stabiliţi acolo.

Un lucru care m-a surprins în volumul doi, a fost cealaltă faţă a lui Winston Churchill. Obişnuită cu citate şi povestiri pline de admiraţie faţă de acesta, l-am văzut aici responsabil de situaţia Indiei. Ba mai mult, l-am văzut trimiţând o telegramă in care scrie “Cum se face că Gandhi nu a murit încă?”

În ceea ce priveşte stilul, este în continuare o poveste, aşa cum de fapt este şi primul volum. Probabil din această cauză a şi fost întreaga biografie atât de uşor de citit. Abundă în continuare în detalii pe care numai într-o scriere în două volume le poţi aborda. Însă evenimentele o iau puţin la goană şi în mare sunt deja lucruri pe care le găseşti şi pe internet. Asta nu înseamnă totuşi că îl poţi trece cu vederea. Asta pentru că în spatele acţiunilor, cartea te ajută să cunoşti omul care le-a întreprins.

Şi ajung aici la reticenţa mea iniţială faţă de biografii: întotdeauna m-am gândit că atunci când vine vorba de istorie (fie ea a unei naţiuni sau a unei persoane), găseşti toată informaţia care îţi trebuie pe internet. E de ajuns să deschizi Wikipedia şi să citeşti exact acţiunile despre care vă povesteam în paragraful anterior. Însă deosebirea majoră este aceea că pe marele web găseşti în primul rând generalităţi. În al doilea rând trebuie să cauţi in multe locuri şi să combini informaţia. Încep însă să cred că atunci când vine vorba de biografii, cărţile fac diferenţa. Pentru că o carte despre o personalitate istorică arată că a fost cineva destul de pasionat pentru a citi probabil tone de hârtii despre acea persoană. Poţi avea deci ceva încredere în cineva care a depus un asemenea efort.

Concluzionând, ce a făcut Mahatma Gandhi de fapt? A propovăduit cele cinci precepte ale codului de onoare jainist, învăţate de la mama sa: să nu furi, să nu minţi (căutarea neîncetată a Adevărului), să îţi păstrezi puritatatea (prin igienă, vegetarianism şi posturi severe), să nu fii niciodată violent şi să refuzi bunurile materiale.

Filosofia sa de viaţă, pe care a respectat-o cu stricteţe, şi personalitatea formată de această filosofie sunt cele care au cucerit o lume întreagă. Gandhi nu a oprit Al Doilea Război Mondial şi nici nu a eradicat foametea de pe Pământ. A fost însă o sursă de inspiraţie pentru toţi cei care l-au ascultat. A arătat că este posibil ca un popor să se elibereze prin non-violenţă, prin simpla încetare a supunerii faţă de englezi. Prin boicotarea calmă a dominatorilor, fără vărsări inutile de sânge.

Şi mai presus de acestea, a arătat ca chiar şi un om micuţ şi firav poate face orice, dacă crede şi dacă este hotărât.

Scris de Raluca AlexeCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Haruki Murakami
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Iuliana Oprina
324 pagini
ISBN: 978-973-46-1556-8

Murakami scriitorul versus Murakami omul

Pain is inevitable. Sufference is optional.

În Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă Haruki Murakami își dezvăluie o cu totul altă față, o latură a personalității care pe mine m-a surprins foarte tare, fiind obișnuită cu stilul metropolitano-fantastic al romanelor sale fantasy desprinse dintr-o Japonie cosmopolită și occidentalizată. De această dată stilul său este clar și simplu, fără fraze alambicate sau ”floricele”, însă de o profunzime limpede, cu metafore și aforisme ce îndeamnă la meditație asupra sensului existenței fiecăruia dintre noi.

Așa cum mărturisește însuși scriitorul în prefața romanului său, această scriere reprezintă însumarea gândurilor sale scrijelite de-a lungul anilor în care și-a măsurat existența între maratoane și cărți publicate, conferințe și cursuri, călătorii în SUA și Hawaii. Autenticitatea notițelor este dată tocmai de modul în care au fost rearanjate pentru a crea acest roman autobiografic, întrucât capitolele marchează un alt colț al lumii în care Murakami se afla, cât și data. Astfel, cele 9 capitole se derulează între 5 august 2005 și 1 octombrie 2006 și prezintă cursul neclintit al zilelor de antrenamente asidue pentru un nou maraton. Alegoria alergatului de cursă lungă pentru a prezenta ”meseria” de scriitor este una cât se poate de interesantă, pentru că, așa cum alege și Murakami drept motto citatul despre suferința ca opțiune, tot astfel pot spune și eu că cele două profesii reprezintă un tip de suferință voită, prin alergat împingându-și limitele trupești, iar prin scris pe cele spirituale și imaginative.

Mai mult decât atât, alergatul devine o disciplină autoimpusă drept condiție pentru a putea crea opere valoroase, romane pline de semnificații, pentru a putea accesa resursele stocate adânc în interior – Murakami, de altfel, consideră scrisul drept o activitate solicitantă și din punct de vedere fizic, tocmai pentru că își petrece numeroase ore la birou, concentrat în același punct, antrenându-și mintea, dar și trupul, încordându-și fiecare mușchi pentru a pune în mișcare resorturile talentului. Acțiunea de a scrie devine, deci, o acțiune extrem de disciplinată, contrazicând imaginea scriitorului ca persoană neglijentă și viciată. El afirmă, la un moment dat, în acest roman, că este încântat să ofere această nouă perspectivă asupra imaginii autorului, întrucât în Japonia rezidă stereotipul creatorului dezordonat și dezorganizat.

Dar care sunt cauzele care au declanșat nevoia de a alerga și de a scrie, până la urmă? Murakami nu dă o explicație punctuală, ci le prezintă drept nevoi ce s-au născut brusc, pe care le-a conștientizat, îndrăgit și urmat (a renunțat chiar la barul său de jazz, afacere foarte profitabilă pe vremea aceea, pentru a se dedica întrutotul scrisului), cu toată puterea și cu avânt, lăsând în urmă un stil de viață pentru a adopta unul complet opus, dar căruia i-a rămas fidel până în ziua de azi. Nevoia de a scrie s-a declanșat în momentele de alergare, când mintea se elibera de constrângerile cotidiene și descătușa imagini, idei și personaje, alergatul devenind, în final, cauză și efect pentru scris: Majoritatea lucrurilor pe care le știu despre scris le-am învățat alergând în fiecare dimineață este subtitlul unuia dintre capitolele-mărturii.

Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă este o explicație subtilă a transformării lui Murakami într-un scriitor de succes, într-un atlet cu scopuri înalte, într-un filosof – cartea trebuie citită pentru că îndeamnă la meditație, pentru că pune în discuție numeroase teme cărora nu le dă un răspuns general valabil, ci propriul răspuns (alergatul devine metodă de psihanaliză și de redescoperire sau descoperire a valențelor multiple pe care sinele le îmbracă) cum ar fi autocunoașterea, scopul nostru în lume, depășirea limitelor, creația etc. Dacă l-ați mai citit pe Murakami este cu atât mai necesară citirea acestui roman autobiografic, pentru că veți afla lucruri inedite despre ”maniile” sale ca scriitor, pentru că va fi un prim contact cu mintea autorului, lucidă și ordonată (contrar așteptărilor mele), pentru că va fi o adevărată revelație.

Scris de Alice Teodorescu

Carti de acelasi autor

• Kafka pe malul mării
• Birthday Stories
• In noapte
• Iubita mea, Sputnik
• Dans dans dans
• După cutremur
• Pinball, 1973
• In cautarea oii fantastice
• La sud de graniţă, la vest de soare
• La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor

Autor: Varujan Vosganian
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2009
523 pagini
ISBN: 978-973-46-0887-4

Un Dumnezeu mai neatent decât de obicei

Vă spun pe neocolite cum stă treaba: cartea aceasta m-a găsit pe mine!

Am să încep cu ceea ce s-ar fi cuvenit să fie, de fapt, încheierea: am citit Cartea şoaptelor cu smerenie, ca pe o Psaltire, urmărindu-i lacom rândurile, cu arătătorul apăsat tandru pe hârtia lunecoasă – cum ni se întâmplă când silabisim prima oară din Abecedar. Am psalmodiat-o, m-am rugat laolaltă cu personajele ei pentru pacea sufletului unui mic popor mare, un popor prădat de ţară, fără prieteni – armenii. Cronica migălită de Varujan Vosganian picură cumpătare şi atemporalitate în inima cititorului şi deplasează fireasca dorinţă de vendetă – dinspre nervii, muşchii şi viscerele celui impresionat de ororile narate – adânc în conştiinţa lui. Şi anume, nu ispitindu-l la crimă – ca răspuns (mereu insuficient) genocidului, ci sprijinindu-l să înţeleagă, să ţină minte, ca să mărturisească mai departe. Musai şoptit, pentru că şoapta înmoaie orice vrăjmăşie, îndulceşte zilele şi prelungeşte viaţa.

Un veac de plâns gâtuit, de doliu nedus la capăt după morţii lăsaţi pradă corbilor Anatoliei şi apelor Eufratului în urma convoaielor de deportaţi, i-a dezobişnuit pe armeni de deprinderea de a-şi striga durerile, păsul, şi, mai mult de atât, i-a împins treptat să nu se mai sfătuiască despre treburile serioase cu glas tare, ci şuşotind ca pentru sine. “Cu cât alţii îşi aduceau aminte mai rar de ei, cu atât mai bine. Era prea strâmt locul pentru ei pe lumea asta. Învăţaseră să trăiască înăbuşit”. Era în vremea când opresiunea nu lăsa răgaz lacrimilor, lipsa de libertate afecta inclusiv minimul, nelegiferatul drept de a plânge. Pelerinajul forţat, pe care-l face arhetipul armeanului apatrid – pornind din vremelnica patrie a plânsului liber, un fel de illo tempore în care “Dumnezeu era încă la îndemână”, trecând prin experienţa mută a plânsului reprimat, şi ajungând în Străinătatea tânguirii autiste şi a şoaptei fără ascultători – nu i-a adus acestuia nădăjduita mântuire. Dumnezeul secolului XX se dovedise mai retras, “mai neatent decât de obicei”, aşteptându-se mai cu seamă de la oameni să-I întregească voia.

Despre vina de a supravieţui

Cartea şoaptelor povesteşte îndeosebi despre cei învinşi. Înfrângerea nefiind mereu întâmpinată ca o fatalitate, un dat al sorţii, ori ca o consecinţă a nevolniciei. Năpasta poate cădea asupra unui neam şi drept urmare a neîngrăditei sale opţiuni – una desprinsă ca dintr-o faţetă înţeleaptă, chiar pioasă, a liberului arbitru. Opţiunea celor care au renunţat la ambiţia de-a dobândi ceva ce ar putea fi găsit pe această lume. Nerămânându-le, atunci, decât a se lăsa biruiţi de Istorie, aici aflându-se doar în trecere. Unii ar numi asta pasivitate, alţii – neutralitate binevoitoare sau, in extremis, defetism. Cert e că, indiferent care i-ar fi numele, atrage ca un magnet pofta de nimicire a celor cu vocaţie de călăi.

Cărţile excepţionale, mai ales letopiseţele moderne (între care aş încadra şi proza d-lui Vosganian, care şi-a istorisit seminţia, ascultând – s-ar părea – atât şoapta îndepărtată a strămoşilor masacraţi cât şi vocea indescifrabilei autoînvinovăţiri a celor care au reuşit să supravieţuiască), se nasc în vremi de oarecare tihnă a Istoriei – stare şi conjunctură mult mai propice interogaţiilor identitare; care pot fi, mai întâi de toate, întrebări referitoare la ego (fiecare individ punându-se tihnit, adică, faţă în faţă cu el însuşi), şi, de asemenea – la şansele de afirmare ale întregii etnii, în lumea odată reaşezată în matca sa.

Viaţa din fotografii

„Când privesc acum, de la vârsta pe care o avea bunica mea când m-am născut, amintirea bunicilor la vârsta bătrâneţii începe să se estompeze. Şi asta mai ales pentru că bunicul Garabet a fost cât se poate de priceput în a-şi păstra amintirile despre sine. Înţelegând, cu firea lui de artist, că povestea vieţii oricărui om e alcătuită doar în parte din ceea ce trăieşte în timp real, restul, în părţi egale, fiind alcătuit din lucrurile de care îţi aminteşti, din lucrurile pe care le speri şi din cele de care te temi, bunicul şi-a alcătuit o viaţă paralelă, compusă din fotografii (…).”

Fotografiile de familie preiau funcţia de testament, acolo unde alte izvoare documentare lipsesc, şi se-apucă să grăiască din clipa în care până şi şoaptele devin neputincioase – armenilor copilăriei lui Varujan le plăcea să se fotografieze. De regulă, în grup, între rubedenii, şi arborând o poză riguroasă. Bărbaţii, aşezaţi pe scaune, trufaşi şi rigizi – de fapt, intimidaţi de superstiţia tâlhăririi sufletului şi încuierii lui definitive în cutia cu minuni a aparatului fotografic. Femeile, secondându-şi soţii, stând în picioare în spatele acestora, abia ţinându-şi respiraţia în strânsoarea corsetelor “dătătoare de leşinuri”.

Mereu pribegi între două patrii de împrumut, armenii se imortalizau pe peliculă fotosensibilă imediat ce prindeau un scurt moment de păsuire. Doar în acest mod reuşind să ţină un destul de aproximativ recensământ al propriului neam. Ucigaşul în masă – cu precădere statul otoman, căruia i se alătură kurzii, apoi sovieticii – nu a contabilizat niciodată, în stilul impus ulterior de Endlösung-ul nazist, suma victimelor sale. Astfel stând lucrurile, morţii Armeniei au rămas nenumăraţi… Au pierit şi ei decimaţi, întocmai evreilor în Europa, sub ochii din cale-afară de îngăduitori – de-un “pacifism” abia mascând interesele politico-economice – ai consulilor “marilor puteri” occidentale. Înţelegem, aşadar, din ce motive cei scăpaţi de prigoană, acum singuri pe lume şi oarecum… sceptici, fotografiindu-se, “voiau să-şi dovedească lor înşile că mai trăiesc”.

Literatură de raftul întâi

Limba română a armeanului Varujan Vosganian are simplitatea, precizia şi cursivitatea definitorii pentru cei dintâi povestitori ai Literelor noastre. Iar literatura aşternută de dumnealui pe hârtie, uzând de mijloace numai în aparenţă modeste, este, în fapt, una senzuală şi torenţială – fabuloasă, înfiripată, parcă, din noaptea unui nesfârşit solstiţiu de iarnă, prielnic basmelor la gura sobei. Cititorul nu se surprinde socotind cu un aer plictisit paginile care-l despart de final, ci, din contră – le-o fi numărând el, dar disperat că se împuţinează! Oricum, după lectură, afinităţile chimice dintre cititor şi Cartea şoaptelor se dovedesc indestructibile – putem răsufla împăcaţi: pofta de relectură vine citind. Vosganian scrie aici un cuceritor roman de Nobel şi mă încumet să privesc orice sceptic în ochi afirmând asemenea (asumată) grozăvie!

Tăcerea ar fi fost cel mai respectuos chip de-a vorbi despre copleşitorul debut romanesc al poetului metamorfozat în prozator. Cea mai cuviincioasă dintre tăceri. Însă, deîndată ce deschidem cartea, simţim cum ne molipseşte un indicibil neastâmpăr de a-i convinge pe ceilalţi – prieteni, vizitatori ocazionali, necunoscuţii de pe stradă – că trebuie citită. Inutil să mai spun că mulţi dintre mai tinerii “predecesori” ai lui V. Vosganian, tipăriţi în colecţia Fiction-Ltd a Editurii Polirom, au toate motivele să-şi ţină sub obroc eventuala curiozitate faţă de paginile uluitoarei făptuiri a scriitorului de etnie armeană. I-ar putea „interzice” pe termen nelimitat. Prin forţa, întinderea fără fisură a povestirii şi dezinvoltura ei bine măsurată, prin umorul ei tragic, teluric, de bravă „modă veche” (în epoca deconstrucţiei şi-a poalelor în cap), opus-ul acesta cu valenţe de epopee homerică întrece în valoare (potrivit şi părerii altor cronicari care i-au făcut întâmpinarea) mai tot ce s-a scris şi-a apărut în literatura română post-comunistă. N-am citit ceva mai fermecător, în sensul propriu al termenului, în ultimele 12 luni…

O carte de citit orbeşte, mângâindu-i paginile cu palma întinsă, “aşa cum ai mângâia obrazul unui copil”. O carte de respirat.

Scris de Cristian SîrbCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Frank McCourt
Rating:
Editura: Flamingo
Anul apariţiei: 1999
426 pagini
ISBN: 0-00-651034-5

Pe lîngă faptul că l-au făcut faimos pe modestul profesor newyorkez, memoriile lui Frank McCourt reprezintă un bun exemplu de scriitură caldă şi elegantă. Cu cît povestea despre copilăria săracă din Irlanda, locul natal al părinţilor săi, se întunecă, cu atît candoarea povestitorului-copil şi umorul adultului care îşi aminteşte sunt mai pregnante. Contrastul le scoate în evidenţă pe ambele: sărăcia cruntă în care trăieşte familia McCourt în Limerick, neajunsurile şi umilinţele, dar şi tandreţea cu care este privit trecutul, spiritul împăciutor, lipsit de resentimente al lui Frank McCourt.

După o viaţă cenuşie în America anilor 30, familia McCourt se întoarce în Irlanda, unde va trăi zile şi mai negre, în locuinţe insalubre, cu mîncare puţină şi dese întunecări ale atmosferei datorate tatălui alcoolic. Malachy McCourt, “with his odd manner”, e unul din beţivii inofensivi, sentimentali şi nefericiţi. Îşi trezeşte copiii în timpul nopţii ca să îi facă să promită că vor muri pentru Irlanda, dar tot el pregăteşte ceaiul şi pîinea de dimineaţă, citeşte ziarul cu voce tare, inventează poveşti pe placul copiilor. Tatăl este portretizat în aşa fel încît stîrneşte simpatia sau mila, deşi iresponsabilitatea lui face situaţia familiei şi mai grea:

“I feel sad over the bad thing but I can’t back away from him because the one in the morning is my real father and if I were in America I could say, I love you, Dad, the way they do in the films, but you can’t say that in Limerick for fear you might be laughed at. You’re allowed to say you love God and babies and horses that win but anything else is a softness in the head.”

Ororile cotidiene, descrise în amănunt de către autor, au stîrnit controverse. Ziarul din Limerick a publicat poze şi mărturii care contrazic faptele povestite în carte, însă tot în Limerick există un tur Angela’s Ashes. Se pare că nici Angela McCourt nu a fost impresionată plăcut de memoriile fiului ei. Fie că acestea respectă istoria familiei, fie că sunt exagerări sau ficţiune, ele sunt adunate într-o dare de seamă emoţionantă prin simplitatea şi curajul ei.

Prin urmare, vă recomand acest volum din memoriile lui McCourt: dickensian cu o tuşă de umor, este o mărturie exuberantă despre vremuri sumbre.

Scris de Mihaela Butnaru

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Eugène Ionesco
Subtitlu: Convorbiri cu André Coutin
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Emanoil Marcu
106 pagini
ISBN: 978-973-50-2049-1

O carte mare într-o copertă mică. O frântură de trecut cu aromă de adevăr perpetuu. Un dialog care rupe tăcerea, numai pentru a o aşterne asupra asistenţei.

Citind aceste convorbiri, m-am îndrăgostit, din nou, de Eugène Ionesco. L-am găsit în aceste rânduri aşa cum Maestrul Radu Beligan îl descrie în Note de insomniac: „Spontan, mobil, neprevăzut, el se afla într-o continuă febră intelectuală, oscilând între un umor care îşi căuta şi îşi găsea pretutindeni obiectul şi o tristeţe care urca în valuri bruşte, din cele mai tainice zone ale fiinţei sale.” Cu excepţia faptului că aici nu ne întâlnim cu faimosul său umor, ci cu tristeţea unui Iov care încă ne mai cheamă, însă, la arme împotriva războiului cu propria noastră umanitate.

Trebuie menţionat că aceste convorbiri datează de dinaintea căderii comunismului, pe care Ionesco a anticipat-o. În pofida numărului mic de pagini, sunt numeroase temele atinse – schiţate rapid, adeseori prin enunţuri ce au vocaţia unor aforisme. În cele şapte subcapitole, ni se perindă prin faţa ochilor probleme precum semnificaţia scrisului şi a literaturii, importanţa viselor, pericolul dezumanizării totale, iluzia tinereţii, învăţarea libertăţii prin pierderea ei, colonizarea prin decolonizare, viziuni totale versus viziuni totalitare, trecerea prin diferite curente şi ideologii, imposibilitatea găsirii adevărului… ba chiar şi ce înseamnă „o grămadă de Rinoceri”. Toate aceste idei se subsumează celor două teme esenţiale ce l-au „torturat”, şi anume cea a existenţei şi cea a morţii.

Ionesco pendulează în mod constant între afirmaţie şi negaţie – „nimic nu e în întregime fals”, spune el, încercând îndoiala permanentă a celui care „ştie doar că nu ştie” şi simte că „am spus totul, iar spunând totul am sentimentul că n-am spus nimic”. Adaugă, mai târziu: „înţelepciunea supremă e să mai pot afirma ceva după ce-am spus că nu pot afirma nimic.”

Oare ar trebui să ne consoleze sau, dimpotrivă, să ne înteţească disperarea faptul că până şi Ionesco avea, la vârsta înţelepciunii, impresia că individul nu poate înţelege ce i se întâmplă, nu poate accede la adevărul unei vederi de ansamblu?

Declară că este „tentat de tăcere”, recomandă „hibernarea” prin lucrul manual, retragerea din sfera socio-politicului, dar, de fapt, acestea sunt vorbele unui om aflat în imposibilitatea de a lăsa la o parte arma cuvântului pentru a semnala absurdul care, necombătut, pătrunde chiar şi în colţurile cele mai liniştite ale existenţei. Povara vorbelor sale aminteşte de greutatea cu care istoria apasă pe edificiul fragil al (ne)fericirii umane, sugerând oboseala şi amărăciunea celui ce este contrâns să trăiască într-o societate dezumanizată, în care oamenii nu mai au voinţa de a comunica, fiind lipsiţi de forţă emoţională – adevărata „milă pentru celălalt” – şi în care „totul nu e decât gâlceavă de cuvinte, gâlceavă ideologică”. Cu toate acestea, însuşi faptul că Ionesco sesizează această rupere de realitate îl situează într-o sferă a înţelegerii superioară, mărginită chiar de locul geometric al adevărului căutat cu atâta ardoare.

Afirmă că literatura nu mântuie, dar cărţile ne pot salva „de groaza neantului”. Scrie – „e paradoxul meu. Scriu ca să mă contrazic.” Scrisul „înseamnă să ai conştiinţa acută că lumea e în acelaşi timp infern şi miracol”, iar scriitorul „încearcă să se exprime în inexprimabil”.

Acestea sunt doar câteva dintre ideile surprinse în convorbirile dintre Ionesco şi Coutin. Mă simt datoare să mai enumăr motivele pentru care am ales A rupe tăcerea pentru recenzia din această săptămână. În primul rând, deoarece este o carte ce (îmi) dezvăluie şi învăluie (nebănuite) tensiuni despre lumea în care trăim şi despre fiinţele care suntem. În al doilea rând, fiindcă tocmai ce am avut onoarea de a îl auzi pe cel mai bun Bérenger, Maestrul Radu Beligan, vorbind despre geniul lui Ionesco. Nu în ultimul rând, mi-am dorit să îi aduc un micuţ omagiu, mai ales fiindcă ne aflăm în anul Ionesco, şi numai ce va veni şi Festivalul Naţional de Teatru, unde să ne tot bucurăm de piesele dumnealui.

Nu mă pot gândi la un mod mai bun de a conchide această recenzie decât dându-i cuvântul dramaturgului Ionesco, prin intermediul unui îndemn din Rinocerii:

JEAN: În loc să-ţi cheltuieşti toţi banii pe spirtoase, nu mai bine cumperi bilete la cîte-un spectacol interesant? Ştii ceva despre noul teatru de avangardă, cel despre care se vorbeşte atîta? Ai fost la piesele lui Ionesco? [..] Chiar în momentul ăsta se joacă una. Nu lăsa să-ţi scape prilejul.

Scris de Alexandra PopaCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Romain Gary
Rating:
Editura: Rao
Anul apariţiei: 2007

Traducător: Marcel Aderca 384 pagini ISBN: 978-973-103-403-4

Pret: 24,99 lei

Mulţi dintre noi ne petrecem tinereţea sau chiar întreaga viaţă căutând Marea Dragoste descrisă în atâtea cântece, filme şi cărţi, dragostea aceea pură şi înălţătoare, care să ne îndemne la fapte deosebite, să ne facă mai buni şi să ne împlinească existenţa, fără să ne dăm seama decât mai târziu că ceea ce căutam era de cele mai multe ori lângă noi de la bun început, de când am venit pe lume.

Cartea lui Romain Gary, Prima dragoste, ultima dragoste, este romanul unei astfel de iubiri. Este în aceeaşi măsură o autobiografie a autorului şi o biografie a mamei sale- femeia care, părăsită de soţ şi gonită din Rusia natală din cauza originii evreieşti, se dedică în întregime fiului său, care va rămâne de aici încolo, singurul bărbat din viaţa ei. Ea-şi adună resturile vieţii distruse şi ale visurilor sfărâmate, şi-şi clădeşte noi ambiţii, noi idealuri, dar nu pentru sine, ci pentru copilul său. Zi de zi se luptă cu sărăcia şi nedreptăţile existenţei, trăgându-şi energia din privirea fiului său, pe care-l fereşte de griji şi nevoi şi în jurul căruia făureşte un univers plin de veselie şi afecţiune, poveşti frumoase şi visuri măreţe. Femeia ale cărei proprii aspiraţii artistice au fost năruite caută fără încetare semne ale geniului băiatului, ghicind în el, rând pe rând, un dansator la fel de mare ca Nijinski, un violonist de talia lui Menuhin, un cântăreţ de operă precum Şaliapin; el învaţă astfel, încă din copilărie, să nu se mulţumească cu puţin, ci să ţintească spre stele.

Timpul trece peste amândoi, iar drumul comun, început în Rusia şi continuat anevoios prin Lituania şi Polonia ajunge în fine în Franţa, tărâmul faptelor eroice şi al oamenilor iluştri, ţinta viselor naive ţesute de mamă şi însuşite de copil. Uneori jenat, alteori înciudat, odată ce se maturizează, de dragostea ei copleşitoare, el ştie totuşi să o aprecieze cum se cuvine, pe măsură ce ajunge să cunoască oameni ce trec prin viaţă cu sufletul ciuntit de lipsa iubirii materne. Şi inţelege, când anii încep să se adune peste chipul şi sănătatea ei, că-i este dator să devină omul pe care ea l-a crescut să fie, justificând astfel anii de sacrificii şi viaţa ei ratată. Constatând cu umor dar şi regret lipsa oricărui talent ca balerin, cântăreţ, actor sau sportiv, el se hotărăşte să caute gloria literară şi aspiră, totodată, la cariera diplomatică şi cea militară la care visează mama lui, admiratoare naivă a lui D’Annunzio şi-a lui Vronski din Anna Karenina.

Dând el însuşi piept cu viaţa, copilul de altădată, devenit adolescent şi apoi adult, constată că lumea e înrobită de prostie, ură, prejudecăţi şi meschinărie, dar nu primeşte această descoperire cu descurajare, ci dimpotrivă, cu hotărârea de a o schimba, de a o transforma într-o realitate demnă de sacrificiile mamei sale. Acesta devine crezul său, pe care-l urmează şi cu stiloul, dar şi cu arma-n mână. Oamenii mari se remarcă în împrejurări deosebite, iar Gary luptă pentru Franţa sub comanda lui de Gaulle cu patriotismul pe care numai un naturalizat îl poate avea şi cu încrederea pe care i-o dă, pe calea gândului, bătrâna lui mamă- scrisorile ei îl îmbărbătează şi îi insuflă curajul, hotărârea şi inspiraţia cu care ea însăşi trecuse prin viaţă. Sfârşitul războiului îi aduce onoarea militară, gloria literară şi debutul în diplomaţie, dar mai apoi şi sfârşitul credinţei absolute în „onorabilitatea lumii”, în „existenţa unei intenţii cinstite şi tainice în sânul lucrurilor”.

Titlul românesc al cărţii (în original, La promesse de l’aube) poate fi înşelător; deşi Gary rememorează mai toate iubirile din cei 20 de ani de viaţă cuprinşi aici – de la micuţa Valentina de dragul căreia, la 9 ani, mănâncă un pantof la prima experienţă erotică cu menajera de la Nisa, de la suedeza Brigitte care-l minte frumos la unguroaica Ilona de care războiul îl desparte şi de la poloneza refugiată-ntr-un bar din Maroc la Louison, frumuseţea angelică dar atinsă de lepră din Africa Ecuatorială Franceză- acestea sunt doar schematic descrise, trecute pur şi simplu în revistă; adevăratul subiect este acea dragoste din care ne naştem, dragostea miraculoasă dar şi împovărătoare, fiindcă nicio alta nu se mai compară cu ea: „Cu dragostea de mamă, viaţa îţi face în zori o făgăduială pe care nu şi-o ţine niciodată.”

Prima dragoste, ultima dragoste este o carte care va răscoli, indiferent de vârstă, pe toţi copiii care-şi iubesc părinţii; umorul şi autoironia le vor stârni hohote de râs, iar nedreptatea şi melancolia îi va emoţiona profund. Şi dacă autorul, descriindu-şi caznele de adolescent în găsirea unui pseudonim, îşi exprimă deznădejdea de a nu fi el primul Shakespeare, Hugo, Goethe, Balzac sau Byron, la sfârşitul lecturii mulţi vor spune, cu siguranţă : „ce păcat că nu sunt eu primul Romain Gary!”.

Scris de Mihai Călin
Carti de acelasi autor

• Himere
• Ai toata viata inainte