Titlu: Winnie, melcuşorul cel grăbit
Autor: Annette Herzog si Evelyn Daviddi
Rating:
Editura: Cartea Copiilor
Anul aparitiei: 2007
Traducere: Iulia Dromereschi
Numar pagini: 28
ISBN: 978-973-88438-6-8

Scris de Ana Tatu

Autori: Tony Wolf&Anna Casalis
Rating:
Editura: Crisan
Anul apariţiei: 2008
Traducere: Andrei si Horia Crisan
12 pagini, cartonate
Grup de vîrstă:4-7 ani
ISBN: 978-606-508-007-2

Prima gradina zoologica, primul manual de stiintele naturii

Animalele sunt desenate in tonuri vii si plasate destul de exact in habitatul lor natural, niciun personaj nu poarta rochite, salopete sau palarii, ba dimpotriva sunt asa cum i-a lasat mama-natura, doar ca desenatorul a indulcit putin si a facut ochi mari si mirati, ca de copil, fiecarui animal salbatic.

Delfinul  istet, leul-rege, elefantii din savana, maimutele care mananca banane si haitele de lupi, sunt primele notiuni de zoologie pentru prichindei, usor de retinut prin asocierea cu sunete specifice.

Cateva versuri scurte si bine ritmate s-ar fi potrivit mai bine in locul descrierii lungi si plictisitoare de pe fiecare pagina, ramane ca parintele sa suplineasca prin povesti inventate pe loc, iar  copilul sa se joace cu cartea. Sau sa citeasca jucaria.

Scris de Ana Tatu

Autori: Mauri Kunnas&Tarja Kunnas
Rating:
Editura: Cartea Copiilor
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Laura Delicostea
52 pagini
Grup de vîrstă:3-11 ani
ISBN: 978-973-88905-2-7

Deşi recunosc că, la multe dintre poveştile citite fiicei mele, casc în secret şi pândesc furişat dacă ritmul respiraţiei ei devine relaxat, nerăbdătoare să mă întorc la lecturile mele şi sătulă de clişeele cu prinţi şi prinţese, cartea despre Moş Crăciun ne-a prins pe amândouă. Are umor, povestea are fir, nu se cramponează în mitul modern şi ilustraţiile sunt extraordinare. Iniţial, mi-am zis că este puţin probabil ca o carte să cuprindă o grupa aşa de mare de vârstă şi să fie şi pe placul prichindeilor de 2 ani şi al şcolarilor de clasa a II-a, dar citită la nesfârşit, mi-a confirmat prima impresie de carte bună care ţi se lipeşte de suflet, fie că eşti copil, părinte sau bunic.

Răspunsuri pentru curioşi

Numai un finlandez putea să răspundă atât de bine la toate întrebările pe care copiii şi le pun despre Moş Crăciun. Unde locuieşte? In Laponia finlandeză, într-un sat de căsuţe roşii, numit Korvantunturi. Cum reuşeşte să fabrice atâtea milioane de cadouri? Nu e singur, ci îl ajută spiriduşii, "vechi spirite ocrotitoare ale caselor şi pădurilor, retrase, cu timpul, din calea oraşelor tot mai multe şi mai mari din sud şi stabilite in liniştea meleagurilor din nord."

Cum poate Moşul să ajungă la fiecare copil în noaptea de Crăciun? S-a modernizat, are avion pentru continentele mai îndepărtate, elicopter care îl duce pe insule şi sania vrăjita trasă de reni, toate pline ochi de cadouri.

Ştie Moş Crăciun dacă sunt sau nu cuminte? Sigur că ştie, aşa cum unii spiriduşi sunt tâmplari, tipografi sau vopsitori, alţii sunt un pic spioni, vin pe nesimţite în casele copiilor şi ascunşi în cele mai nebănuite locuri, trag cu ochiul şi se duc apoi să-i spună Moşului ce au văzut. Cum citeşte Moş Crăciun scrisorile trimise de copiii din toate colţurile lumii, doar nu vorbeşte o sută de limbi străine? Nu, sigur că nu, unii spiriduşi sunt traducători şi nici un copil nu trebuie să-şi facă griji pentru greşelile gramaticale, dacă spiriduşii cărturari nu se descurcă, pot cere ajutorul învăţaţilor de Universitatea din Helsinki.

Învăţarea prin joacă

Cartea nu plictiseşte prin pilde sau limbaj pedagogic, totuşi copilul o să înveţe câte ceva despre tradiţiile popoarelor nordice, despre reni, care sunt continentele, ce este aurora boreală şi, mai ales, cât suflet se pune în fabricarea jucăriilor. O să zâmbiţi cu sigurantă la imaginea unui Moş Crăciun umanizat, care se duce la pescuit doar ca să scape de repetiţiile orchestrei de spiriduşi-suflători, se dă cu cremă antireumatică şi primeşte, chiar şi el, un cadou simbolic, o loţiune de ras.

Iar ilustraţia e ca un vis de copil, fiecare pagină e plină de scene colorate cu spiriduşi, animale şi jucării, desenate cu migală şi atât de detaliat incât puteţi inventa zeci de alte poveşti pornind din orice colţ doriţi sau veţi avea plăcuta surpriză să-l vedeţi pe zburdalnicul familiei vrăjit, minute în şir, de imaginile din carte.

Nici nu contează că iarna este pe trecute sau că suntem în mijlocul verii, nu este vorba de cartea clasică de Crăciun, cu colinde şi poze drăgălaşe cu Moşi rubiconzi, această poveste este scrisă şi desenată cu un har care poate convinge şi un adult că Moşul încă există.
Scris de Andra Tatu

Titlu: Luna-Betiluna,Dora-Minodora si gradina
Autor: Anamaria Smigelschi
Rating:
Editura: Paralela 45
Anul aparitiei: 2009
Numar pagini: 24
ISBN: 978-973-47-0779-9

Ilustraţii de Anamaria Smigelschi

Grup de vîrstă: 3-6 ani

Despre Luna-Betiluna si Dora-Minodora pot scrie numai cu sufletul fostului copil care-si regaseste o carte draga si vrea sa o reciteasca cu luciditate de parinte. Oare o sa-i placa copilului meu la fel de mult cum mi-a placut mie? Chiar s-a schimbat generatia actuala sau copiii raman tot copii?

Cele doua papusi-surori, aproape identice, caci una e mai grasuta iar alta are parul rosu, despartite printr-un complot, se cauta intr-o gradina de flori, prilej bun pentru micul cititor sa invete cate ceva despre plantele personificate jucaus: Nebuna-Matraguna, Regina-rea-Ciulina sau Dalia Rozalia. Textul este ritmat si usor de retinut, peste ani mi-am amintit de tipetele papusii ramase in copac, "Ce ma fac, ce ma fac, cocotata in liliac?"

Autoarea, artist plastic, spune ca a desenat ilustratiile cu usurinta si cu mare placere, inspirata fiind de joaca celor trei nepoti, care apoi au catalogat cartea ca fiind caraghioasa. "Caraghios" are o alta semnficatie printre copii, de fapt este un superlativ. Ca in toate povestile, si aici lumea se imparte in bine si rau, florile bune o ajuta pe Luna-Betiluna sa-si gaseasca surioara, furata de florile rele. Totusi, chiar si printre florile albe si parfumate exista rautate, un frate Crin este senin, alt frate Crin este hain, si aici nu m-am putut abtine sa nu rad, ca un copil care gaseste numele unui cunoscut in manualul de citire.

Dincolo de valoarea ei pedagogica, de album de flori desenat pe intelesul copiilor si fara catalogari plictisitoare, Luna-Betiluna, Dora-Minodora si gradina este o carte placuta si usor de citit  alaturi de copil, o punte vesela aruncata intre doua generatii de copii, cea de acum si cea de atunci, cand cartea a luat "Trofeul micului cititor", demult tare, in '83 si '86, pe vremea cand actualii parinti abia invatau sa citeasca.

Scris de Ana Tatu

Titlu: Scoala ursilor
Autor: Nami Adachi
Rating:
Editura: Cartea Copiilor
Anul aparitiei: 2007
Traducere: Paula Ploscar
Numar pagini: 32
ISBN: 978-973-88438-3-7

Grupa de vârstă: 2-6 ani

Nu este deloc simplu sa cumperi carti pentru un copil mic, textul trebuie sa fie simplu dar stimulativ - nici un copil de 2-3 ani nu poate urmari o poveste prea elaborata - iar  ilustratiile sunt adevarata cheie spre mintea si spre inima copilului. Multe carti pentru prescolari au ilustratii pe care parintele le poate considera dragalase, dar in realitate sunt plictisitoare pentru copil, un catel sau o pisica aruncate pe o pagina colorata, o explicatie de genul "pisica face miau-miau" nu vor reusi sa-i capteze interesul  mai mult de cateva minute.

Scoala ursilor este cartea perfecta pentru copilul mic, la prima vedere pare doar o poveste simpla, despre prietenie. Doisprezece ursi, foarte buni prieteni, merg la aceeasi scoala si locuiesc in aceeasi casa, unsprezece sunt baieti, iar al doisprezecelea este fetita. Textul urmareste o zi obisnuita din viata ursuletilor,  poznele pe care le face fetita, Jackie, felul amuzant si cald in care se consoleaza unul pe celalalt, seara, inainte de culcare, cand li se face dor de mama si lacrimile incep sa tasneasca.

Surpriza vine la recitirea cartii, cand descoperi alaturi de copil, ca ursuletii, care pareau identici, sunt foarte diferiti, unul este mai gras, altul mai slab,unuia ii place sa citeasca, altul este pofticios si are mereu la el o punguta cu ceva bun, si numai imaginatia copilului poate umple acea punguta cu gustarea preferata.

Cartea este admirabil ilustrata, fara a fi prea incarcata de detalii,  exista in plan secundar povestea unui colocatar, un soricel  caruia ii plac merele, ba chiar desenatorul a lasat intentionat spatii albe anume pentru a fi umplute cu culoare de alti mici desenatori.

Am spus ca este o poveste despre prietenie? Este, despre cum putem fi prieteni chiar daca suntem diferiti, despre empatie si despre cum putem fi alaturi de celalalt cand ii este greu, dar cartea va fi indragita si de parinti fiindca promoveaza, in mod subtil, obiceiuri sanatoase. Ursii fac sport, citesc si se spala pe dinti inainte de culcare, adora sa manace fructe si legume si se joaca chiar si atunci cand fac curatenie.

Scoala ursilor  nu subestimeaza inteligenta copilului mic,  ilustratiile permit parintelui sa spuna mereu si mereu alta poveste si poate fi tratata, fara sa se supere nimeni, ca si carte de colorat. N-am citit-o decat de vreo 10-12 ori, probabil vom mai descoperi si alte motive pentru care lansarea cartii a fost un mare succes, ce a dus la tiparirea a 850.000 de exemplare.

Scris de Ana Tatu

Titlu: Ghici cât de mult te iubesc
Autor: Sam McBratney
Rating:
Editura: Cartea Copiilor
Anul aparitiei: 2008
Numar pagini: 32
ISBN: 978-973-88905-1-0

"Ghici cât de mult te iubesc" este o poveste emoţionantă despre jocul pe care fiecare părinte il joacă cu copilul, înainte de a-i da sărutul de noapte bună. Povestea, foarte simplă si accesibilă copiilor de la cele mai mici vârste, începe cu străduinţa unui iepuraş de a-i arăta părintelui său cât de mult îl iubeşte. Oricât de mult poate intinde braţele, oricât de repede poate ţopăi pe o potecuţă, oricât de mare ar fi distanţa de la Pământ la Lună, Căstanuţa-cel-mic este depăşit de demonstraţiile de iubire ale lui Căstanuţa-cel mare, şi intr-un final adoarme, auzind prin vis că, dacă dragostea filiala merge până la Lună, atunci dragostea părintească străbate distanţa până la Lună şi înapoi.

Copiii se nasc iubitori şi dornici de iubire, dincolo de orice metodă de educaţie este important să crească ştiind că alături de ei se află părinţi care îi iubesc aşa cum sunt şi orice s-ar întâmpla.

Povestea celor doi iepuraşi este foarte utilă nu numai copiilor, ci şi părinţilor care se tem să-şi arate sentimentele, părinţilor care cred că ţinutul în braţe duce la răsfăţ, părinţilor care in copilăria lor au auzit măcar o dată că "pruncul se sărută numai în somn". De fapt nu ştim care este relaţia dintre cei doi iepuraşi, pot fi tată şi fiu, mamă si fiică, nepot si bunic, este o carte pentru toata familia, care încălzeşte inimi de toate vârstele.

Cartea lui Sam McBratney a câştigat numeroase premii, până la urmă seninătatea poveştii cucereşte la fel de repede ca şi ilustraţiile nepretenţioase. Povestea iepuraşilor este desenată în tonuri de bej de Anita Jeram, deşi, după părerea mea, nu ar fi stricat ceva mai multă culoare, desenele aproape copilăreşti, în acuarelă, plac celui mai mic cititor din familie, care incearcă să-şi ridice mâinile mai sus, şi mai sus, la întrebarea mea din fiecare seară: Ghici cât de mult te iubesc?

Scris de Ana Tatu