Titlu: Leon şi Tărâmul de la Mijloc
Autor: Angela McAllister
Rating:
Editura: Vellant
Anul aparitiei: 2008
Traducere: Simona Răuță
Numar pagini: 48
ISBN: 978-973-88392-5-0

Ilustraţii de Grahame Baker-Smith

Grup de vîrstă: 7-11 ani

Condiţia esenţială atunci când vine vorba despre magie este să crezi. Pentru că lucrurile devin adevărate atunci când tu crezi că există, chiar dacă numai într-o lume suspendată în afară realităţii. Şi când e momentul cel mai potrivit pentru magie? Atunci când eşti mic, normal, pentru că, dacă ai puţin noroc, atunci crezi că toată lumea este frumoasă, că toţi oamenii sunt buni şi că lucrurile pot dispărea ca prin minune . Cei mari o numesc inocenţă; unii, mai răi, o numesc naivitate.

Însă noi ştim că asta înseamnă să fii copil şi câteodată mai trişăm. Închidem ochii şi grijile dispar tot ca prin minune, maşinile se transformă într-un carusel, salariul în vată de zahăr, oamenii supăraţi încep să cânte şi să danseze. Se numeşte magie şi o găseşti în orice, fie şi numai câte un strop.

Mai sunt însă şi oameni cum este Abdul Kazam, care au puterea să facă lucrurile să dispară. El, de exemplu, soseşte în oraş cu circul, special pentru copiii cum e Leon, care crede că magia este"de-adevăratelea". Îşi ridică braţele în aer şi face porumbeii, cărţile de joc şi eşarfele să danseze la unison. Iar când uşa scrinului se deschide şi cere un ajutor din sală...

Cum ar arăta un loc în care s-au strâns toate obiectele care au dispărut prin magie? Toţi iepuraşii care nu au mai ieşit din pălărie, batistele înghiţite de degete sau porumbeii transformaţi într-un nor de fum ? Ar fi inutil să vă povestesc, însă ce va pot spune este că se strâng toate pe Tărâmul de la Mijloc. Cum de la mijloc de ce? Credeam că până acum aţi înţeles cum e cu magia asta! De la mijlocul lui de acolo până aici şi înapoi. Of...

Ieşind însă din scrinul fermecat, trebuie să vă spun că Leon şi Tărâmul de la Mijloc nu e o carte lungă. N-aş şti să vă spun câte pagini are, pentru că ele nu sunt numerotate. Şi chiar dacă ar fi fost, probabil că magia ar fi făcut numerele să se învălmăşească. Nici textul nu e foarte lung, abia dacă sunt câteva rânduri pe o pagină. Însă este scris în aşa fel încât un copil să facă ochii mari cât cepele atunci când un părinte pune ceva magie în intonaţie.

Iar desenele... Sunt un Dali pentru copii- surprind exact fantasticul Tărâmului de la Mijloc şi al lui Abdul Kazam, iar textele arată toate ca un afiş de la circ. Parcă îl şi aud pe "unul mic" întrebând: "Daa"™ de ce iese un turn prin fereastra aia?" Şi ştiţi ce i-aş răspunde eu? "Pentru că e fermecat".

Pentru că truc sau nu, cu toţii avem nevoie de magie. Pentru că nu ne ajută la nimic să ştim că de fapt omul acela a scăpat din lanţuri din cauză că era o zală slăbită. Însă să ştim că cineva poate scăpa chiar şi de câteva kilograme bune de lanţ înfăşurate în jurul lui, abia asta ne construieşte încrederea că putem înfrunta orice obstacole.

Titlu: Insula preafericiţilor
Autor: August Strindberg
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2008
Traducere: Liliana Donose Samuelsson
Numar pagini: 104
ISBN: 978-973-50-1993-8

Ca să înţelegi cum a evoluat societatea umană nu trebuie neapărat să parcurgi tomuri întregi ale vreunei Istorii a civilizaţiei- e suficient să citeşti, într-o singură zi, Insula preafericiţilor a lui Strindberg. Cel care devenea cunoscut cu "Salonul roşu" criticând vehement mai toate aspectele lumii în care trăia -politica mânjită de interese, presa aservită, arta orgolioasă, justiţia coruptă, burghezia tarată de snobism, parvenitism, ipocrizie şi superficialitate-, dezvăluie în această carte mecanismele prin care o astfel de lume strâmbă se naşte, se dezvoltă şi se pietrifică, făcând mereu aceleaşi greşeli care o duc de la fericirea începutului la deznădejdea din final.

Alungaţi dintr-o Suedie ostilă şi nedreaptă -care însă, spre batjocura tuturor, se visează leagănul civilizaţiei, Paradisul pierdut- o mână de proscrişi eşuează pe insula care le permite să-şi trăiască în sfârşit viaţa asa cum visează oricine. Clima este călduroasă atât iarna cât şi vara, roadele sunt variate şi îndestulătoare iar izvoare sunt la tot pasul, aşa că toate lipsurile lumii pe care au părăsit-o sunt acum date uitării: nu-i nevoie de adăpost sau haine, hrana se găseşte din abundenţă, munca e redusă la strictul necesar. Şi cum "legile sunt făcute să îndrepte lipsurile societăţii", sunt abolite toate instituţiile şi reglementările, rămase acum fără obiect: Biserica, legea pământurilor, cea a moştenirii, a căsătoriei şi codul penal. Corpurile slăbite de trecutele privaţiuni se întremează; infractorii de altădată convieţuiesc acum în pace, fiindcă nu mai există rivalităţi sau dispute, femeile sunt egalele bărbaţilor, nou-născuţii sunt motiv de bucurie, nu de îngrijorare- acesta este Raiul pe Pământ. Numai că aici, fructul biblic al cunoaşterii este înlocuit de un fruct al uitării, pe care cu toţii -mai puţin căpetenia lor- îl înghit pentru a se desprinde pentru totdeauna de trecutul dureros care încă-i bântuie- transformându-se astfel în primii oameni ai unei lumi noi şi inocente.

Rămaşi însă fără această Insulă a preafericiţilor în urma unei erupţii care o scufundă, ei o iau de la capăt într-un alt loc, unde totul este diferit: clima este mai răcoroasă, sunt fructe puţine dar vânat ceva mai mult. E nevoie de haine şi adăpost, iar hrana se obţine cu trudă, la vânătoare sau lucrând pământul. Femeile redevin subordonate, copiii sunt din nou o pacoste. Una câte una, căpetenia reintroduce vechile legi ale căsătoriei, pământului şi moştenirii. Apar conflicte între diferitele grupuri pentru resursele naturale, aşa că e instituită armata regulată, alcătuită din cei fără căpătâi şi care ajunge să impună taxe de protecţie şi să-i terorizeze pe ţărani. Se diferenţiază deci clasele sociale: căpetenia şi anturajul său care alcătuiesc aristrocraţia, dimpreună cu armata, trăiesc şi, mai mult, prosperă pe seama ţărănimii, iar sub pătura aceasta mai sunt doar cei fără pământ-meşteşugarii. Reapare codul penal şi pedeapsa cu moartea pentru nemulţumiţii de noua ordine; iar când nedreptatea se adânceşte şi oamenii încep sa prefere moartea vieţii în mizerie, căpetenia introduce cu sprijinul acoliţilor săi o religie menită să crească frica de moarte, al cărei centru este "învăţătura iadului": netrebnicii care nu-s mulţumiţi să muncească pentru alţii vor arde pe veci în infern.
Inspirat de trecutul pe care doar el nu-l uitase, conducătorul, devenit între timp Rege, continuă îndoctrinarea în şcoală, prin cântece şi ziare. Puterea se transmite descendenţilor, din vârful ierarhiei şi până la funcţionari, privilegiile permanentizându-se. Apare Academia ca instituţie de proslăvire a regelui şi orânduirii, totul culminând cu o lucrare, copiată după originalul scandalos din vechea ţară de origine, în care insula aceasta asuprită şi amărâtă este proclamată leagăn al civilizaţiei şi adevărata Insulă a preafericiţilor...

Fără a fi -şi fără a-şi propune să fie- de o mare frumuseţe stilistică, această carte dezvăluie adevăruri şi te pune pe gânduri la tot pasul. Îţi dai seama că lumea noastră defectă nu poate fi decât rezultatul defectelor noastre ca oameni, că încă de la început purtăm în noi înşine seminţele propriei nefericiri. Iar oamenii blestemaţi ai povestirii, prea grăbiţi să uite durerea trecutului într-o societate strâmbă, confirmă din nou că cei care nu-şi cunosc istoria sunt condamnaţi s-o repete la nesfârşit, cu toate relele şi nedreptăţile sale. Dar poate cea mai tulburătoare concluzie care se poate trage din această neschimbată şi tristă ciclicitate este că, din păcate, trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.

Scris de Mihai Călin

Titlu: Basme de pretutindeni
Autor: Malachy Doyle
Rating:
Editura: Vellant
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Florina Pîrjol
Numar pagini: 166
ISBN: 978-973-1984-44-5

Ilustraţii de Nicoletta Ceccolli

Grup de vîrstă: peste 12 ani

Când am citit pe site-ul editurii Vellant că "Basmele de pretutindeni" se adresează unor "copii cu gusturi cosmopolite", m-au trecut fiori pe şira spinării. Nu înţeleg cum arată un "copil cu gusturi cosmopolite" - e o specie pe care nu o cunosc - din câte ştiu eu, puiul de camerunez se joacă cu puiul de finlandez nu în numele frăţiei între popoare, nici a multiculturalismului, ci pentru că sunt amândoi pui de om. În plus, am oroare de poveştile "adaptate" gustului vremurilor - în acest caz, fireşte, vremuri "cosmopolite", consumiste, marketizate. Mi se face greaţă când mi se dă de înţeles că Feţii-Frumoşi, pentru a fi plăcuţi de copii, ar trebui să aibă nu un cal, ci vreo 250, împachetaţi macho într-o capotă de BMW. Sau că Ilenele Cosânzene sunt demodate dacă nu se îmbracă de la Prada şi dacă nu se dau pe faţă cu l"™Oréal-pentru-că-merit. Orice, dar nu vreau să văd în câţiva ani kinderi care habar n-au de salăţile din grădina ursului, dar sunt siguri că fiica cea mică a împăratului a fost cucerită de un inel cu Swarovsky.

Basmele sunt frumoase (şi) pentru că sunt vechi. Precum vinul sau oamenii, precum cărţile sau lada de zestre. Şi vechi fiind, sunt atât de grele de mister, încât orice ajustare după canoanele şi capriciile moderne te duce cu gândul la o tentativă de viol. Dar, destul cu teoria - spre norocul meu, formula neîndemânatică de mai sus e cel mai mare defect al cărţii acesteia. Malachy Doyle, chiar dacă nu străluceşte prin talentul de a repovesti (a repovesti înseamnă în acest caz a te lua la trântă cu secolele, dacă nu mileniile, în care povestea a fost rafinată; treabă, să recunoaştem, deloc uşoară), pare a avea o eleganţă şi un simţ al măsurii care fac ca lectura să curgă firesc, cât să-ţi dea răgaz de gândit şi chef de a citi mai departe toate cele douăsprezece basme (care, în treacăt fie spus, nu sunt chiar "de pretutindeni", dat fiind că cinci dintre ele sunt germane).

Însă argumentul forte pentru orice părinte care nu vrea să-şi îngraşe odrasla cu pixeli şi cu reclame sunt desenele Nicolettei Ceccoli. Pur şi simplu priveşti şi nu te saturi. Paginile sunt o inocenţă colorată. Chiar şi cea în care dragonul roşu, imens, cu privire sticloasă, ameninţă să-l înghită pe Kwang-Su din povestea chinezească. Nimic violent, nimic vulgar, nimic provocator, nimic "modern". Personaje simpatice cu siluete naive şi expresii mirate, cu mâini mici şi nasuri mari; cele pozitive - cu bujori în obrăjori, cele negative - aşa cum trebuie, un pic ironizate, printr-o strâmbătură hazlie sau câte o meteahnă trupească. Culori blânde, măiastru cumpănite, pe care să le viseze cel mic când povestea se deapănă mai departe, pe sub pleoape. Castele ce par impunătoare, chiar dacă nu au decât un singur balcon care abia-l încape pe măritul rege, cu tot cu burtă şi coroană. Ceruri largi, în care zboară ca puful de păpădie toate prinţesele, şi păduri miraculoase prin care zburdă toţi prinţii care le vor pe prinţese de soţii până la adânci bătrâneţi (deh, alte vremuri...).

O carte splendidă - pentru buna dispoziţie a prichidelului nu mai e nevoie decât de o mamă sau de o bunică care să ştie să citească blajin (şi... cu intonaţie). Şi, dacă mă gândesc mai bine, s-ar recomanda şi o sobă caldă. Şi asta fiindcă nici caloriferul, nici centrala termică, orice ar spune adepţii noului-cu-orice-preţ, nu au prea mari valenţe poetice...

Titlu: Pe frontul de vest nimic nou
Autor: Erich Maria Remarque
Rating:
Editura: Editura pentru literatură-BPT
Anul aparitiei: 1965
Traducere: Emanuel Cerbu
Numar pagini: 284

(ediţia în limba engleză)

Izbucnirea a ceea ce avea să devină Primul Război Mondial a fost primită cu mult entuziasm în marile state europene. Însufleţiţi de poveştile despre mari cuceritori şi campanii glorioase, dornici de aventură şi revanşă, tineri din toate ţările se înrolau în grabă şi porneau spre front în uralele mulţimilor fericite. Se aştepta un război rapid, aseptic şi eficient, cu toţii se vedeau de Crăciun înapoi la casele lor. Însă nu manevrele fulgerătoare, cuceririle rapide şi campaniile în mare viteză urmau să caracterizeze acest conflict ce avea să dureze mai bine de patru ani. Definitorie pentru acest război avea să fie încleştarea dintre marile puteri de pe frontul de vest, concretizată printr-un război neglorios de tranşee şi artilerie în care în termeni de teritoriu puţin s-a câştigat şi puţin s-a pierdut; privit de la distanţă, acest front a fost o mare plictiseală.

Lucrurile nu mai arată însă la fel când le priveşti prin ochii naratorului-soldat din Pe frontul de vest nimic nou de Erich Maria Remarque. Afli că-n ciuda linei frontului aproape neschimbate de la o zi la alta, aici se luptă pe viaţă şi pe moarte, afli că-n spatele comunicatelor militare seci - baraj de artilerie, atac, contraatac, lovitură, contralovitură- sute de mii de oameni mor în chinuri de ambele părţi. Tinerii ieşiţi de pe băncile şcolii, îmbătaţi cu discursuri patriotice şi treziţi cu puşca-n mână descoperă absurditatea războiului hotărât de atât de puţini şi luptat de atât de mulţi. Moartea ameninţă la tot pasul, e adusă de puşti, mitraliere, grenade, schije, obuze sau de noile invenţii- tancurile şi gazele toxice; te găseşte oriunde-ai fi şi orice-ai face- în tranşee, în pădure, în buncăr, în bucătărie, în latrină, până şi morţii de-abia îngropaţi sunt răscoliţi de obuze.

Singura şansă de supravieţuire în acest coşmar este regresia la condiţia de animal, preluarea controlului de către instinct în dauna conştiinţei; doar simţurile ascuţite îţi sunt de ajutor în linia întâi, activarea gândirii înseamnă fracţiuni de secundă-n plus care fac diferenţa-ntre viaţă şi moarte. Singurul mod de-a gestiona ororile din jurul tău -şuvoaiele de sânge, oamenii sfârtecaţi, urletele-ngrozite- este să le ignori, să le împingi la fund pentru alte vremuri, dacă le vei mai apuca. Devii doar o viaţă care-şi doreşte să trăiască, iar orice alte considerente nu-şi mai au rostul- cizmele cele bune ale camaradului amputat nu-i mai sunt de folos aşa că-i normal să le râvneşti, coaja de pâine mai poate fi mâncată chiar dacă-i roasă pe la margini de şobolani.

Pe frontul de vest nimic nou nu-i doar o carte despre ororile războiului, este şi romanul unei generaţii distruse de această conflagraţie. Tineri care abia păşiseră-n viaţă ajung să cunoască totul despre moarte, băieţi care se-nălţaseră-n şcoală pe culmile celor mai frumoase descoperiri, cugetări şi scrieri ale omenirii, plonjează-n abisurile deznădejdii şi-ale luptei pentru supravieţuire. Pentru ei, cei încă fără rădăcini, războiul avea să-nsemne ruperea de trecutul scurt din urmă şi trecerea-ntr-un viitor de la care nu mai au ce să spere. Poate că tocmai lipsa speranţei născută dintr-un război avea să conducă la cel ce avea, nu după mult timp, să urmeze.

Scris de Mihai Călin