Titlu: Modista
Autor: Andrea Vitali
Rating:
Editura: Leda
Anul aparitiei: 2010
Traducere: Marina Loghin
Numar pagini: 415
ISBN: 978-973-102-253-6

”Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci...”

M-am apucat într-o sâmbătă să meşteresc una, alta la calculatorul personal iar în timp ce rulau diverse operaţiuni m-am apucat să citesc Modista lui Andrea Vitali.. După primul capitol m-am convins deja că e o carte amuzantă, lejeră, perfectă pentru destinderea pe care mi-o doream în acea după-masă. Problema a fost că hard-diskul calculatorului a crăpat la un moment dat în timp ce eu citeam cufundat în situaţiile de tot soiul care aveau loc într-un orăşel italian. După câteva gânduri negre, nervi, telefoane date şi dureri de cap la gândul datelor pierdute, am reluat lectura. Când am terminat cartea, era deja aproape 1 noaptea iar eu calculatorul meu zăcea desfăcut şi neajutorat în mijlocul camerei.

Cred că până aici cartea e destul de evident că volumul e foarte adictiv, iar acest lucru se datorează în mare parte stilului autorului. Vitali scrie scurt, succint, sacadat, în capitole scurte dar concentrate şi de obicei nu trece o singură pagină fără să nu se întâmple ceva (comic).

Acţiunea se desfăşoară pe malul lacului Como, în Italia, cândva după cel de-al doilea război mondial. Vardistul Bicicli, în prima sa noapte înnecată în licori bahice în loc să se afle la post, lasă primăria nepăzită aşa că un grup de hoţi încearcă să dea o spargere. Hoţii vizau un magazin de lângă primărie însă le-a stat în cale... propria incompetenţă. Singurul care se prinde de planul hoţilor este caporalul Marinara care hotărăşte imediat, asemeni lui Pristanda: ”era vorba de o întâmplare gravă. Trebuia trezit mareşalul Arcadi, trebuia raportat imediat”. Râd eu râd, numai că Marianara este singurul personaj cu picioarele pe pământ sau, mă rog, în imediata apropiere a pământului. Tentativa de jaf animă spiritele din pitoreasca localitate, în care nimic nu se prea întâmplă de obicei, aşa că acesta devine momentul ca fiecare personaj aflat în slujba statului să-şi demonstreze utilitatea. Utilitate care stă sub semnul întrebării, începând de sus, de la primarul urbei şi până la măturătorul comunal.

Autorul mizează pe comicul de caractere şi de situaţii. Fiecare personaj este o caricatură şi fiecare îşi urmăreşele propriul interes. Chiar şi atunci când situaţia cere o abordare mai diplomatică şi o intervenţie solidă, tot interesele personale sunt cele care ies în faţă şi devin monedă de schimb pentru secrete, favoruri şi cumpărarea tăcerii. Primarul Balbiani se gândeşte doar la partidele sale de vânătoare în timpul întâlnirilor pe care le are cu localnicii, iar problemele pe care trebuie să le rezolve devin doar mici obstacole care stau în calea pasiunii sale. Marianara, pe de altă parte, trebuie să se ocupe de problema closetelor înfundate din cazarma carabinierilor, aceasta problemă reluându-se ca un soi de laitmotiv. Bicicli are o slujbă doar pentru că primarul a inventat un post pentru acesta şi de multi ori face exces de zel pentru a-i dovedi acestuia recunoştinţă. Nu îi reuşeşte mereu - de exemplu când pică testul practic pentru măturătorul comunal (testul constând în măturarea treptelor de la intrarea în primărie). Mareşalul Accadia este ocupat să-i facă curte modistei Montani, care se află mereu la vânătoare de bărbaţi.

Băiatul de bani gata Eugenio, ajuns jurnalist colaborator îşi droghează mama (mult prea conservatoare şi sufocantă) pentru a putea face vizite nocturne iubitei sale.

Şi tot aşa o ţine micul orăşel care pare pitoresc şi liniştit la suprafaţă, dar care ascunde secrete (amuzante), personaje de circ şi situaţii de tot felul. Nivelul umorului rămâne la un nivel constant, unul foarte accesibil de altfel. Nu vă aşteptaţi la umor fin, e destul de departe. E mai degrabă chiar grunjos uneori, însă întorsăturile de situaţii sunt cel puţin decente, câteva chiar reuşite, iar întâmplările vă vor ţine destul cu zâmbetul pe buze. Romanul e de-a râsu' plânsu' mai ales dacă o să vă daţi seama că aţi întâlnit personaje asemănătoare şi în viaţa reală.

• Plusuri

  stil lejer, întâmplări amuzante, twisturi decente, recomandat pentru relaxare

• Minusuri

  umorul rămâne undeva la un nivel accesibil, nu e vreo capodoperă umoristică

• Recomandari

  lectură de vacanţă, excelentă pentru relaxare după cum spuneam

Titlu: Blues pentru o pisică neagră
Autor: Boris Vian
Rating:
Editura: Univers
Anul apariţiei: 2007
Traducere: Nicolette Tiloi
140 pagini
ISBN: 978-1-60257-030-6

Doze de absurd cu un grad mare de adicţie, puse în 11 pastile, recomandate de medic de trei ori pe zi.


Nu ştiu ce e mai dificil: să citeşti un volum recomandat de unul dintre „foştii” prietenei tale sau să recunoşti că tipul avea (are?) gusturi bune? Asta a fost una din micile mele dileme după ce am terminat volumul de povestiri Blues pentru o pisică neagră. Atunci când scriu despre un volum de povestiri, plec de obicei de la ideea că o să le aduc în discuţie numai pe acelea care mi-au atras cu adevărat atenţia. Dar acum ce fac? Când nu am găsit nici măcar o oaie neagră printre turma aceasta de oi perfect netede de-un alb imaculat, coafate suprarealist şi având copitele violet şlefuite manical?

Universul lui Boris Vian e absurd şi e atât de maleabil pe cât e de absurd. Maleabil doar sub bagheta scriitorului, care-şi trasează propriile legi pe care le sculptează pe două stane de piatră spre a le sfărâma apoi, a le sădi în pământ şi a face dansul ploii aşteptând recolta în timp ce demiurgul se scarpină în ceafă a pagubă. În cultura populară, întâlnirea cu o pisică neagră e semn rău, iar nefericitul care se găseşte într-o situaţie de acest gen trebuie să facă trei paşi înapoi din calea pisicii şi să aştepte ca aceasta să nu-i mai blocheze calea. Ei bine, asta nu mai e valabil în universul de care vorbeam şi în care întâlnirea de mai sus devine prilej de băută zdravană şi poate chiar o uşoară destrăbălare. Ai putea a fel de uşor să chemi moartea în horă şi apoi să faci glume pe seama ei spunându-i că a mai slăbit. Dacă vi se pare că am luat-o razna şi vorbesc pe alt canal decât ăla pe care recepţionează toată lumea, probabil că aşa e şi îmi cer scuze, însă sunt încă sub influenţa stilului.

Absurdul este ori de-un umor negru hilar (în Furnicile), ori cinic în colţisorul de distopie militară prezentată în Elevi silitori, ori de-a dreptul grotesc (în Călătoria de la Khonostrov) sau cu un vădit aer tragic (Figurantul). Nici reprezentantele sexului frumos nu sunt uitate, însă prima domniţă atrăgătoare ”are aerul de a fi izolată de restul lumii printr-un mic grilaj de fier forjat”. Totuşi, este atrăgătoare fără doar şi poate: ”Noemi era cu adevărat frumoasă, chiar şi după ce camionul a proiectat-o pe trotuar.”, în timp ce călătoriile cu trenul devin periculoase, fiind locul unde ţi se vând bilete false de carton în locul celor bune de lemn şi unde ”doi arabi discutau politică cu lovituri de cuţit”.

M-am uitat atent peste descrierile din romanele lui Vian (”Se ia un caltaboş şi se jupoaie fără a-i lua în seamă ţipetele. Se păstrează pielea cu grijă. Se împănează caltaboşul cu picioare de homari tăiate în felii subţiri şi perpelite la foc iute de picior în unt călduţ”**) şi la acelea din prozele scurte (“vedea alături de piciorul său drept încălţările fermecătoare ale lui Jacqueline, de şopârlă vie încă, închise cu o agrafă de aur ca să nu i se audă strigătele”). O abordare vizuală foarte similară se foloseşte acum, după 50 de ani, în intro-ul serialului Dexter. Nu m-am putut abţine să consider că Vian era cu mult înaintea vremurilor sale şi, în loc să fie un ”superstar” în perioada aceea, s-a ales cu procese pentru obscenitate şi insulte.

Marele atu al stilului este totodată şi un potenţial defect. Devine atât de uşor să te pierzi printre jocul abil de cuvinte încât ratezi mesajul sau uiţi de fond în defavoarea formei. Oricum, o lectură care se dovedeşte ”proaspătă” în orice moment.

Plusuri: stilul, jocurile de cuvinte, imaginile suprarealiste, subiectele abordate
Minusuri: stilul se poate dovedi greoi pe alocuri
Recomandare: lectură obligatorie

* titlul este numele unei piese a trupei Alternosfera

** descrierea este din romanul Spuma zilelor, recenzat de colega mea Alexandra aici

Scris de Ioan Todoran

Titlu: The Commitments
Autor: Roddy Doyle
Rating:
Editura: Vintage
Anul aparitiei: 1990
Numar pagini: 176
ISBN: 978-0-749-39168-3

Rareori mi se întâmplă să văd ecranizarea înainte de a citi romanul care stă la baza ei. Prefer să urmăresc filmul după ce detaliile cărţii mi se vor fi estompat, ca să evit încolonarea mintală a diferenţelor şi asemănărilor dintre cele două. Dar de la un roman despre înfiinţarea primei trupe de muzică soul în capitala Irlandei nu aveam cine ştie ce aşteptări, iar descrierile entuziaste ale unor stiluri muzicale absente din playlistul meu de obicei îşi ratează scopul, aşa că înspre povestea asta m-am lăsat ademenită de vreo două nume din distribuţia filmului, regizat de Alan Parker.

Prin anii ’80, pe fundalul imaginarului Barrytown, suburbie funestă a Dublinului, Derek şi Outspan (interpretat de un foarte tânăr Glen Hansard) fac parte dintr-o formaţie pop rock cam şubredă, care-şi desfăşoară activitatea la nunţi şi petreceri de Crăciun. Jimmy Rabbitte, excepţional prezicător al trendurilor muzicale, se oferă să îi îndrume pe cei doi prieteni spre succes, în calitate de manager al unei noi trupe. El propune potenţialilor membri al acesteia o misiune grandioasă: aceea de a scoate la iveală sufletul oraşului, prin îmbinarea unor cântece arhicunoscute la nivel internaţional cu versuri despre clasa muncitoare şi problemele acesteia la nivel local - reduse, pentru început, la sex şi politică. Opţiunea pentru stilul soul o justifică printr-o paralelă destul de forţată între discriminarea persoanelor de culoare în SUA şi aceea a irlandezilor în Europa.

Până în acest punct nu există mari discrepanţe între carte şi film. Mai departe, însă, varianta cinematografică este net avantajată de prezenţa unei coloane sonore excepţionale, care deviază în mod inspirat de la titlurile întâlnite în roman, şi de introducerea scenelor în care Jimmy, imaginându-se pe culmile gloriei, îşi expune opiniile în interviuri fictive. Pe deasupra, filmul exploatează potenţialul comic al procesului de selecţie a membrilor. Este detaliat implicit sensul calificativului deadly (mişto, mortal) în societatea vestică a anilor ’80 – aflată sub influenţa muzicii punk, metal, glam, cu reminiscenţe hippy şi country. Curentul disco nu trebuie lăsat nici el pe dinafară, aşa că trupa se alege cu trei domnişoare nu prea talentate, dar fotogenice (prototip: The Supremes).

De la tatăl lui Jimmy, adorator fanatic al lui Elvis Presley, până la Joey „Buze” Fagan, personaj enigmatic, ce pătrunde în noua trupă recitând o întreagă listă a celebrităţilor pe care le-ar fi acompaniat la trompetă (James Brown, BB King, Screamin’ Jay Hawkins, Otis Redding, Joe Tex, Jimi Hendrix, Stevie Wonder şi eu aici mă opresc, dar Joey nici pe departe), această mică lume a suburbiei industriale irlandeze respiră cultura pop sosită de pe cealaltă parte a Atlanticului cu întârziere de cel puţin o decadă. În ciuda insistenţei sale asupra savorii locale a trupei, Jimmy ia decizia ca soliştii să renunţe la accentul propriu în timpul concertelor, adoptând în schimb unul cosmopolit. Joey, la rândul său, povesteşte cum şi-a încheiat autoexilul în SUA în urma revelaţiei unui pastor baptist cu privire la menirea lui de a pune capăt violenţei grupărilor paramilitare irlandeze, dăruindu-i ţării soul.

Numele trupei, The Commitments („Angajamentele”), este conceput de Jimmy astfel încât să îmbine obligatoriul articol hotărât The al formaţiilor rock americane cu o declaraţie de intenţie. Însă majoritatea personajelor se dovedesc opace în faţa retoricii manageriale şi a metaforelor lui Joey: vocalistului Deco îi este clar faptul că trupa este a lui, pianistul James acordă prioritate studiilor de medicină, saxofonistul Dean cade în păcatul jazzului (acuzat de Joey drept „muzică pentru creier”), toboşarul Billy dă bir cu fugiţii, nemaiputând suporta aerele vocalistului, fetele se încurcă pe rând cu Joey, spulberându-le iluziile tuturor celorlalţi, iar întârzierea câştigului material, în condiţiile în care majoritatea membrilor sunt şomeri, ameninţă constant plăpândul echilibru al grupului.

Dar, la urma urmei, de ce vă recomand cartea? Pentru că Roddy Doyle dezgroapă umorul din cotloane unde majoritatea privitorilor ar observa cu precădere mizeria şi exasperarea; pentru că, în spatele poveştii uşurele despre o adunătură de veşnici post-adolescenţi, se strecoară tot soiul de informaţii istorice şi culturale (completate, de altfel, în următoarele două volume ale trilogiei Barrytown); pentru că vă va obliga la un moment dat să recurgeţi la dicţionarul meu preferat. Cât despre film, vi-l recomand, pe lângă deja-lăudata coloană sonoră, pentru finalul uşor diferit şi pentru modul în care oferă o adâncime nebănuită câtorva dintre personajele secundare ale variantei livreşti şi preschimbă nesuferiţii în inşi simpatici.

Titlu: Regele
Autor: Donald Barthelme
Rating:
Editura: Univers
Anul aparitiei: 2007
Numar pagini: 141
ISBN: 978-1-60257-011-5

E inevitabil, odată ajuns la o maturitate raţională, să fii afectat de maniera, universal dizgraţioasă a scenei politice de a uita rândurile capetelor plevei şi de a se fâstâci în hainele măreţiei sale. Fără îndoială, acest lucru provoacă dezgust şi repulsie, însă poate căpăta şi o tentă educativă, servind drept exemplu negativ. Dar gândind că şi din negru poate să iasă alb cu multă trudă, încăpăţânare şi o putere imaginativă demnă de Monty Python, te trezeşti pe meleagurile necunoscute a unor secole suprapuse nefericit pentru timpurile respective, dar nesperat de intuitive pentru o literatură de explicaţie şi sarcasm.

Într-un mediu modern, localizat undeva într-un început de secol XX, când întreaga Europă dă în foc, când se animează graniţele, oamenii devin maşinării şi de pe la casele lor tinerii îşi fac aluzii de glorie sfârşind doar sub bretele de scândură, se reîncarnează o Anglie cumva uitată, cumva de legendă, cumva mistică, o imagine a unor întâmplări de notorietate fictivă menite a universaliza întregul sens politic. Nu pot fi considerate tertipuri scriitoriceşti de a parodia, deşi ar putea fi privite ca un atentat la integritatea diplomatică, ci mai degrabă ca o caricaturizare a unui teatru derizoriu, degradat şi ofilit al înaltei societăţi aflate în discuţie. Iar în final nu se găseşte „bătaia de joc” întâlnită frecvent în aceste tipuri de text, ci o analiză profundă şi detaliată a unui ochi dotat cu o gură mai deschisă decât altele şi mai antrenată de îndrăzneală. Pare-se că slovele lui Donald Barthelme se păienjenesc inevitabil într-o serie de răspunsuri aforistice, un cumul de replici ca într-un dialog permanent nu doar între personaje, ci şi într-o intimitate concentrată în jurul cititorului. Acest dialog mascat scriitor-cititor creează oportunitatea unui arc voltaic între aceştia, astfel încât şiretenia scriitorului de a strecura ferestre de gândire este prezentă. E şi normal ca acesta să nu stăruiască asupra ideii de impunere, ci asupra sugestiei şi antrenării sistemului de chestionare.

Astfel se creează un univers în care legendarii Cavaleri ai Mesei Rotunde, cei despre care plesneau poveştile de vitejie şi lealitate, se trezesc în victorii de complezenţă, fără oţel răvăşit, fără zale zornăitoare, doar un întins război rece plin de plictiseală şi impenitenţă. Aceşti cavaleri suferinzi de o burlăcie acută şi o lene desăvârşită, îşi petrec zilele încăierându-se pasiv şi demagogic doar pentru a-şi întreţine „icoana” proprie. Totul planează în era mecanizată a radioului, tancului, avionului, o epocă de stingere a marilor dragoni (făcând paralelă cu involuţia societăţii). Nimic nu este pur aici, domină absurdul şi stângăcia, sărbători de primăvară în plin război, replici rasiste nefondate, inconsistenţă în principii şi ignoranţă faţă de uman şi de bun simţ. Imaginea puternică a acestei controversate ipostaze statale este întruchipată chiar de către capul şarpelui, cum s-ar spune, regina Guinevere, al cărei adulter arhicunoscut şi a altor defecte evidente sunt dospite până aproape de clocot. Regele Arthur pare o marionetă extravagantă şi neinteresată de bunul general, ci doar de cel propriu, un ignorant în cunoştiinţă de cauză asupra evenimentelor casnice şi-un fals „scrupulos” ce rezumează într-un moment de luciditate întreaga sa relaţie conjugală: „De ce am tot timpul senzaţia că ceea ce îmi spuneţi este adevărat în fond, dar nu neapărat în detaliu?” . Lancelot este exemplarul perfect al burlacului vedetist cu un vocabular înapoiat de cunoştiinţe şi o trufie imorală şi neîntemeiată, un guraliv bazat pe forţă şi frumuseţe brută. Antagonistul Mordred, plin de întuneric, o răutate în pură formă, se dezlănţuie asupra unui imperiu aparent paşnic, dar depravat şi se retrage în laşitate acută. Totuşi o voce lascivă şi subtilă a raţiunii se regăseşte în Sir Roger, dar prea puţin pentru a scoate la lumină... lumina, până la urma urmei. Puţinul echilibru vine de la o femeie simplă, Clarice, a cărei replică încapsulează întregul comportament al personajelor cărţii : „De fapt, o luptă pentru posesia propriilor haine, din cate îmi amintesc. De ce mă întrebaţi?”.

În final, un colţ de univers negru, plin de subtilităţi şi sarcasm, umor englezesc şi demn de bătaie straşnică cu marile opere caragieliene de profil. E o universalitate bombastică ce depăşeşte barierile timpului şi spaţiului, dar care nu ridică destule întrebări la nivelul realului. Şi ca de fiecare dată ajung să încerc să rezum totul în puţin. Dar de data asta am să închei cu un citat preferat ce cred că mă eliberează de îndatoriri :

„From the moment I picked your book up until I laid it down, I was convulsed with laughter. Someday I intend reading it.

Groucho Marx

Titlu: Porcul spinos
Autor: Julian Barnes
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2007
Traducere: Mihai Moroiu
Numar pagini: 179
ISBN: 978-973-569-958-1

(ediţia în limba engleză)

Politica, o chestiune spinoasă

O satiră politică pe cât de savuroasă, pe atât de profundă, Porcul spinos ne vorbeşte despre trecerea de la un regim totalitar la un regim democrat, dar şi despre aberaţiile socio-umane care apar odată cu tranziţia. Subiectul romanului este unul aparent simplu, procesul unui fost dictator comunist, fictiv, Petar Solinski, al cărui personaj a fost inspirat de dictatorul bulgar Todor Zhivkov.

Julian Barnes transformă procesul acestui dictator într-un context mai larg în care se perindă personaje din categorii umane diferite, studenţi care se bucură de căderea regimului, nostalgici bătrâni care îmbrăţişează portretul dictatorului căzut, dar, mai ales, oameni cu funcţii importante care au "întors armele" comunismului şi acum încearcă să pară adepţi convinşi ai noului regim (deşi se dovedeşte că sunt produsul regimului înlocuit). Totul se dovedeşte a fi un simulacru, iar ceea ce trebuia să vină ca o revelaţie, eşuează lamentabil, pentru a da o ultimă victorie dictatorului înrobit.

"Rapoarte tocate la maşină. Amprente distruse. Cadavre arse demult în crematoriu. Toţi ştiau ce se petrecuse, toţi ştiuseră şi în momentele respective. Iar când încercau să închege o succesiune de învinuiri asupra celui care avusese toate pârghiile în mână, părea că nimic nu se întâmplase. Sau dacă se întâmplase ceva, totul fusese aproape normal, şi, prin urmare, aproape scuzabil. Conspiraţia normalităţii, chiar şi la vremuri de demenţă." - acest fragment rezumă poate cel mai bine esenţa romanului care atacă într-un mod autentic, folosind o scriitură cinic-realistă, conceptele de bine şi rău, relativizând realităţile prezentate: figura dictatorului se metamorfozează în cea a bătrânului tată al naţiunii, iar cea a procurorului Stoio Petkanov (nu este întâmplătoare alegerea numelor, a căror aliteraţie este pusă în antiteză pe parcursul romanului, prin intermediul confruntărilor directe dintre cele două personaje) într-un biet fanfaron, îmbătându-se cu gloria trecătoare de a "înfunda" un mare dictator pe motiv de fals în documente şi proastă administrare a ţării (încă o data ironia fină a lui Barnes în ceea ce priveşte adevărata "faţă" a comunismului şi a crimelor comise în numele lui).

În acest roman, fiecare cuvânt îşi are locul bine ales, iar personajele sunt atât de realist construite, încât poţi empatiza la un nivel profund (mai ales dacă ai trecut prin această tranziţie - e adevărat că vârsta mea fragedă în momentul căderii comunismului mă împiedică să empatizez total cu realitatea romanului) cu ceea ce devine o mascaradă şi nu se dezminte până în ultimul moment - imaginea de final a acestui roman este una extrem de puternică şi se foloseşte de metafora cultului personalităţii pentru a demonstra relativitatea istoriei în funcţie de ochii celui care o memorează, rememorează sau priveşte. Nu este de ignorat nici imaginea Ceauşeştilor, ce apare ca amintire melancolică a dictatorului aflat în închisoare.

Porcul spinos este o radiografie fină a naturii umane faţă în faţă cu istoria, dar şi o capodoperă psihologică, demonstrând, încă o dată, că binele şi răul pot fi, în fapt, laturi ale aceleiaşi monede, iar adevărurile absolute sunt la fel de utopice precum marxismul. Cu alte cuvinte, un roman ce nu trebuie ratat.

Titlu: Arta de a nu scrie un roman
Autor: Jerome K. Jerome
Rating:
Editura: Univers/Colecţiile Cotidianul
Anul aparitiei: 2008
Traducere: Horia Hulban si Călina Gogălniceanu
Numar pagini: 175
ISBN: 978-1-60257-129-7

(ediţia în limba engleză)

De ce să înveţi cum să nu scrii un roman?

...pentru că este un paradox, pentru că aflând ce nu trebuie să faci poate te va lovi inspiraţia şi vei şti ce să faci, pentru că a nu scrie un roman nu este o îndeletnicire propriu-zisă, dar poate deveni o modalitate fascinantă de petrecere a timpului. Arta de a nu scrie un roman, în original Novel notes , este, în fapt, un roman umoristic despre patru prieteni care se hotărăsc să scrie o asemenea operă literară: Când, întors acasă într-o seară după o partidă de fumat pipă de la prietenul meu Jephson, mi-am informat soţia că voi scrie un roman, ea s-a arătat foarte încântată de idee. (...) Când am continuat să-i explic că Selkirk Brown şi Derrick MacShaughnassy îşi vor da şi ei concursul, ea a replicat: "Oh", cu o voce care nu conţinea nici o urmă de îndoială. Era clar că interesul ei faţă de această problemă văzută ca o schemă practică se evaporase cu totul.

Jerome K. Jerome se dovedeşte un maestru al umorului fin, în "dulcele" ton al ironiei britanice, încă din acest fragment introductiv, care prezintă, folosindu-se de naraţiunea subiectivă a persoanei I, intenţia "glorioasă" de a produce o operă literară, fapt ce eşuează, dar nu lamentabil, ci, putem spune, la fel de "glorios".
Cenaclul celor patru, menit a întruni patru minţi luminate care să nască idei originale, devine o adevărată şezătoare filosofică în care se spun poveşti, se trag concluzii despre viaţă şi toate aspectele sale, se emit judecăţi dintre cele mai profunde precum Pisicile şi nonconformiştii îmi par singurii din lume care posedă o conştiinţă de lucru folositoare, Literatura este parazitul răului, Egoismul este pur şi simplu un alt nume dat Voinţei sau Oamenii răi sunt mult mai interesanţi decât oamenii buni şi se prezintă caractere complexe, dar superficiale în acelaşi timp.

De altfel, cartea este o aglomerare de fapte şi idei, care sub pretextul scrierii unui roman, se transformă în naraţiuni spumoase, amintiri depănate de cei patru prieteni sau chiar mici dispute între ei pe baza acţiunii romanului, personajelor principale, cadrului ş.a.m.d. Este, iată, motivul pentru care titlul englezesc a fost tradus în română mult mai aproape de esenţa cărţii, ştirbin însă din puterea paradoxului cu care Jerome K. Jerome s-a jucat: atunci când vorbeşti despre un roman, nu mai reuşeşti să îl scrii. El devine romanul "tuturor lucrurilor care puteau fi scrise", aşa cum scriitorul aminteşte de "Oraşul lucrurilor pe care oamenii au vrut să le facă".

O lectură electrizantă, mai ales pentru cei care gustă subtilul comediei britanice, Arta de a nu scrie un roman te face să îşi doreşti să citeşti mai multe romane de Jerome K. Jerome şi să meditezi mai mult la multitudinea lucrurilor mărunte, cotidiene, care te pot influenţa. De asemenea, se confirmă descrierea făcută scriitorului că pare în egală măsură idiot şi genial. Are, adică, logica impecabil-triumfătoare a idiotului şi contralogica geniului care se îndoieşte de orice, inclusiv de propriile afirmaţii.