Autor: Benoit Duteurtre
Rating:
Editura: Univers
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Irinel Antoniu
127 pagini
ISBN: 978-1-60257-076-4

Înainte de a citi Fetiţa şi ţigara ar trebui ca fiecare să facă un exerciţiu de imaginaţie punându-şi întrebarea: cum ar arăta lumea dacă toate tendinţele political correct din ziua de azi s-ar transforma peste noapte în obligaţii şi legi?

Punctul de pornire al romanului este cel de dinaintea execuţiei lui Désiré Johnson. Acestuia i se acordă dreptul la o ultimă dorinţă. Nimic mai simplu, dar tocmai asta provoacă un întreg conflict de interese. Într-o societate unde fumatul este strict interzis, acuzatul îşi doreşte clasica ultimă ţigară. Prinşi între necesitatea de a-i îndeplini dorinţa şi ilegalitatea acesteia, reprezentanţii legalităţii decid amânarea execuţiei. Ulterior, datorita mesajului lui Désiré ce susţine libertatea şi viaţa, populaţia este înduioşată iar sentinţa anulată complet.

În plan paralel avem povestea unui funcţionar surprins de o fetiţă în timp ce fuma pe ascuns. Violenţa verbală cu care el o tratează devine în versiunea fetiţei mai mult de atât, funcţionarul ajungând să fie condamnat pentru comiterea unei crime împotriva copiilor.

Ambele poveşti se înrudesc prin portretizarea absurdului societăţii. Blândeţea cu care se presupune că trebuie trataţi cei tineri se transformă într-o îngăduinţă extremă: aceştia pot să facă orice îţi doresc fără ca nimeni să nu îi certe, au spaţii amenajate special pentru ei în orice instituţie şi, nu numai atât, au capacitate de decizie în tribunal.

Îngăduinţa extremă a societăţii nu se limitează doar la eliminarea viciului fumatului sau la cultul idiotiza(n)t al copilului. Distopia continuă prin prezentarea unui reality-show aparţinând unei societăţi teroriste ce permite publicului să decidă care din participanţi să fie executaţi şi care salvat.

Satira pe care o prezintă Duteurtre lasă un gust amar deoarece nu există nici un motiv pentru care lumea să nu poată să-şi altereze modul de funcţionare nu prin înrăire ci printr-un exces de corectitudine.

Poate o oarecare lipsă de credibilitate o găsim în greutatea de a crede că într-un proces nimeni nu ar pune la îndoială mărturia unui copil având doar argumentul conform căruia „copiii nu mint niciodată”. Pe de altă parte, pe măsură ce citeşti poţi foarte uşor găsi asemănări între Fetiţa şi ţigara şi Procesul lui Kafka sau 1984 al lui Orwell. Diferenţa o constă faptul că societatea descrisă aici nu numai că şi-a pierdut capacitatea de a distinge între ceea ce este bine şi ceea ce este rău, ci a pierdut luciditatea necesară de a-şi putea conştientiza incapacitatea. Pentru că nici măcar într-o societate fără păcat, ţigări sau adulţi nu poţi avea certitudinea corectitudinii.

Chiar dacă nu trăim într-o astfel de lume, cartea de faţă poate fi privită ca o fabulă destinată celor care nu cred că până şi un principiu bun dus la extrem poate deveni ceva rău. Iar pentru cei care nu cred că o astfel de lume este posibilă spun atât: citiţi cu atenţie!

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Stephen Clarke
Rating:
Editura: RAO
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Veronica Tomescu
448 pagini
ISBN: 978-973-103-744-8

Paul West, personajul lui Stephen Clarke din Un an în merde, revine cu noi aventuri pe tărâm francez cu În ce merde te bagă dragostea. Englezul continuă acţiunea de unde a lăsat-o la sfârşitul primului volum, povestindu-şi peripeţiile antreprenoriale, aventurile amoroase şi zbuciumele sufleteşti. I se oferă astfel pretextele pentru a radiografia particularităţile nesănătoase, revoltătoare, curioase sau amuzante ale ţării de adopţie- se confruntă rând pe rând, cu poliţia rutieră ilogică (o fi altfel pe vreundeva?), cu familia suspicioasă a iubitei, cu moravurile uşoare ale femeilor căsătorite, cu trândăvia meseriaşilor, cu snobismul franţuzesc de-acasă şi din deplasare, cu birocraţia în afaceri, cu neprofesionalismul angajaţilor, cu ciudăţeniile sistemului de asigurări sociale, cu dificultăţile de comunicare şi prejudecăţile. Toate astea ar oferi suficient material pentru o lectură foarte agreabilă.

Numai că vrând probabil să repete cât mai repede succesul din Un an în merde, autorul livrează o carte plictisitoare, cu un umor chinuit, gros şi răsuflat, rareori înlocuit cu poante inspirate şi metafore amuzante. Este în continuare obsedat (de unde si titlul cărţilor) de fecalele de câine care, chipurile, sufocă Parisul (mai bine se plimba un pic prin Bucureşti) şi ne îmbogăţeşte cunoştinţele de franceză inventariind expresiile ingenioase legate de excremente din limba lui Voltaire; preocupările astea mie îmi par mai degrabă patologice decât comice. Rareori te aştepţi de la un roman umoristic din zilele noastre să aibă cine ştie ce subiect, dar când nici menirea lui de-a te face să râzi nu e-ndeplinită satisfăcător, te izbeşte şi mai tare subţirimea intrigii.

Una peste alta, o continuare neinspirată a unei prime cărţi ce părea să-l transforme pe Stephen Clarke într-o variantă urbană a lui Peter Mayle, britanicul care de douăzeci de ani face furori cu cărţile savuroase, idilice, stilate şi instructive despre peripeţiile sale prin sătucele din Provence. Deşi vorbim teoretic despre nişte scrieri de acelaşi calibru subţirel, diferenţa între ele este ca de la Fraţii Marx la Ţociu şi Palade, ca de la rahatul turcesc la… merde.

Scris de Mihai CălinCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Philip Roth
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2008

Traducător: Anca Dan 541 pagini ISBN: 978-973-46-0715-0

Pret: 36,95 lei

Nobelul pentru cinism

De ce nu ia Philip Roth Nobelul pentru literatură? Pentru că nu s-a lipit nicicând, strategic, de o cauză politică „generoasă”, „măreaţă” şi „nobilă”. Au avut parte din belşug de necruţătorul său cinism literar şi, deopotrivă, „cei mulţi şi amărâţi”, şi cei puţini şi avuţi, şi cei din proprie voinţă ghetoizaţi. Cu luciditatea-i sălbatică, Roth a intuit bine (eu împărtăşindu-i credinţa) că mizeria de caracter are prostul obicei de a cunoaşte, din zorii Istoriei, o dimensiune universală. Nu ocoleşte nici o categorie socială, este democratic răspândită – fie că e vorba de bogaţi şi infatuaţi sau de „umiliţi şi obidiţi”. Doar gradul de ipocrizie diferă, în funcţie, printre altele, de gradul de urbanizare şi de spuza de educaţie.

P. Roth nu ia Nobelul pentru literatură pentru încă un motiv: este „un evreu care nu s-a temut niciodată să spună adevărul despre evrei. Un evreu independent, care a avut de suferit pentru independenţa lui”. Roth a avut mereu un raport critic cu Puterea politică, indiferent de orientarea acesteia. Cred că astfel îi şi şade bine oricărui intelectual: „angajat” doar în măsura în care veghează în mod critic asupra acţiunilor Puterii. În fine, sulfurosul scriitor american, e posibil să nu fi primit „prestigiosul” premiu suedez pentru că nu s-a gudurat nicicând pe lângă vreo „somitate politică” din lumea a III-a pentru a-şi netezi calea către Stockholm, nu s-a tras în poză cu acei lideri mondiali care execută echilibristică pe muchia terorismului, sub masca „feţei umane” a marxismului.

A fi sau a nu fi P. Roth

Nu ştiu câte intelighente minţi occidentale, corecte politic şi nevricoase, s-au văzut în stare a finaliza lectura romanului Operaţiunea Shylock, o scriere explozivă, care-l devoalează pe neîmblânzitul Phil în plină furoare iconoclastă. Iată-ni-l pe cvasi-ficţionalul scriitor newyorkez Philip Roth,, autosurghiunit la Londra din motive… psihomedicale (o sănătate şubrezită, dependenţa de antidepresive) şi unele ce ţin de-o nemărturisită sterilitate creativă. Naratorul nu ne permite să ne dăm seama cu claritate dacă o recidivă a depresiei sale (manifestată prin apatie, accese de plâns, tentative de suicid) sau o nouă manifestare a tulburării de personalitate face să-i „apară” din neant, la mii de kilometri depărtare, în Ţara Făgăduinţei – Israel, o dublură, un bărbat care-i seamănă izbitor şi care chiar se prezintă în toate mediile ca fiind Philip Roth, romancier american. De aici înainte, senzaţia unei escrocherii epocale merge mână-n mână cu o tot mai vârtos argumentată, deşi paranoică de-a binelea, teorie a conspiraţiei.

Dublul Roth este un militant – exact contrariul neangajatului exilat la Londra; colectează fonduri, participă la conferinţe, ţine cuvântări, întâlneşte oameni de seamă ai mapamondului, folosindu-se cu neruşinare de ilustrul său nume de împrumut, pentru a le face cunoscută aiuritoarea sa găselniţă: diasporismul. Diasporismul este gândit de falsul Roth ca o replică anti-istorică dată sionismului (aliyah). În vreme ce adepţii Sionului plănuiseră (şi au izbândit, în 1948) să fondeze o ţară, Eretz Israel, între graniţele căreia să-şi găsească adăpost toată evreimea răspândită pe glob – de veacuri pradă unui antisemitism toxic, iată că, după patru decenii de la întemeiere, un solitar ideolog megaloman, predicând în deşert la finele anilor ’80, îşi doreşte să reînvie viaţa evreiască europeană, nimicită de Hitler între 1939 şi 1945, propunând taman opusul: o migraţie a ashkenazilor (evreii central şi est-europeni) dinspre Israel către Europa – unde au lăsat, într-adevăr, un gol cultural rămas până în prezent necompensat.

Roth cel original se deplasează la Ierusalim într-o misiune gazetărească încredinţată de un ziar american – a-l intervieva pe romancierul Aharon Appelfeld. Acesta-i scopul oficial al călătoriei şi „alibiul” oferit consoartei sale, sceptică relativ la starea lui de sănătate sufletească. În fapt, scriitorul se predă cu un curaj de zile mari „tărâmului promis” pentru a-şi descoperi şi, eventual, anihila impostorul, peiorativ supranumit Moishe Pipik (Moise Buric – personajul unui joc de imaginaţie din copilărie).

There’s no business like Shoah business

Odată ajuns în zona de neostoită beligeranţă a Orientului Mijlociu, Roth se trezeşte abătut de la ţelul său oficial şi curtat de tot soiul de grupări pro şi antisemite, înghesuindu-se care mai de care să-i exploateze notorietatea în scop de PR (întâmplător sau nu, iniţialele omului de litere). Adevărat antierou de roman de spionaj – tatonat, intimidat, răpit, confiscat, manipulat, racolat, confundat… Adepţii nou-născutului proiect diasporist vor să-l folosească de interfaţă pentru negocierile cu conducătorii Europei Centrale, în vederea reinstalării şi reîmproprietăririi evreilor polonezi, maghiari, români, ucrainieni în ţările de baştină. Palestinienii, la rândul lor, prinseseră de veste că nord-americanul nu se avea prea bine cu comunitatea evreiască din SUA (deci, prin extensie, nici cu seminţia lui in corpore), dată fiind opoziţia sa publică, scandaloasă, faţă de instituţionalizarea şi comercializarea neruşinată a Holocaustului. Drept care, nădăjduiesc şi aceştia că-l vor putea atrage în tabăra proprie (ce urmărea dezisraelizarea teritoriilor ocupate), încurajându-l să-şi joace mai departe şi deja promisul rol de anti-Moise – lider suprarealist al exodului postmodern al populaţiei israeliene de origine ashkenadă. Toate facţiunile au un punct comun: îi solicită aproape ultimativ autorului Complexului lui Portnoy să se pronunţe franc cu privire la problema evreiască.

Israelul victorios nu a avut parte nici o singură zi de liniştea mult visată de bine intenţionaţii teoreticieni ai sionismului. De altfel, un personaj hâtru afirmă cu amărăciune că acest tânăr stat nu-i prea răsfaţă pe cei cărora le-a intrat în tabieturi, pe alte meleaguri, servirea cafelei pe terasele din inima oraşelor. Spectrul exploziei sinucigaşe bântuie pretutindeni în „Ţara Sfântă”. Unii comentatori (vezi Avraham Burg), exasperaţi de escaladarea zilnică a violenţei, nu ezită să facă o paralelă îndrăzneaţă între Israel şi Germania Republicii de la Weimar – ambele, înşelătoare şi fecunde incubatoare de frustrare şi de intoleranţă.

Le Roi Lire

Operaţiunea Shylock, deşi puternic politizată, este cartea plăcerii de a citi, iar regele neîncoronat (mai degrabă încornorat) al acestei plăceri solitare mi-a fost, în trecutul recent, Philip Roth. Se poate să nu simţiţi neapărat nevoia de a vă reîntoarce la ea, cât de curând, pentru o a doua lectură, dar veţi recunoaşte că se achită onorabil de rostul ei primordial: acela de a oferi rafinată plăcere estetică şi încântare imediată, fără a cădea, totuşi, în păcatele facile ale creaţiilor de pur consum. Captivante inserturi documentariste, fragmente de scrisori şi jurnale, programe politice, extrase ample din istoria Israelului şi cea a tribulaţiilor evreilor prin lume, nedisimulate elemente de ficţiune, alternanţa real-imaginar, stilul metalic-chirurgical specific acestui autor, toate bine tonifiate de umorul rothian, când fin, când acid-brutal, însă omniprezent şi omnipotent – „Cartea de care te agăţi în timp ce te aştepţi la tot ce poate fi mai rău e o carte pe care s-ar putea să nu mai reuşeşti s-o rezumi vreodată în mod coerent, dar sigur n-ai să uiţi nicicând cum te-ai agăţat de ea”. Îmi place straşnic cum mă minte Roth!

Scris de Cristian Sîrb

Carti de acelasi autor

• Pastorala americană
• Indignare
• Viaţa mea de bărbat
• Indignare
• M-am măritat cu un comunist
• Complotul împotriva Americii
• My Life as a Man
• Everyman
• Patrimony. A True Story
• Complexul lui Portnoy

Autor: Florin Piersic Jr.
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2009
284 pagini
ISBN: 978-973-50-2503-8


Notorietatea lui Florin Piersic vine nu numai din statutul său de absolvent al UNATC şi de actor premiat, ci mai curând din apropierea faţă de publicul cititor la editorialelor sale din B-24-FUN, Max sau Eva. Cum Piersic Junior colaborează din 2006 cu diverse astfel de reviste, numărul editorialelor a sporit. Opere cumplite: volumul unu conţine o selecţie a respectivelor articole, precum şi o serie de texte inedite, cu un caracter mai personal.

Trecând peste autoironia prezentă în titlu, se poate spune că în ansamblul său volumul (care este foarte posibil să nu aibă nici un „volum doi” drept continuare) priveşte cu ochi critic societatea din ziua de azi. Descrierea este făcută într-un stil direct, fără regulile obişnuite ale grafiei, fără semne de punctuaţie uneori, fără cenzură.

O împărţire a textelor prezente aici în categorii este destul de dificilă. Stilul ales (mai degrabă un anti-stil), fiind flexibil, permite ca vocea din text să împrumute glasurile personajelor menite caricaturizării. Ceea ce şi se întâmplă de mai multe ori, exemple putând fi „definiţii explicite”, „the copywriter” sau „cum o să fie”. Mai urmează povestioarele despre personaje „de basm” sau ilustrări mai mult sau mai puţin tragice, ca în textul care deschide volumul, moartea lui casanova, şi stewardesa.

În raza criticii se găsesc o varietate de figuri, pornind de la neciopliţii de rând, incluşi în recentul Atlas de mitocănie urbană, şi ajungând până la persoane publice, embleme ale culturii de plastic supradifuzate la televizor sau în reviste de consum. Visul îmbogăţirii peste noapte, ipocrizia la diferite scale, incultura, personajele de bani gata, şi alte figuri ale socialului cu care sigur fiecare s-a intersectat cel puţin o dată în viaţă sunt ilustrate aici. Evidenţierea se face printr-o radiografie uneori violentă, alteori seacă a mentalităţii „de bază” plasată într-o situaţie mai mult sau mai puţin firească. Arma aleasă în lupta împotriva lor este râsul, un râs sănătos, dar pe care cititorul îl va face cu colţul gurii puţin aplecat, precum cel al măştilor de la teatru. Părerea de rău vine din faptul că nu este numai meritul scriiturii pentru expunerea „vie” a personajelor. Cei ilustraţi aici cu siguranţă se plimbă fericiţi pe străzi, fără să se ştie incluşi în vreun volum, lucru ce accentuează caracterul „cumplit” al operelor.

Ceea ce ar trebui menţionat este că, cel puţin pentru mine, lectura mai multor editoriale succesiv devenise dificilă. Într-adevăr, se parcurg uşor datorită stilului minimalist, însă creează o mare aglomerare de imagini în cel care ţine cartea în mâini. Deşi sesizam ironia şi unele dintre ele îmi făceau o reală plăcere să le citesc, depăşind o anumită limită simţeam că linia dintre ironie şi exagerare poate fi foarte subţire în anumite condiţii, mai ales atunci când mintea ţi se suprasaturează de imaginile numite mai sus.

Ca volum ce îşi propune un experiment grafic, pe lângă lipsa majusculelor sau a regulilor obişnuite de grafie, critica este completată vizual şi de schiţele Ioanei Alexandra Diaconu, care punctează printr-o caricatură fiecare text în parte.

În ansamblu, cartea merită parcursă. Având în vedere subiectul ales, sunt foarte multe de spus şi, în timp, devine destul de greu să mai adaugi ceva nou. Operele cumplite o spun altfel. Singura problema ar fi aceea că, precum alte volume care atacă într-un fel sau altul societatea, se limitează doar la a ilustra unde se greşeşte, pe un ton care se vrea deasupra celor descrise, omiţând să ofere o soluţie. Şi parcă mi-e cam greu să cred că numai oameni precum cei dintre coperţi se plimbă pe străzile ţării.

Scris de Silvia Grădinaru
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Radu Paraschivescu
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2009
307 pagini
ISBN: 978-973-50-2502-1

Profit de acest prim, mic paragraf pentru a vădi câteva săpuneli mai degrabă interne. De câteva recenzii încoace, pe ici pe colo, mă străduiesc să nimeresc un oarecare grad de generalitate, cu păreri „obiective” şi calificative socotite, ambiţie explicabilă altfel prin locşorul meu neconsacrat dornic de faimă şi bani şi să moară duşmanii. Pe internet mai puţin, dar prin presă lumea pare să aibă acelaşi tic: în scris se aplică un ciudat principiu stoic conform căruia generalitatea dă probabilul, iar probabilul e cea mai bună aproximare a adevărului. Aşadar, recenzii adevărate – dulce criticism, asta ţi-o doresc. Azi, mă voi separa provizoriu de această „raţiune pură” (deşi, dacă scormonim, găsim public reason – iată şi mai potrivit, deşi unii mă vor certa că înseamnă până la urmă acelaşi lucru), raţiune care are aerul că „anunţă” atunci când, de fapt, (doar) „opinează”. Şi voi face asta printr-un text de-o grozavă subiectivitate. Aşadar, s-a dat liber la mine la serviciu verbelor şi pronumelor la persoana I singular. Oh, dulce singular!

Domnule, mie-mi place şi nu-mi place Radu Paraschivescu. Să vă zic întâi de ce îmi place, şi trecem spre sfârşit la secţiunea cu probază. Balul fantomelor e un roman de revenire a autorului în sectorul Râsului lumii. Spun re-venire, amintindu-mi de insolitul Cu inima smulsă din piept, o tentativă (nu ştiu „reuşită”, dar „sesizabilă” sigur) de a neglija pentru câteva sute de pagini umoristul Paraschivescu.

Tema e cumva la îndemână, în zona şcolilor şi a conştiinţelor semi-băşcălioase cum e cea a lui Virgil Mihalcea, personajul principal, prof de ILU (istoria literaturii universale), un ins pe cât de năpăstuit, pe atât de vioi atunci când discută cu el însuşi. Un Shandy mai cumpătat şi parcă mai puţin poznaş dar îndreptăţit să spună, la fel ca Tristam, „I have been the continual sport of what the world calls Fortune”. Ba chiar o face, : „În soartă mi s-a adunat o grea năpastă/ Cum m-am întors, am dat peste-o nevastă”. Şi-apoi pentru că droguri, mafioţi, toxicomani, poliţie, presă şi tot felul de bazaconii se avântă deodată în viaţa liniştitului profesor cu „ambiţii de gânganie şi destin de euglenă”. Roman „plin”, se întâmplă şi se răstoarnă toată treaba de câteva ori, care uzează de tehnicile thriller-ului cu sticleţi în compania observaţiilor tăioase ale naratorului-personaj care nu e dispus să înghită aşa clişee. Mă opresc aici cu detaliile, în ideea că vă cade prin mână.

Mie îmi plac autorii retoriceşti. S-ar putea să sune ca vorba cu „decât sărac şi bolnav…” dar, decât un subtext deştept, cu înţelesuri şi prăvăliri pe gânduri, prefer un text deştept, cu schimbări de direcţie şi ieşiri din minte. Ori Radu Paraschivescu scrie întocmai. Ar fi interesant de urmărit mai îndeaproape, dar textul lui, chiar şi la o primă survolare, e un păienjeniş retoric. Putem sesiza asta chiar de la primele pagini ale romanului, găsim antimetalepse („joc cărţi pe bani şi dau bani pe cărţi”, „citesc tot ce mi se recomandă să evit, evit tot ce mi se recomandă să cultiv”), zeugme (o brunetă focoasă „ale cărei acrobaţii sexuale au smuls suspine şi nasturi”), sau hipozeugme („Marii bărbaţi ai momentului sunt generalul Michael Rose, Dalai-Lama, Michael Jackson, Marco Van Basten, Boris Elţân şi Vali Vijelie), antiparastaze („sunt campionul divorţurilor la nivel cvartal”), conjugale paradoxii („Soţul şi soţia sunt două fantome despărţite de aceeaşi locuinţă”) şi tot felul de trucuri cu nume de boli incurabile.

Cred totuşi că asul de pe tort e dat de comparaţii, metafore şi analogii, zonă în care Paraschivescu are o slăbiciune nebună pentru comparanţi deşucheaţi. Topul meu: colega lui V.M, „prăjina de desen”, e „zveltă ca o ipotenuză”, alt coleg, când Mihalcea e la ananghie, „radiază de mulţumire ca motanii de pe cutiile de Wiskas”, Carla Bracci, adolescenta-traficant din cauza căreia se întâmplă totul, e la un moment dat „goală ca o măcelărie ceauşistă”, pe pagina trei într-un ziar apare un „titlu mai mare decât şomajul din Vaslui” iar Mihalcea foloseşte „jurasicul transportului în comun”. Eu, unul, dau din coadă la aşa cireşe din mânecă, cu atât mai mult cu cât acţiunea romanului nu ciuleşte cine ştie ce urechile. Şi cu asta ajungem la partea cu zâzania.

Romanul rămâne un roman uşurel, care n-ar pune probleme în autobuz sau citit cu buletinul de ştiri pe fundal. Ori te indispune peste tot impresia că autorul ar putea să te ţină mai ancorat, să laşi sucul şi floricele şi să treci la birou cu pixul în mână şi cafea, să te doară capul şi să nu înţelegi. Parcă prea e totul à la légère, adică tu „te lustruiseşi, te lustruiseşi, te lustruiseşi pe bombeu”, ori, când colo, autorul funcţionează ca proverbul acela puritan „If it feels good … stop”. Aş da părţi din umor pentru bucăţi mai astâmpărate. Chiar şi în stanşibranism – pe care îl anunţă Mihalcea agasat de întâmplăari – e loc de mai mult decât parodia din intertext şi micile trimiteri cu iz de bibliotecă.

În sfârşit, nu v-aş sfătui să luaţi de bune părerile unui subiectivist de ocazie, dar s-ar putea s-avem în faţă unul din puţinii humorişti români de ev postceauşist. Se scriu romane funny cu duiumul, se traduc şi mai multe – cred că şi prind, din moment ce acum nu mult timp auzisem apocaliptic că iarnă ni-i pe veci. Însă de la funny-ul năstruşnic la „marele humor” aşa cum îl vedea Hoffding … e un oarecare salt. Nu zic că Radu Paraschivescu îl înfăţişează şi aterizează mereu unde trebuie, dar pare singurul care îl exersează cu încălzire, stretching şi tot tacâmul.

Scris de Octav Popa

Carti de acelasi autor

• Cu inima smulsă din piept
• Ghidul nesimţitului
• Ghidul nesimtitului

Autor: Christopher Buckley
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2005
326 pagini
ISBN: 973-50-0898-X
(ediţia în limba engleză)

La ce se pricep scriitorii americani? Întrebarea este ca sunet de revolver cu gloanţe oarbe pentru zece benzi de atletism al prejudecăţilor. Voi răspunde şi eu pentru că, ce Dumnezeu, nu suntem într-o sală de judecată: la a amesteca lucrurile magistral, la umor şi la suspans. Sunt gata să primesc „nu-i adevărat!”-urile, dar pe parcursul acestei recenzii ea va fi adevărul şi numai adevărul, îmi voi păstra depoziţia … so help me God.

Dacă vă întrebaţi de unde am căpătat terminologia asta juridică, veţi afla că Nu te porţi aşa cu Prima Doamnă este principala sursă, iar Christopher Buckley o face infinit mai bine decât mine, deşi nici el nu este avocat de meserie. Licenţiat în ştiinţe politice şi ale comunicării, Buckley a fost consilier al vicepreşedintelui George Bush pe vremea lui Ronald Regan, de unde a ciugulit ce era de ciugulit despre subsolurile Casei Albe. Unii dintre voi poate îl ştiţi fără să ştiţi, dacă aţi văzut Thank you for smoking (2006), ecranizare aproape ad litteram după al doilea roman al americanului. Toată lumea, de la editura Humanitas până la bătrâna Wikipedia îl consideră un „satirist”. N-aş adera la acest calificativ, romanele lui nu taie şi spânzură, nu arată cu smerenie binele pentru a biciui apoi răul şi a-l răstigni pe crucea comicului. Personaje – după toate standardele – negative, pervertiţi serios de la litera legii morale, apar la el într-o aură teribil de simpatică. Cine e rău şi deştept primeşte coroniţă, abia cine e rău şi prost obţine din când în când bastoane pe spinare. Explicat-am astfel partea cu „a amesteca lucrurile magistral”.

Kenneth Kemble MacMann este preşedintele Statelor Unite ale Americii, iar Babette Van Anka este consilierul sexy cu care preşedintele Statelor Unite ale Americii o înşală pe Prima doamnă, Elizabeth Tyler MacMann. Romanul începe cu “discuţia foarte aprinsă cu privire la Orientul Mijlociu” dintre primii doi în apartamentul oaspeţilor din Casa Albă, discuţie care implica datul hainelor jos şi scârţâirea patului. Câteva camere distanţă, singură şi încornorată, Prima Doamnă nu reuşeşte să adoarmă. Primul Domn se întoarce într-un târziu, parfumat şi obosit. Are loc una dintre acele certuri obişnuite pentru un soţ care îşi pătează jurământul conjugal la câţiva metri distanţă de patul conjugal, iar Elizabeth îşi pierde cumpătul şi aruncă în preşedintele Statelor Unite ale Americii cu o scuipătoare. Pentru cei care nu ştiu ce înseamnă o scuipătoare, găsim tautologica definiţie a DEX-ului „vas special în care se scuipă” şi ne imaginăm că e un obiect greu care poate omorâ un soţ trădător şi nesimţit şi porc.

Problema e că preşedintele nu moare. Cei doi se culcă liniştiţi şi abia de dimineaţă menajera îi va spune Primei Doamne „încet, dar cu îngrijorare, că gura şi ochii preşedintelui erau «larg deschişi» şi că acesta stătea «îngrozitor de nemişcat»”. No, ardeleneşte, asasinat au ba? Aici intervine Baylor „Neruşinatul” Boyce, cel mai avocat dintre avocaţi şi pe deasupra fostul iubit al lui Elizabeth, pe vremea când aceasta nu putea fi apelată cu un numeral cardinal şi majusculă, fost iubit care are datoria nepatriotică de a salva varianta feminină a lui Lee Harvey Oswald. Cum altfel poate fi un asemenea personaj dacă nu plin de umor, bani, încredere şi tactici imorale? Cu o aşa vioară întâi, şi un aşa dirijor, romanul (de)curge minunat.

Opinia publică explodează. Televiziunile fac coadă în faţa tribunalului, tabloidele mănâncă o pâine luni de zile, căci procesul se anunţă lung şi plin de monstruozităţi incorecte politic. Avocaţii între ei au poliţe de plătit, fiecare organizaţie se crede buricul pământului (CIA, FBI, NSA – National Security Agency etc), judecătorul este o legendă vie, juraţii îşi asumă menirea de făuritori ai dreptăţii. Totuşi, foarte aproape de final, un producător strigă printr-un con din acela de carton „Stooop!” şi lucrurile iau o întorsătură delicioasă. Vă daţi seama că, dacă eşti autor şi te-ai băgat într-un asemenea şpil, îţi trebuie o găleată de credibilitate dacă vrei să pui lopata dedesubt, să tragi bărbăteşte şi să răstorni tot.

Să divulgăm faptul că s-a descurcat binişor, acest Buckley, şi a reuşit să scrie absolut nepretenţios, despre un subiect care impune exagerări, fie ele comice sau de altă natură. Un roman vijelios scris potolit. Autorul nu este moralistul pus pe harţă, este omul care ar fi putut foarte bine să devină profesor, dar a ales o meserie mai revigorantă. E genul de „best friend” mereu încântat să te vadă şi să-ţi spună o poveste pe care o vei spune mai departe minţind că totul ţi s-a întâmplat chiar ţie.

Scris de Octav Popa


Carti de acelasi autor

• Nu te porti asa cu prima doamna

Autor: Giovannino Guareschi
Rating:
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Geo Vasile
352 de pagini
ISBN:978-973-88758-8-3




2008 a fost Centenarul Giovannino Guareschi, un jurnalist şi umorist italian foarte popular, tradus la noi abia anul acesta. Citindu-i cele patruzeci de povestiri cuprins în Don Camillo. O lume măruntă am ajuns la o întrebare pentru cititorii înrăiţi: sunteţi gata să citiţi o carte scrisă de cineva despre care nu aţi auzit niciodată? Vă încîntă să experimentaţi sau preferaţi calea prudentă a cărţilor “verificate”?

La întrebarea asta s-a adăugat faptul că povesteam cu mare entuziasm despre Don Camillo, sufletul acestei cărţi, ca şi cum ar fi fost o mare descoperire, ca să îmi fie atrasă atenţia de către cineva: dar e foarte cunoscut, toată lumea citea în Italia, a fost şi un film, foarte amuzant.

Însă chiar este o descoperire: ambiţia de a surprinde lumea măruntă din Bassa, de-a lungul Padului, umorul cald şi împunsătura satirică duc la potrivirea perfectă dintre un basm cu eroi fabuloşi şi satira cu personaje politice. Mai mult, povestirile lui Guareschi sunt dintre acelea care nu-şi pierd farmecul în timp, sunt întîmplări petrecute într-un sat care nu îmbătrîneşte, aşa cum nici personajele care le înfăptuiesc nu se schimbă. Este vorba, dacă vreţi, de o secvenţă din literatură fără obligaţii.

Don Camillo, preotul satului, pare că se află într-o luptă neobosită pentru putere cu Peppone, primarul comunist. Altfel spus, catolicismul şi comunismul luptă pentru supremaţie, însă cu mijloace neconvenţionale: de la subtile ofense la sabotaj, de la bombe făcute cadou la meciuri de box, de la şantaj la ciomăgeli serioase. De fapt, pe aceşti doi adversari înfocaţi îi leagă un fel de prietenie la fel de puternică precum concurenţa dintre ei şi încăpăţînarea de a avea ultimul cuvînt. Comunitatea întreagă urmăreşte, ca la spectacol, disputele dintre cei doi şi dependenţa lor unul de celălalt. Dependenţă fiindcă nu-i e uşor nici unuia să piardă singurul om cu care se poate măsură, singurul care, dincolo de politică, îi seamănă.

Al treilea personaj din aceasta lume măruntă este Isus Cristos din altar, cu care Don Camillo se consultă de fiecare dată:

“O oră mai tîrziu, iată-l pe Don Camillo întors acasă şi pregătindu-se să-i dea scurtul raport lui Cristos.
- Toate au ieşit ca la carte, aşa cum îmi sugerase domnia ta.
- Bravo, don Camillo. Dar un singur lucru mă miră: ţi-am spus eu cumva să-l iei de picioare şi să-l arunci în şanţ?
Don Camillo desfăcu larg braţele.”

De cele mai multe ori, consilierul atoateştiutor este şi el uimit de şiretenia lui don Camillo sau înduioşat de gesturile lui de credinţă, nedelicate, dar sincere.

Cred că morală pentru aceste povestiri ar fi ideea că binele şi răul nu sunt absolute, ele se amestecă într-o lume măruntă, dar deloc simplificată.

În final, vă invit să vedeţi un episod din filmul de care pomeneam într-un paragraf anterior:

În plus, pentru a cunoaşte mai mult din lumea măruntă a lui don Camillo, puteţi accesa site-ul oficial Giovannino Guareschi şi pe cel neoficial, MondoGuareschi.

Scris de Mihaela Butnaru

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Dumitru Ţepeneag
Rating:
[Cumpără cartea]

Intenţionat am căutat, mai întâi, cuvântul onirism într-un prozaic dicţionar medical şi nu într-unul de curente literare – „stare delirantă subacută sau acută, caracterizată prin halucinaţii vizuale, halucinaţii ale sensibilităţii generale sau ale simţurilor sau a sensibilităţii musculare (senzaţia de cădere, de deplasare rapidă)”. Pentru că: citind atent şi „la lumina zilei” Nunţile necesare, romanul lui Dumitru Ţepeneag, va fi la îndemână a se emite supoziţia că fantasticul, ca blat al acestui tip de literatură (onirică), nu reuşeşte (şi parcă nici nu şi-ar propune ferm) a se desprinde vreodată, întru totul, de realitate. Absenţa punctuaţiei, textualismul fragmentat, curgerea concentrică – înspre sine – a „intrigii”, lejer îngăduita interşanjabilitate a trăsăturilor personajelor şi a planurilor, perceperea lumii cu ochii mijiţi, în starea situată între veghe şi somn nu alcătuiesc laolaltă un vehicul cu un motor suficient de convingător cât să poată transporta Nunţile… din real într-o dimensiune paralelă, fabuloasă. Din contră, reuşita acestui roman stă în aceea că împrumută realităţii, cu mare artă, logica aparent dezordonată a visului.

Ciobanu vrea să fie lăsat să doarmă. Ciobanu e profesor la ţară şi, totodată, e cel care „visează” această carte, iar în visele care-i apar în puţinele ore de somn se proiectează pe sine într-o (sperat izbăvitoare) postură pastorală. Planurile real şi oniric se întretaie sau se despart (din ce în ce mai evaziv) în funcţie de dispoziţia lui. Conturile sale cu lumea aşa-cum-a-cunoscut-o fiind definitiv reglate, Ciobanu îşi pregăteşte – dormitând chinuit, repetând mental, reînscenând – o ieşire triumfală din viaţă, în chip de baladă, o nuntă cosmică, o reîntoarcere în mit. Fiasco, însă: totul se preschimbă într-un carnaval satanic, grotesc. Un bordel. Singurul licăr de speranţă este prins de perfecţionistul, mereu nemulţumitul fotograf al clipei, Andruţa: din poză, se pare că în cele din urmă „mirele e fericit” – un lucru necesar a fi observat, spune autorul, atunci când e vorba de o nuntă.

Cultivându-şi starea hipnotică – prin sedentarism, înfometare, prin sex şi masturbare compulsivă – Ciobanu izbuteşte să încropească un inventar aproximativ al momentelor esenţiale ale vieţii sale pământeşti. Nu simte că ar lăsa în urmă lucruri care să-i merite nostalgia. Un uşor regret şi atât: o iubire, două iubiri înecate în senzualitate, a treia iubire, cea mai pură, fiind, în acelaşi timp, una penalizabilă: cu o elevă naivă. Nişte desene, nişte fotografii unde pare a nu se mai recunoaşte cu certitudine, nişte speranţe de dascăl stagiar, spulberate. Acestea fiind, de bine de rău, catalogate, le dormeur (greu de găsit un corespondent nepeiorativ, exact sau nu foarte tehnic în limba română) poate păşi dincolo de „perdeaua cea neagră”, pe care tot încearcă să o dea la o parte, dincolo de întuneric, strângând pleoapele până la durere: în mitologia-i personală.

Cadrul meteo-geografic al mitului propriu – care e şi unul arhetipal, universal (accesabil, cu sprijinul unor diverşi stimuli, în profunzimile fiecăruia dintre noi) – e de un firesc magnific: o pajişte înflorită, un pastel – „un tăpşan verde pictat cu flori de toate culorile”, coline domoale, brazi-făclii, miei zburdând, câini credincioşi, cer senin; „apare plaiul acela nemaipomenit într-o limpezime înfricoşătoare”. La prima vedere, un tărâm paradisiac, doar că şuşotelile conspirative, mârâitul bănuitor al câinilor, vecinătatea presimţită a primejdiei nu lipsesc nici aici. Tocmai de aceea menţionam sceptic în debut că nu asistăm chiar la o transcendere a lumii materiale, ci, poate, doar la pătrunderea, pe ocolite, într-o mai acută stare a conştiinţei (a higher state of consciousness), asemănătoare cu cea produsă de drogurile psihedelice sau de serioase afecţiuni sufleteşti.

Literar şi pedant-hermeneutic, somnolenţa cronică (căutată, autodistructivă) a personajului central plăsmuit de D. Ţepeneag ar putea fi „tălmăcită” în cheia ceremoniei unei nunţi cu moartea. Psihiatric, însă, are toate datele unei prozaice tulburări anxios-depresive (lipsa apetitului sexual, ori, la o altă extremă – sexul făptuit mecanic, ca modalitate de epuizare, de obţinere a somnului; secvenţe de agitaţie, urmate de apatie şi imobilism; sentiment de insecuritate). Nu aş fi amintit aceste posibile piste de interpretare dacă nu aş fi intuit că autorul ezită el însuşi între ele. Romanul său nu este un remake postmodern, în proză, al Mioriţei (pentru asta avem deja, în cheie clasică, Baltagul lui M. Sadoveanu), nici o simplă fişă de diagnoză ataşată unui dosar. Întâlnim aici o punere în scenă crudă a incompatibilităţii: om modern – mituri fondatoare. Ţepeneag nu balada Mioriţa o parodiază, ci excesiva noastră supunere faţă de trio-ul raţional, aplicat şi eficient, solemnitatea găunoasă cu care mimăm nişte ritualuri rămase de neînţeles, utilizarea senzualităţii paroxistice în scop de medicaţie antidepresivă, metehne specifice omului zilelor noastre, căruia i-au rămas foarte puţine portiţe de ieşire din timp şi din istorie. Una, straşnic de şchioapă, ar fi chiar această formă toxică de visare.

Scris de Cristian SîrbCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor