Autori: Anthony Hassell, David Boyle, Jeremy Harwood
Rating:
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Ovidiu Miron
128 pagini
ISBN: 978-973-1984-09-4

Cândva prin clasa a 9-a mi se pare, am văzut prima oară o fotografie a unui colţ din Sagrada Familia. Habar nu aveam cine e Gaudi, despre stilul gotic sau Art Nouveau ştiam doar puţin mai mult, iar clădirile nu erau în topul lucrurilor pe care le admiram. Însă din momentul acela am visat să ajung la Barcelona să văd catedrala căreia Gaudi i-a dedicat aproape întreaga sa viaţă. Nu ştiu de ce nu am ajuns încă, până la urmă nu este aşa de greu să ajungi acolo- însă analizând situaţia cred că mi-e puţin teamă să nu îmi pierd obiectul visării .

Până să îmi pice în mână Arhitectura modernă nu puteam arăta cu degetul (deşi nu e frumos) motivul pentru care există atâtea cărţi despre această ramură a artei sau pentru care se face atâta tam-tam pe seama ei- e greu, bineînţeles, să construieşti o clădire care să nu arate ca o cutie de chibrituri, însă de aici până la a avea proprii critici mi s-a părut un drum cam lung.

Apoi, răsfoind paginile dedicate celor 20 de simboluri ale arhitecturii moderne, mi-am dat seama că atunci când mergi într-o ţară străină cauţi să vezi picturi, sculpturi, şi clădiri (şi, eventual, peisaje). După mine sunt cele trei (patru) tipuri de lucruri frumoase a căror amintire vrei să o păstrezi. Nu este fizică nucleară, trebuia doar să îmi aduc aminte ce am căutat eu când am mai vizitat alte ţări, însă până acum nu îmi pusesem problema. Şi probabil că nu mi-aş fi pus această problemă mult timp de acum încolo dacă nu ar fi fost “fereastra Chicago”.

“Fereastra Chicago” m-a determinat să vreau să citesc Arhitectura modernă, pe care am zis să îmi arunc puţin ochii înainte să o dau deoparte. Iar acolo, printre primele pagini era tipul acela de fereastră format din două bucăţi de geam care glisează pentru a se deschide. E un tip de fereastră pe care am văzut-o de nenumărate ori în filmele americane şi am fost chiar sursprinsă să văd că are un nume special. Aşa că până la urmă m-am hotărât să văd ce e cu arhitectura asta.

M-am trezit citind despre cel puţin 10 clădiri pe care le-am recunoscut imediat, fiind folosite mereu drept simboluri ale oraşelor în care se află- clădirea Wainwright din Chicago, Chrysler din New York, Opera din Sidney, Burj al Arab din Dubai sau Turnurile Gemene Petronas din Kuala Lumpur. Uitându-mă la fotografiile făcute de aproape, undeva pe la etaje dătătoare de rău de înălţime, imagini pe care nu ai cum să le vezi de la parter, am realizat cât de frumoase sunt clădirile adunate în carte.

Sună un pic ciudat să spui despre o grămadă de oţel, sticlă şi beton că e frumoasă, sau despre o întindere de geamuri, cum e clădirea Seagram din New York. Pentru asta cred că trebuie sa stai cu cartea în faţă, să te uiţi la fotografii şi să închizi ochii pentru câteva secunde închipuindu-ţi că eşti acolo, la etajul 25, privind cum se reflectă soarele la apus în geamurile gri-chihlimbar.

Nici nu contează că nu ştii ce e aia fleşă, plintă, ce înseamnă beton armat, dacă apasă mai mult pe fundaţie decât oţelul sau cu ce e mai special oţelul cofrat. De altfel nici nu sunt prea mulţi termeni din aceştia necunoscuţi. Autorii explică clădirile astfel încât să le poată înţelege toţi cei care vor să facă cunoştinţă cu arhitectura. Hei, dacă mă gândesc bine, cred ca Arhitectura modernă ar putea fi şi un bun ghid pentru o călătorie în jurul lumii.

Scris de Raluca Alexe

Autor: Diana Newall
Rating:
Editura:Vellant
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Mihai Murariu
127 pagini
ISBN: 978-973-1984-10-0

Mi se pare că atunci când vine vorba despre artă, pictura e marele perdant în ceea ce priveşte atenţia acordată de oamenii obişnuiţi, cel puţin în ziua de azi. Arhitectura îţi ia ochii, detaliile unei sculpturi te pot fascina, dansul te subjugă, teatrul te încântă , nu mai vorbesc de puterea muzicii. Însă pictura mie mi se pare că stă de ceva vreme într-un con de umbră- asta dacă nu e vorba să vizitezi vreun muzeu din Paris.

Eu fac parte mai degrabă din categoria oamenior de mai sus. Nu prea găsesc lucruri fascinante în pictură, astfel încât să-mi petrec ore întregi în faţa unor tablouri. De fapt, mult timp, dacă mă întreba cineva ce pictor îmi place ridicam din umeri. Asta până când am văzut un film. L-am descoperit pe Monet când am văzut Vanilla Sky şi de atunci m-am îndrăgostit de picturile lui. Am mai căutat şi alţi pictori impresionişti, însă tablourile lui mi-au plăcut cel mai mult. N-am ştiut însă niciodată exact de ce.

Am aflat atunci când mi-a picat în mână cartea de la Vellant. Câteva lucruri generale ştiam şi eu despre impresionişti, însă o carte atât de detaliată a fost chiar binevenită. E drept, atunci când te concentrezi pe 20 de tablouri reprezentative ale impresioniştilor, poţi vorbi cu lejeritate despre tehnici, culori, să atragi atenţia asupra panglicii de satin sau a fundei roşii care atrage privirea în partea stângă a picturii.

Cu siguranţă că despre tablourile lui Monet, Renoir, Degas, Sisley, Manet sau Pissaro s-a mai scris. Cu puţină bunăvoinţă găseşti toate tehnicile folosite de mai toţi dintre pictorii impresionişti. Sunt albume întregi, mai mari, cu mai multe picturi şi mai multe detalii biografice. Însă cărţile din colecţia Arta în detalii (mai urmează una, în curând ) au ceva nou: structura cărţii- decupaje, chenare, palete de culori, genul de aspecte pe care multe cărţi nu le iau în serios, dar care fac diferenţa dintre o carte despre impresionişti şi o Carte Despre Impresionişti.

E clar că Impresioniştii nu şi-a propus să fie o antologie a genului. Sunt 127 de pagini, care povestesc despre 20 de tablouri, deci nici vorbă să ţină locul vreunui Taschen. Dar eu bănuiesc că şi-a propus să arate “fanilor” de ce le plac Monet&Co, iar indiferenţilor că una din cele 7 arte e pictura.

Prin urmare, de ce îmi place mie Monet? Pentru că se joacă cu culorile apei, cu cremul şi rozul, cu lumina, pentru că sugerează formele, lăsându-te să îţi imaginezi singur detaliile, pentru că privind de aproape tablourile lui nu mai reuşeşti să îţi dai seama ce reprezintă de fapt în ansamblu. Însă acesta e doar Monet. Ceilalţi îmi plac pentru că spun poveşti, fac fotografii- Pe terasă la Sevres, Dejunul canotierilor, Clasa de dans, Leagănul, La Grenouillere. Oameni şi locuri, aşa cum erau ei acum peste 100 de ani.

Scris de Raluca Alexe

Autor: Eugen Negrici
Rating:
Editura: Cartea românească
Anul apariţiei: 2008
296 pagini
ISBN: 978-973-23-1974-1

Avem nevoie în răstimpuri de duşuri reci, mobilizatoare (eventual purificatoare), care să ne şocheze termic sufletul naţional, să ne potolească înflăcărarea evocărilor şi să tempereze grija maternă cu care manevrăm conceptul de „literatură română”. Mă tem că românul se va fi născut poet şi veşnicia se va fi născut la sat multă vreme de-acum înainte, dar o minimă luciditate every once in a while va fi tare instructivă.

Cu instrumentele potrivite – de regulă bisturiul mic şi aparent inofensiv al eseului, dar cu care pătrunde adânc sub epiderma literară, cu cinism şi ochi pentru sinteză, Eugen Negrici pare hotărât să răstoarne literatura română. Sau oricum, să ne răstoarne pe noi astfel încât să vedem corect slova românească („de la origini până în prezent”), dezbrăcată de voalurile menite să-i acopere excesele, uşor şchioapă şi „rezultat al unei naşteri dificile”. Perspectiva criticului vine, am putea spune, pe linia studiilor lui Mircea Eliade şi se constituie fără dificultăţi (nu e, de altfel, singura) într-o „mitografie literară”. Teza principală porneşte aşadar de la „pânza freatică” a miturilor (Raul Girardet), acea „potenţialitate mitică în regim de permanenţă” pe care aşezăm culturile şi din care, în momente de restrişte, ţâşnesc violent şi inevitabil, izvoare care modifică demersul interpretativ, sistemul de valori, dar mai ales procesele creatoare.

(Citeşte mai departe pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie)

Autor: Edwin Williamson
Rating:
Editura: Rao

Este totuna o recenzie cu impresiile de lectură? Poate fi altceva decât o lectură mai avizată, căutând anumite jaloane, reacţii şi stimuli din domenii schematizate mental dinainte (retorică, psihologie, sociologie, filosofie…). Şi, în aceeaşi ordine de idei, este oare o biografie altceva decât un melanj de confesiune, impresie de lectură şi bârfă?

Acum, de ce trec de la recenzie la biografie şi las în zona interogativului aceste două noţiuni? E în natura câmpului lor semantic de a fi mai mult decât suma termenilor descriptivi conţinuţi, altfel spus, sunt şi altceva decât afirmă categoric dicţionarele.

O recenzie este oarecum o lectură a realităţii la puterea a treia. În cazul de faţă Borges dublează realitatea, atunci când n-o mistifică artistic, Williamson ia în considerare alături de realitatea propriu-zisă, istorică şi acest aşa-zis „univers borgesian”, dar şi unul de natură socială, psihologică, comportamentală reconstituit din mărturii ori din gesturi publice. În sfârşit cartea rezultată Borges – o viaţă a ajuns sub ochii mei de cititor pus imediat în faţa unei dileme. Cine ce a scris şi câtă realitate se ascunde în acest tom respectabil?

Îmi pare că lectura unei biografii ar avea ca scop fie cunoaşterea aprofundată a scriitorului Borges în cazul de faţă, fie contactul cu un model de existenţă, scriitură, filosofie… Corespunde acestor două deziderate cartea lui Williamson? Dar există vreo biografie care să reuşească deplin în modelarea ori înţelepţirea cititorului? Din acest punct de vedere orice biografie este destinată ratării aşa cum ratează integral şi lingvistul cu definiţiile sale şi scriitorul cu omiterea unor elemente din realitate şi toţi ceilalţi care-l iau pe scriitor de mama înţelepciunii. De aceea am senzaţia că valoarea unei biografii trebuie măsurată prin modul în care s-a apropiat de cele două idealuri ale sale, părţile realmente formative şi informative.

Care-i modelul scriptural propus de Borges? Cred că în primul rând trebuie să amintesc de proza sa scurtă de natură simbolică. Cînd spun Borges, mă gândesc involuntar la interpretarea lumii ca o bibliotecă imensă, la sinesteziile unice moderne care asociază nu numai senzaţii între ele, ci şi forme diverse de raţiune ori inteligenţă. Apoi trebuie să vorbesc de Borges poetul, deşi am senzaţia că impactul lirismului său (să zicem poemele sale de tip milonga) poate fi resimţit doar la lectura în limba spaniolă. De altfel, renumele lui de poet în spaţiul literar românesc nu pare bine configurat, ce e drept o traducere a versurilor sale de Andrei Ionescu a apărut abia în 2005. În sfârşit, nu trebuie uitat Borges exegetul ori psihanalistul propriilor tenebre care a propus fie prin pilde, fie prin meditaţii asupra unor simboluri supraegotice de tip naţional ori cultural interpretări stranii care resuscită misteriosul în aşa-zisele locuri îmblânzite raţional de ştiinţă.

În ceea ce priveşte cunoaşterea vieţii şi operei lui Borges, această monografie pare utilă în special celor care i-au citit înainte opera şi l-au acceptat fără rezerve. Cu toate acestea, Williamson mizează pe cititorul neiniţiat şi de aceea va realiza numeroase preview-uri cu majoritatea operelor borgesiene. De altfel strategia scripturală a autorului englez a presupus cu certitudine dificile şi numeroase cercetări. El integrează aceste mini-rezumate în cursul povestirii vieţii lui Borges şi caută în ele rezonanţe biografice. Este adoptată astfel o anumit tendinţă modernă a biografismului de a nu mai separa opera de viaţa scriitorului, ci de a puncta observaţii critice atunci când o anumită piesă a fost realizată. De altfel este o metodă mai facilă de străbatere a unei opere întinse – un autor, cât de prolific! – ceea ce nu este cazul cu Borges – îşi dă totuşi şi el obolul şcolii vieţii.

Dezavantajele metodei apar în faptul că sunt amestecate elemente narative relativ uşoare la lectură – poveştile amoroase, amintirile juvenile, proiectele şi realizările personale – cu elementele mai greu de decriptat, să zicem forme de exegeză ori paralele culturale. Este o carte din această perspectivă şi pentru specialişti şi pentru amatori, dar fără să aibă o delimitare între cele două tipuri de lecturi. Şi un alt dezavantaj ar fi dat de interpretarea biografică a operei care omite criteriul esenţial în literatură – noţiunea de valoare. Sunt toate scrierile lui Borges egal de bune? O astfel de impresie o sugerează cartea lui Williamson. Dar poate rostul unei biografii nu este acela de a săvâşi interpretări valorice, ci este mai degrabă un muzeu vital în care se încearcă reconstituirea obsesiilor, cauzelor, ideilor care au dus la operă. Chiar dacă anumite exponate vor fi ulterior ocolite de public, muzeograful totuşi le menţionează în ideea că orice nou-venit, simpatizant al lui Borges, va avea pretenţia de a şti tot despre acest scriitor şi că tocmai în operele neimportante, neluate în seamă s-ar putea afla esenţa borgesiană. Mă gândeam că acest om alegoric al lui Borges aflat prizonier într-o bibliotecă infinită devine el însuşi sursa altor biblioteci.

Acum o să încerc să punctez câteva repere ale biografiei realizate de Williamson din foarte bogata sa sursă de peste 700 de pagini. Astfel, în prefaţa scrisă de el în 2002 găsea la un moment dat că în textele lui Borges sunt cuprinse idei precum „caracterul arbitrar al identităţii personale, subiectul descentralizat, moartea autorului, limitele limbii şi ale raţionalităţii, intertextualitatea şi natura construită şi relativă a cunoaşterii umane”. Tot acum, arată o obsesie fundamentală a lui Borges: „reprezintă scriitorul adevărata sursă a invenţiilor lui sau acestea nu fac decât să reflecte tipare care se repetă la nesfâşit în întreaga literatură universală?”

Deşi cartea are cinci părţi la care se adaugă o mulţime de note şi bibliografii – este cred un bun model al genului pentru o teză de doctorat – totuşi ea ar putea fi restrânsă la genealogia lui Borges pe de-o parte şi la iubirile eşuate şi cărţile lui Borges.
În ceea ce priveşte familia – mama sa provine dintr-o familie criollo ilustră argentiniană, iar tatăl său era fiul anarhist al unei văduve englezoaice şi autorul unui singur roman, El Caudillo. Numele integral al lui Borges era Jorge Francisco Isidoro Luis. Copilăria şi-a petrecut-o în cartierul argentinian Palermo din Buenos Aires şi a avut o singură soră, pe Norah. A învăţat în particular până la intrarea la liceu. Din păcate nu şi-a terminat studiile liceale din cauza mutărilor succesive ale familiei sale din Argentina în Elveţia, apoi în Spania prin diferite locaţii. Cu toată puţinătatea studiilor sale, după ce a devenit celebru a primit titlul de Doctor Honoris Causa şi posibilitatea de a fi profesor universitar ori invitat din partea a numeroase universităţi prestigioase.

Tatăl său a orbit ca şi el în jurul vârstei de 50 de ani, cecitatea dovedindu-se astfel în familia Borges ereditară. De asemenea tatăl său a încercat să-l iniţieze în probleme amoroase ducându-l la un bordel – cum era o anumită tradiţie burgheză argentiniană – dar experienţa se va dovedi aşa traumatizantă pentru Jorge Luis încât va suferi de pe urma ei în raport cu majoritatea viitoarelor sale iubite.

A fost la un moment dat unul dintre conducătorii avangardei literare – spaniole – prin mişcarea Ultra – şi argentiene – unde a înfiinţat ziarul Proa. Distanţarea de mişcarea avangardistă s-a realizat şi datorită ideii sale că un ultraist autentic trebuie să se diferenţieze de toţi ceilalţi membrii ai grupării, că trebuie să aibă o voce originală. Obsesia asta îl va duce cu timpul la a căuta originalitatea proprie, dar şi aspectele comune, în raport cu orice creator.

Femeia care-l va obseda toată viaţa, deşi l-a părăsit repede în calitate de iubit, a fost o norvegiană naturalizată în Argentina, scriitoarea Norah Lange. Va încerca s-o substituie ulterior prin multe alte iubite, dar în fiecare relaţie va eşua de-a lungul câtorva decenii. Paradoxal devine un fericit amorez la bătrâneţe când la vârsta de 70 de ani o va cunoaşte pe Maria Kodama cu o jumătate de secol mai tânără cu care se va căsători foarte târziu şi îşi va petrece ultimii 15 ani de viaţă într-o stare semiclandestină.

Este înmormântat în cimitirul elveţain Plainpalais din Geneva.

Iată nişte versuri de Borges:
„Un om se află dincolo de uşă,
alcătuit din timp şi iubire.
E singur. Toate lucrurile lumii
le-a plâns la Buenos Aires.”

Să adaug şi câteva titluri de cărţi ale lui Borges alcătuite din nuvele şi povestiri: El Aleph, Cartea de nisip, Cărţile şi noaptea, Tigrii albaştri, Raportul Dr. Brodie. Pentru ediţiile în limba română sunt recomandate fie Opere, vol. 1-3 din 1999, fie Proză completă, vol. 1-2, din 2006 în traducerea lui Cristina Hăulică, Andrei Ionescu, Darie Novăceanu sau Irina Dogan.

Nu s-ar cuveni să omit câteva dintre ideile lui Jorge Luis Borges:
- îşi îndemna prietenii din avangardă ca fiecare să scrie un poem despre cartierul său şi să realizeze o antologie a oraşului Buenos Aires – cred că ar fi o măsură bună şi astăzi printre poeţii urbani români;
- susţine că fericirea este incompatibilă cu credinţa în neantul sinelui – când suntem fericiţi nu ne putem închipui starea de nefericire;
- dragostea este antidotul obsesiei de sine şi a solipsismului (se considera un fel de nebuloasă care pluteşte deasupra unei mări de iluzii);
- teoria virtualităţii care postula convingerea că anumite evenimente de ordin mental sau emoţional ni se par mai reale decât obiectele imediate ale percepţiei din lumea materială.

La sfârşit mă gândeam că această biografie realizată de Edwin Williamson este totuşi un eveniment editorial de primă mărime pentru fanii lui Borges. Probabil că dilema biografului cât timp şi-a scris cartea a fost dacă a reuşit să prezinte scenele reale ale vieţii lui Borges sau a realizat doar reconstituiri depărtate de realitate în ciuda documentelor. Dar cum până şi autobiograful îşi falsifică involuntar viaţa, de ce am cere unui cercetător literar mai mult?

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea

Autor: Mircea Platon
Rating:

Din titlul acestei cărţi-“invitaţie la rezistenţă şi luciditate”, cum o defineşte autorul, mă atrage mult pronumele “ne”. Strecurat în titlu, acesta schimbă perspectiva asupra istoriei, care, dintr-o dată, nu mai este desfăşurarea liniară de mumii ţepene şi inexpresive, încorsetate între parantezele unor ani de domnie, aşa ne apare din manualele şcolare. Nu o ştiinţă de laborator, izolată şi obscură în articulaţiile ei, Istoria despre care se vorbeşte în carte este una căreia eu, cititorul, îi aparţin, care mă priveşte în mod direct şi mă responsabilizează.

Cine ne scrie istoria?… mai întâi, cine este cel care se întreabă? Mircea Platon – poet, eseist şi traducător, în prezent doctorand în Istorie la Ohio State University at Columbus, autorul unui fortifiant “îndreptar de fundamentalism literar”, numit Ortodoxia pe litere:

“Când scrii o carte, mobilizezi o armată, şi-atunci epoleţii, pampoanele şi slujul îşi au rolul lor. Când scrii un articol eşti lunetist. Aşa că nu de noi dialoguri care se sfârşesc în vechi dileme avem nevoie acum. Ci de nişte franctirori intelectuali cu ochi buni şi mână sigură care să ne facă viaţa mai respirabilă.”

(Te-ai aştepta ca autorul unei asemenea declaraţii de război să pozeze, precum un Eugen Ionesco de pe o veche copertă a Războiului cu toată lumea, cu o puşcă în braţe, fixând cu sânge rece o întreagă cultură, care nu ar avea de ales decât între prăsirea de genii şi rafala de gloanţe critice. Nici vorbă. Bărbatul care zâmbeşte senin din fotografia de la Presa Alternativă sau Puncte Cardinalenu aduce deloc cu vreun mercenar, nici măcar cu unul cultural; poate mai degrabă cu vreun serafim boem şi ştrengar, nu chiar “cu părul nins”, dar fără îndoială tot din cei care “însetează după adevăr”, ca în Blaga.)

“La noi, orice înţepare a clasicilor în viaţă îţi aduce acuzaţii de impertinenţă. Prea se pune accent pe buna creştere în scris şi prea suntem bădărani în realitate. Adevărul este că trebuie să cutezi în artă şi să fii civilizat în viaţă” scrie Mircea Platon într-unul din eseurile din această carte. Şi într-adevăr, autorul, deşi dinamitard, nu are nimic în comun cu acel manelism literar, cu secreţiile revanşarde ale unor arendaşi culturali din România, care produc, ciudat mecanism de apărare!, onomatopee pompoase pentru a-şi masca vastele lacune bibliografice şi de bun-simţ. Mircea Platon este ofensiv – şi încă cu ce poftă!, dar nu ofensator.

După publicarea Ortodoxiei pe litere, C. Stănescu, într-un articol din ziarul Gândul, atrăgea atenţia asupra faptului că “în “războiul” început cu memoria stângii, tânărul savant în devenire, strivit între cărţi, este el însuşi prizonierul şi robul bibliografiei. Abia “eliberarea” de sub teroarea ei vizibilă la tot pasul ne va spune încotro va apuca un mare talent polemic şi o inteligenţă cu adevărat ieşită din comun”

Sunt sceptic în această privinţă: în umbra savantlâcurilor orchestrate, Mircea Platon este viu şi nevătămat. Nu ai nici un moment senzaţia jenantă de scris cârpăcit din obligaţie, frustrare sau ambiţie neroadă. Dincolo de scriitura energică şi energetică, se află chiar omul, nu o imagine croită pretenţios sub care se ascunde un individ anonim, iar relaţia cititorului cu autorul nu este una de simplă aderare ideatică, mediată prin scris, ci una interpersonală – ceea ce este rarisim. E lesne de închipuit că scriitorul este la fel de prezent şi când renunţă la tonajul notelor de subsol pentru vreun dialog amical, de şuetă (însoţit de cafele şi, eventual, plăcinte cu mere care, conform unei menţiuni dintr-un articol mai vechi, nu au voie, deontologic vorbind, să te ducă cu gândul la Kant). Greul bibliografiei, chiar mai mult decât în publicistica unui Mircea Vulcănescu, îi certifică autoritatea fără a-i ştirbi din personalitate. Mărturie pot sta fascinantul eseu Cine a furat perucile? în care demonstrează că “dacă intelectualii francezi ar fi avut umor şi graţie, nu s-ar fi putut îndrăgosti de Lenin şi Stalin, de realizările industriale ale Sovietelor, şi de trombonistica lor artă cinematografică” ori devastatoarea hermeneutică, scrisă cu un molipsitor surâs în vârful peniţei, a babei credincioase văzută ca baricadă salvatoare şi ţâfnoasă împotriva secularizării – Despre virtuţile eshatologice ale colivei, parastaselor şi pasunismului.

De altfel, nu cred că acribia şi studiul susţinut sunt valorile supreme în scrierile lui Mircea Platon ci, paradoxal sau nu, intuiţia. În lipsa intuiţiei, eşafodajul ştiinţific edificat s-ar nărui precum în Prăbuşirea balivernei a lui Buzzatti, iar cărturarul – smuls de gravitaţia ce îl atrage invers – nu spre pământ, ci către văzduhuri – s-ar rătăci, plutind absurd şi absent în jurul oricărei aporii. Eretic neracordat la canoanele nonconformisului, Mircea Platon este capabil de seducătoare intuiţii eterice: nu citania aspră, ci numai intuiţia poate naşte o formulare de un haz amar-nebun, precum “fiinţa-pişcot”. Nu cu arsenalul de tomuri brăcuite, poţi înmuguri un aforism ca “veşnicia este spaţiul dintre clipe” sau sângera o metaforă precum “buchetul de flori carnivore care e secolul XX”, şi nu altfel poţi ajunge să spui că din călimara lui Al. Paleologu “au înflorit, cu zvelte şi mătăsoase petale de cerneală, şuvoaie de paradoxe şi ingeniozităţi” (în Ortodoxia pe litere). Nu degeaba îl bănuieşte Părintele Gheorghe Calciu (pe care altminteri numai o salvă de straşnice intuiţii l-a putut salva de la pierzanie atâţia ani) că “este mult mai mult decât un om informat şi mult mai mult decât un mânuitor al limbii”.

Ca şi Ovidiu Hurduzeu, partenerul cu care, recent, a scris “la patru mâini” un simfonic manifest în prestissimo de trezire la realitate, Mircea Platon este un excelent vorbitor al unei limbi (sper nu) pe cale de dispariţie : desperanto. O limbă al cărei alfabet se poate învăţa şi din Cine ne scrie istoria?

Scrisă de Silviu Man

Autor: Ana Blandiana
Rating:

În această carte de articole şi interviuri din care am citat de o mulţime de ori în cursul ultimelor săptămâni există răspunsuri pentru numeroase nedumeriri şi dileme din sfera poeziei, culturii, relaţiei creatorului cu sinele sau cu exteriorul. Câteva articole sunt citabile aproape integral şi în acelaşi timp se dovedesc demne de o antologie a teoriei literare româneşti: „Viteză”, „Acest viciu nepedepsit”, „Cântecul uitat”. Pentru o mai bună înţelegere a textului blandian, am urmărit în carte două structuri: poezia şi receptarea ei.

I. Căutarea Poeziei
Creatorul de azi uneori nu îşi mai explică relaţia sa artistică doar printr-o artă poetică – deseori răstălmăcită în toate felurile – ci printr-o suită de articole critice, urmare a unei presiuni mediatice puternice şi mai ales unor grave neînţelegeri.

Spuneam de articole citabile integral. Iată, în „Viteză” autoarea afirmă că scrisul presupune o anumită constanţă, că abilitatea în exprimarea ideilor literare nu o poţi căpăta decât printr-o lungă fidelitate în faţa foii de hârtie. Mi-aduc aminte de un îndemn al Maicii Tereza care zicea că are aceste idealuri: rugăciunea din care se obţine credinţa din care apare iubirea pentru care trebuie să slujeşti continuu. Aşa e şi cu poezia, cine iubeşte şi crede în poezie, trebuie s-o oficieze continuu. Mai mult, această permanentă corvoadă duce cu timpul la o viteză de gândire substanţial diferită faţă de cea a poeţilor amatori şi s-ar părea că între un geniu şi un om talentat nu este până la urmă decât o diferenţă de viteză de gândire.

Pe de altă parte, poezia nu poate fi o activitate în sine, o meserie la fel ca oricare alta, ci o obsesie care presupune mari conflicte interioare. Poezia presupune o stare de graţie, moment care vine rar, intensitate la care nu se poate trăi tot timpul, „un superlativ scăpat de sub control, al unei tensiuni intelectuale”. Căutând o formă de plasticizare a acestei stări de graţie o închipuie sub forma unei suite de fulgere fără legătură între ele care fascinează şi sperie totodată. Este o formă vizionară, un punct în care se adună esenţele, nu o tocmeală oarecare de versuri sau o înşiruire simplă de întâmplări. Nu tehnica poetică este esenţială pentru realizarea unui mare poem, nu vocalele, nu muzica, ci sensurile trebuie mlădiate într-un mod armonic.

Idealul unui poet vizitat de starea de graţie este să realizeze un text cu mai multe niveluri de percepere, de aceea poeta nu adoptă definiţia poeziei ca un joc, ci are o concepţie mai gravă, se simte responsabilă faţă de cuvinte aidoma unui constructor faţă de clădirea sa. În altă parte, Blandiana crede că poezia dificilă nu este aceea care are cuvinte greu de înţeles, regionalisme, neologisme tuşante, ci acel text ale cărui semnificaţii nu pot fi epuizate indiferent de numărul de lecturi şi de interpretări.

Furcile caudine ale poetului sunt de obicei exprimate prin sentimente negative. Astfel, disperarea şi îndârjirea cu care poetul scrie, deşi este conştient de perisabilitatea acestor încercări în timp, „aşa cum femeile nasc, cu toate că ştiu că fiii lor vor muri cândva”. Patetismul prin care îşi pune sufletul pe masă fără să ţină cont de consecinţele şi riscurile gestului. Sau regretul de a fi pierdut o mulţime de ani datorită lecturii şi cere şăgalnic ca aceştia să-i fie suplimentaţi. De altfel constată un conflict ireconciliabil între scriitorul şi cititorul din sufletul unui poet: „primul este obligat să-şi trăiască propria viaţă, unică, revelatoare, celălalt este mereu dispus să alunece spre alte vieţi. Primul îşi este suficient sieşi, celălalt are mereu nevoie de alţii; primul este revoltat şi egolatru, celălalt supus, dornic de a fi stăpânit”. Curat Yin şi Yang… După cum vedem suferinţă şi înfruntare. Când tentaţia unei cărţi bune, cufundării în baia de viziuni, când chemarea naturii şi a lumii reale cu însoririle şi întâlnirile imprevizibile. Dar în acelaşi timp şi dezolant de lentă, de fără de contur în raport cu lumea unei cărţi – care curge egală sieşi, oferind rapiditatea ideii, nume peisajelor ori zbuciumelor sufleteşti, palpitul întâmplărilor, ascensiuni şi prăbuşiri grozave sentimentale. Nu se spune degeaba că lectura e un drog, ce e drept cu viziunile altora. În fond acei ani de lectură sunt pierduţi de toţi, numai că în alte domenii decât cititul. Iniţierea costă timp.

În această antologie articulară sunt propuse mai multe clasificări ale poeţilor. Astfel relaţia dintre lume şi scris este văzută ca o prismă triunghiulară: „există scriitori care au contemplat lumea aşa cum era ea, alţii care s-au iluzionat că o văd aşa cum ar fi dorit-o şi alţii care au încercat să o schimbe”. Undeva prin teoria literară există această distincţie între poeţi ai metamorfozei, poeţi ai transfigurării şi poeţi ai intensităţii. Sau după curaj scriitorii pot fi încadraţi în două categorii antagonice: scriitorii care pretind că oglindesc lumea şi cei care mărturisesc că nu se pot oglindi decât pe ei înşişi. În fond aceste distincţii sunt necesare pentru a-ţi defini propriul comportament, cred că orice personalitate suferă de complexul distincţiilor şi le utilizează în ciuda aspectelor maniheiste. Poate că poezia este o formă de halucinaţie în care pescuieşti fie în apa tulbure a propriului sine, fie arunci năvodul şi scoţi fiinţe stranii din oceanul realităţii. În fond, sunt forme halucinogene şi proiecţiile poetice zise realitate de genul prevestirii unei lumi mai bune, locuite doar de români sau de oameni civilizaţi ori drepţi, refuzându-şi accesele de răutate. Poate că însuşi limba este o formă halucinogenă, întrucât numind refuzăm lucrurilor anumite aspecte. Poezia este astfel o luptă de la graniţa cuvintelor, o încercare de a împinge sensurile dincolo de zona semnificată, de a recupera fie şi parţial din nenumitul unui lucru. În acest sens, iată un vers din Bacovia obsedant pentru Ana Blandiana – „se părea că exist şi chiar mă speriam că exist”.

De fapt asta şi susţine poeta Blandiană prin adoptarea pe flamura sa poezescă a simbolului tăcerii. Ea spune că o poezie este făcută nu numai din versuri, ci şi din tăceri, din pauzele dintre cuvinte. Că rostul poeziei este de a restabili tăcerea într-o lume care a ajuns gălăgioasă şi excesiv de vorbăreaţă. De a repara morile stricate. De aceea „o poezie filosofică nu este una în care se spun fraze înţelepte, ci una în care acestora li se preferă tăcerea”. Acum această tăcere poate avea diferite înţelesuri, – of! nici tăcerii nu îi putem tace sensurile! – şi eu am preferat să o înţeleg ca acea parte din lucru neexprimată prin cuvinte. Prin tăcere se poate exprima însă şi nevoia de contemplare ori cea subterană de adunare în propriul sine aşa cum apele uzate de realitate revin proaspete şi pe tăcute din măruntaiele pământului. De altfel, azi idealul în poezie a ajuns „să exprimi cât mai puţin şi să sugerezi cât mai mult”.

Poezia înseamnă şi recunoaştere. Ea reaminteşte aspecte pe care le ştiam parcă dintr-o altă viaţă. Ea îşi arată o altă perspectivă nebănuită şi mai ales îţi spune delicat despre fragilitatea, monotonia şi limitarea propriei perspective. Şi totuşi ea nu spune, ea nu gândeşte, dar provoacă uneori la erupţii de gândire care în avântul spre înalturi uită de învelişul magmei de odinioară, de faptul că poezia constă exclusiv în acel înveliş. De aceea „uneori a gândi poezia înseamnă a nega poezia”.

Poezia. Este un răspuns dat lumii, nu o întrebare, aşa crede poeta Blandiana şi acest statut afirmativ o indică drept o formă de opţiune, de eliberare. Prin citirea sau realizarea de poezie accesăm imediat o formă de libertate radicală, de refuz al acestei lumi în favoarea unei forme onirice. De aceea atunci când este intervievată asupra stării până la care poţi fii poet i se pare o copilărie să se fixeze creativităţii termene şi limite de vârstă. Libertatea imediată şi starea de graţie sunt indiferente la ridarea, necoacerea sau reumatismul unui corp.

II. Receptarea culturală.
Până la urmă ce vrea un creator? Fie să-şi înţeleagă arta, fie să-i fie înţeleasă. Din acest punct de vedere Spaima de literatură este o carte despre comprehensiunea artistică. Este totodată o încercare de a expune posibilele valenţe literare ale unui text. Poate din această pricină Ana Blandiana resimte acut diferenţa dintre a privi şi a fi privit, dintre actor şi spectator, dintre poziţia centrală şi cea marginală. Lumea care priveşte însă înspre poetă, lume a deformărilor şi a acidităţilor, lumea antipoescă o defineşte ca lumea lui Caragiale. În acest sens, apare consideraţia că o astfel de lume nu poate fi părăsită – nu datorită datelor de naştere ori formative – ci pur şi simplu fiindcă ea reprezintă exteriorul, alteritatea. De aceea nu se poate părăsi lumea lui Caragiale, ci în cel mai bun caz se poate încerca o schimbare a ei, o educare în plan estetic. În continuare am încercat să identific câteva forme de alteritate, atât negativă cât şi pozitivă astfel:

1. Formele de alterare ale lumii carageliene încep de la întrebările de meşteşug din interviurile poetei – dacă scrie greu sau uşor, dimineaţa sau noaptea, cu sau fără inspiraţie, la masa de lucru sau pe genunchi, singură sau între oameni. De fapt, astfel de întrebări nu au sens, dar pornesc din convingerea că „totul poate fi aşezat gospodăreşte într-o formulă”. De aceea reporterul suferă întotdeauna o firească dezamăgire atunci când realizează că scrisul în sine nu are un caracter miraculos, feeric sau nu presupune numeroase retorte ori procedee alchimice.

Într-un alt articol, revenind la scormonitorii biografici autoarea constată aspectul superfluu al întreprinderii lor deoarece selectează ca importante evenimente din viaţa autorilor ignorate ori refuzate de aceştia în opera lor. Lipsa harului critic este mascată de biografism.

2. O altă formă până la urmă negativă este obsesia pentru un mare premiu literar – de pildă Nobel. Ana Blandiana constată că la americani este un premiu important printre altele, în timp ce la popoarele mici devine o expresie a frustrării provincialului. Mai mult, astfel de premii nici nu au legătură cu opera, ci mai mult cu biografia neesenţială a autorului.

3. Cumva în prelungirea ideii premiului important sunt şi criteriile care intră în reţeta succesului brut de azi – sfidarea publicului, şocul, persuasiunea, scrisul mult şi continuu, agitarea neîncetată a conştiinţei cititorului. Totuşi în raport cu timpul, aceste ingrediente se dovedesc inoperante. Publicul va fi sfidat ori agitat de alţi scriitori în viitor, va surfa pe alte valuri mari de scriitură, se va lăsa sedus de noi formule estetice ale momentului. Alteritatea constă aici atât în fanatizarea publicului cât şi în uşurinţa cu care acesta abandonează şi uită.

4. Forme deviante pot fi găsite şi în încercarea scriitorilor de a-şi gratula propriul curent sau deceniu cu laurii victoriei estetice, ignorând că au existat în acelaşi secol şi alte decenii ori curente cu o îndreptăţită valoare. Astfel de atitudini voit radicale indică de fapt egocentrism, o formă de izolare, de cerc provincial „dotat cu critici care nu-şi citesc decât congenerii şi cu stele care nu se văd decât din interior”.

O astfel de concepţie are totodată pretenţia realizării adevăratului realism, ignorând diversitatea şi imensitatea lumii. De aceea ar trebui să fie acceptată ideea că „orice literatură din lume este prin însăşi definiţia ei, fantastică”, deformatoare.

În altă parte a cărţii, evoluţia artei nu este înţeleasă ca o formă de progres. O astfel de identitate lingvistică ar avea drept consecinţă negarea locului de cel mai mare poet al lumii acordat până azi lui Shakespeare sau plasarea expresioniştilor ca artişti mult mai importanţi decât de pildă Leonardo da Vinci.

5. Uneori alteritatea are şi aspecte pozitive. Astfel, Ana Blandiana afirmă că oamenii comunică nu idei, ci nuanţe şi iată cum tălmăceşte cromatic un cunoscut proverb: „Nimic nu este nou sub soare, cu excepţia nuanţelor”. La o altă pagină îşi prelungeşte astfel acest gând: „nu e greu să fii nou, e greu să fii etern”. Nuanţele sunt caracteristice vorbirii, dar prospeţimea lor în timp rămâne de dovedit doar prin har.

6. Tot între valenţele pozitive este receptarea de tip muzical pe care autoarea o numeşte o dovadă auditivă a existenţei raiului. Mai mult, mă gândeam că raiul ar trebui căutat şi cu dovezi din zona simţurilor intermediare umane (auz, gust, miros), nu numai al celor extremiste (văz, pipăit).

7. Mesajul literar ajunge doar la cei care vor să fie salvaţi, la cei sensibili, la cei iubitori de frumos. Literatura „nu este nici armă, nici instrument de făcut curăţenie” cum ar dori-o pamfletarii sau satrapii literari. Ana Blandiana ştie în mod categoric că „îngerul exterminator nu va salva niciodată omenirea”.

În urma acestui demers critic bicompartimentat, Spaima de literatură se dovedeşte o fantezie asupra poeziei, o încercare de înţelegere artistică, o artă poetică supradimensionată. Poate fi uşor monotonă prin fragmentarea în articolaşe, ca şi prin inserarea unor părţi de interviu cu vădit caracter desuet. Sunt şi numeroase truisme, fraze doar bine scrise, dar cu toate astea e o carte din care se poate cita mult şi consistent. O vădită izbândă blandiană.

Scrisa de Gabriel Adrian Mirea

Autor: Radu Pavel Gheo
Rating:

Radu Pavel Gheo ştie ceva despre SF, şi, spre fericirea noastră, şi-a adunat gândurile într-un volum. Asta în condiţiile în care, pe piaţa românească, numărul de astfel de analize asupra genului se aproprie vertiginos de zero.

Cred că volumul de faţă se adresează atât celor care au cunoştinţe întemeiate despre SF, cât şi celor care sunt dornici să afle mai multe, cu condiţia să aibă destulă răbdare. Prima parte a cărţii este dedicată părţii teoretice a SF-ului, Radu Pavel Gheo spunând chiar că nu există literatură science fiction, ci există doar literatură bună şi literatură proastă. Autorul reîncadreză genul în literatura „mare”, analizându-l cu instrumente critice tradiţionale, şi, în acelaşi timp, indicând ce îl face deosebit.

A doua parte a cărţii prezintă nişte critică aplicată pe vasta operă a lui Philip K. Dick, urmată apoi de o istorie comentată a SF-ului românesc, aşa cum a evoluat, culminat, şi în cele din urmă stagnat, în anii ’90.

Partea a treia este compusă din o mână de cronici scurte, discutând atât opera unor mari scriitori străini, ca Philip K. Dick, Isaac Asimov, Lino Aldani, cât şi a unora dintre cele mai importante nume din SF-ul românesc – Liviu Radu, Michael Haulică, Ona Frantz etc.

Singurul lucru care poate fi reproşat cărţii este că nu se ocupă şi de ce s-a întâmplat după anul 2000 (volumul este o republicare a primei ediţii, din 2001). De asemenea, dacă nu aţi citit la vremea lor textele comentate în partea a treia a cărţii, va fi destul de greu să le găsiţi acum.

Şi coperta ascunde un mic truc, mai ales dacă pui două cărţi una lângă alta, cum am văzut la Gaudeamus si m-a ţinut amuzat ore întregi. Dar cel mai mult îmi place că Despre science fiction îmi aduce aminte de vremurile când mi-am cumpărat primul almanah dedicat acestui gen. M-a ţinut amuzat ani întregi, şi am descoperit că există o lume întreagă care scrie SF. Aceasta este povestea ei.

O recenzie de: Cristi Mitran

Autor: Dan C. Mihăilescu
Rating:

Dan C. Mihăilescu stabileşte în acest al treilea volum din literatura postceauşistă o distincţie între Nicolae Manolescu, care face critică literară chiar şi când scrie despre autori de demult, şi Eugen Simion, care îşi arată stofa de istoric literar chiar când scrie despre contemporani. Sunt accentuate opoziţiile deschidere – închidere, sugestie – constatare. Lucru care m-a făcut să mă întreb care-i metoda mea de a prezenta o carte? O transform în fluturi sau în cărămizi? Ce simte oare cititorul meu – că e martor la un botez sau la o îngropare?

Cred că depinde de bunăvoinţa şi de lupa cu care priveşte evenimentul numit recenzie. Bunăvoinţă fiindcă spune Dan C. Mihăilescu sunt o mulţime de comentatori care privesc la anumiţi autori numai partea plină a paharului: realizările, vitejiile culturale, în timp ce altora le arată doar jumătatea goală a paharului: colaborările, inexactităţile stilistice, conformismul, partea de ţărână umană. Această bunăvoinţă cu colţi este vizibilă, conform spuselor criticului în majoritatea istoriilor literare* de azi.

A doua condiţie de care aminteam era lupa cititorului. Aici sunt atâtea filtre de contorsionare a realităţii literare încât teoretic nu ar trebui să pui mâna pe condei, întrucât dacă vei scrie în cheie psihologică vei nemulţumi ontologii, dacă vei avea o abordare tehnicistă se vor supăra fantaştii, dacă vei tenta polivalenţa, se vor supăra monovalenţii tuturor doctrinelor. Oricum o dai, tot trebuie să găseşti persoane care te vor măcina cu voluptate şi vor decreta că eşti greşit încă de dinaintea naşterii. Trecând de puseul acesta pesimist, vizibil din plin însă în volumul III de eseistică postceauşistă la anumiţi autori, constat că sunt propuse aici două perspective importante, de altfel răstălmăcite, deghizate de critic în mai multe rânduri: una analitică care merge spre o solidă sinteză şi una speculativă care umblă disperată să-şi înlocuiască picioarele de lut cu altele mai solide. Analiză, sinteză, iată cele două perspective pe care le putem aplica cărţii noastre. În acest sens, Dan C. Mihăilescu are o voce dublă care ţine cont de spaţiul jurnalistic iniţial. Atunci când îşi publică recenzia într-un cotidian literar generos tipografic, îşi permite digresiunea, citatul multiplu, asociaţiile, naraţiile digresive. În acelaşi timp, probabil ca o sursă de subzistenţă paralelă a criticului, există şi colaborarea cu suplimentul Ziarul de Duminică unde spaţiul iniţial era mult mai mic, de aceea nu vor exista decât eboşe ale etapelor enumerate înainte, accentuându-se totuşi pe digresiune, pe portret şi în rânduri care nu pot fi decât sintetice pe conţinutul cărţii analizate. Avem prin urmare două tipuri de cronici – una festivă, însoţită de curteni citate şi opinii critice şi una lucrată în filigran, pseudospartană. O cronică epopeică şi o cronică într-un vers.

Trecând acum spre abisul perspectivelor multiple, observ că personalităţile literare alese sunt privite în general cu simpatie, uşor hiperbolic, superlativ în mod subtil. Despre Horia Roman Patapievici ne spune că a scris o carte de citit ca pe ace. Evident joacă dublu, vizând atât aciditatea cât şi fascinaţia cărţii. Despre acelaşi autor afirmă că are trei daruri esenţiale pentru un eseist – darul formulei memorabile; darul verdictului lapidar / lapidant; darul pragmatismului.

Această atitudine afabilă, amicală, recunoscătoare literar contrastează flagrant cu viziunile negre ale autorilor. Acelaşi H.R. Patapievici are o viziune de coşmar care poate duce printre altele la sinucidere. În ultimul deceniu al secolului trecut s-a manifestat un grupuscul de cioranieni comportându-se asemenea unor corbi vorbitori. Mihai Şora accentuează dezamăgit pe felul băşcălios al românului şi de aici comportamentul său lălâu, refuzând responsabilităţi. Ovidiu Hurduzeu crede că postmodernismul în formele sale multiple – poststructuralism, feminism, multiculturalism – a contribuit la reducerea individului. Dintr-o fiinţă autonomă şi responsabilă, omul a devenit slab şi dependent, lipsit de capacitatea de a înţelege lumea şi cu atât mai puţin de a o schimba. Tot el inventariază libertăţile câştigate de societatea modernă, în raport cu „figurile de autoritate politică şi morală (familia, Biserica, statul, etc.), cu constrângerile interioare şi exterioare (prejudecăţi, pasiuni violente), cu obstacolele naturale (natura, corpul omenesc)”. În acelaşi timp însă oamenii au devenit sclavii altor forme şi coduri. Mihaela Cristea intră cu armele logicii în paradoxul bazei creştine – iertarea duşmanului ajungând ca în trei propoziţii să-şi nege credinţa – „este creştineşte să ierţi, dar cine ne spune până unde merge uitarea? Cei pe care tu îi ierţi nu ştiu adevărata încărcătură a acestui gest, căci altfel nu ne-ar polua zilnic cu atitudinile şi gesturile lor. Şi atunci de ce să iertăm – numai ca să dovedim că suntem creştini?”

Evident, cu un critic destul de alunecos ca Dan C. Mihăilescu, a cărui mare grijă este adăugarea a cel puţin un bemol la partitura critică, care evită stridenţele şi năravul sfruntării adolescentine, lucrurile nu pot fi puse numai în termenii alb-negru. Temporizează, coteşte, e greu de prins. Este un portretist de seamă? Dacă eşti înclinat să răspunzi afirmativ, constaţi că trece spre zona comparatismului. Înainte însă de a-şi arăta muşchii a şi fugit spre liste de scriitori, iar de acolo când o taie spre istoria literară, când spre fraza eseistică. Procedeul se dovedeşte însă deseori obositor şi pe deasupra nu reuşeşte să prindă nuanţele cărţii analizate decât în subsidiar. Îi reproşează lui Manolescu ceea ce este de fapt o privire în oglindă – indiferenţa faţă de tot ce ţine de metafizica actului literar. La care aş adăuga evitarea cu orice preţ a teoriei literare, domeniu care probabil în ziaristica culturală nici nu e amintit din motive de marketing. În schimb e foarte atent la cine iese bine din examinarea critică a istoriilor literare, cine lipseşte, cine este prezentat şi cum, care este ponderea ori dimensiunea prezentării. Marchează de pildă la Alex Ştefănescu modul de alcătuire a comentariilor – „formula epatantă de introducere, găsirea unui punct de interes în jurul căreia să curgă discuţia, predilecţia pentru portret.” Niciunul dintre aceste ingrediente nu lipseşte din propriile sale recenzii. Rar, dă senzaţia unei gândiri tabelare – vorbeşte la pagina 250 de pildă de secţiunea rezerve & observaţii, utilizează ticul interogativ, titlul provocator, împărţirea în secţiuni critice cărora le lipseşte doar un va urma. Mă întreb dacă nu i se potriveşte şi lui, dar cui nu din ţara noastră aceste cuvinte ale lui Patapievici – „intelectualul român e un excelent Mitică, un irecuzabil băiat bun: el publică opere relativ valoroase într-o lume despre care ştie că este absolut abjectă”.

Lumea abjectă, lumea cioraniană. Prinsă de obicei în bacanale, manele ori în televizorul cu comentatori chelneri. Să vedem ce idei din viziunile decadente de tip Fukayama am întâlnit în cartea Literatura română în postceauşism.

1. Despre poporul român – Corneliu Baba crede că „este cel mai duşmănos faţă de intelighenţia sa din tot Estul Europei, cel mai intolerant. De altfel a şi distrus-o”. Sunt enumerate 5 ieşiri posibile cui îi e ruşine că e român: exilul (B. Fundoianu, sufocat de provincia franceză ce eram); organizarea anarhiei (suflete dornice de o religie nouă – Goga), sinuciderea, ospiciul, autorisipirea în frivolitate (estetică sau politică). Se aminteşte de „binecunoscutul nostru nombrilism care nu cunoaşte decât extremele: narcisismul şi masochismul. Ori ne ipostaziem ca sumă de calităţi şi placă turnantă planetară, ori ne scuipăm otrăviţi în oglindă, acuzându-ne de toate racilele posibile”. Ar putea fi amintit aici şi tradiţionalul nostru „diabet etnic” prin care se anulează din start orice tentativă de coagulare, de unire a eforturilor, aspect vizibil în special la diasporeni.

Iată din cine s-ar compune conform criticului nostru persoanele care pot amenda viziunea de coşmar a lui Patapievici asupra românilor evident în afară de doctrinari, oportunişti şi indiferenţi: incondiţionalii (care se folosesc de lozinci de genul fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea… cui nu-i place, să plece); moderaţii fesenizaţi (elitele să lase politica şi să pună osul la treabă); opozanţii moderaţi (cei care promovează ideea coabitării reciproce); minimaliştii mucaliţi şi cinici (consideră că toate naţiile sunt o apă şi-un pământ, important este contul lor în bancă); maximaliştii resentimentari (să mai fie o revoluţie, să împuşcăm un milion, să radem tot…)

2. Despre Biserică – Cristian Bădiliţă se întreabă retoric ce-i apropie la ora actuală pe preoţii ortodocşi români de elita intelectuală credincioasă? Ce probleme au ei în comun, ce frământări, ce-i interesează la fel pe unii şi pe ceilalţi? Aproape nimic. Cum nu ştiu cartea acestui eseist, nu cunosc dacă nu există şi reversul acestei suite de întrebări: ce probleme au în comun intelectualii şi cum caută ei să se întâlnească cu preoţii? Mihail Neamţu într-un consens paradigmatic crede că în România abordarea marilor teme ale cotidianului din perspectiva creştină este practic absentă. Şi cere cu bună dreptate ca Biserica să nu mai fie indiferentă la plânsul prelungit al dreptăţii într-o ţară care se declară nominal creştină, dar în care plaga corupţiei are cote alarmante.

3. Despre politică – aici este de marcat dihotomia eşicherului politic analizat de Patapievici – „devine acum mai limpede ce înseamnă în mod esenţial dreapta şi stânga în viaţa de zi cu zi. Mă voi rezuma aici la aspectul psihologic. Dreapta caută să impună o tradiţie, stânga încearcă să dinamiteze orice tradiţie. Ordinea stângii este schimbarea continuă a tot ce poate fi imaginabil schimbat; ordinea dreptei constă în îngheţarea schimbării la ceea ce mai poate fi încă păstrat neschimbat. Nevroza stângii –schimbarea cu orice preţ…nevroza dreptei –îngheţarea cu orice preţ a schimbării.” Şi dacă tot vorbeşte în termeni psihologici evident că uiţi că ai de-a face cu un discurs care vizează politica şi începi să-ţi psihanalizezi trecutul şi să te întrebi când ai fost de dreapta, când de stânga. Ba chiar am ajuns să-mi acuz prietenii când sunt nostalgici că suferă de dreapta, iar când îşi fac proiecte de mers la munte că sunt de stânga. Mă rog, iată şi câteva dintre temele politice favorite care privesc românitatea: „continuitatea, omogenitatea, importul formelor fără fond, dar cu sens, ortodoxie şi catolicism, alogenia şi autohtonismul, liberalism versus arhaicitate, tradiţia ca frână sau ambreiaj, model balcanic sau modele occidentale, paseism sau sincronism”. Cred că acela care are răspuns pentru fiecare dintre ele se poate apuca liniştit de politică.

4. Despre cultură – Mircea Vulcănescu considera că „nu peroraţia, ci administraţia e ceea ce ne lipseşte chinuitor, de fapt chiar la modul sinucigaş. Exces de reverie şi frazeologie şi un acut deficit de faptic, de pragmatic”. Şi adevărul este că subcultura are aziinfinit mai mulţi adepţi decât cultura subţire, poate şi din cauza proastei administrări patrimoniale.De altfel Dan C. Mihăilescu marchează în continuare existenţa unui aiuritor hăţiş de impostori, veleitari şi grafomani care i se vâră pe gât criticului literar ca scriitori. Deşi oare ce se aşteaptă de la un public consumator de kitsch, dispreţuit, uitat cu bună ştiinţă pe motive ierarhice. De ce se plânge de potopul de grafomani când în public poetul modern cunoscut este prolixul Adrian Păunescu. În altă ordine de idei, constată că „în noile promoţii mediatice prea puţini au rămas cei pentru care umanul nu se rezumă la scandalos, editorialul nu se rezumă la politic, iar emoţia nu se rezumă la visceralitate”. Ajung interesaţi doar de circul şi bârfa culturii.

Să amintim şi câteva procedee culturale – respectarea political correctness, evitarea maximalismului etic şi alegerea cu penseta doar a părţilor benefice din fiecare biografie (d.ex. să nu vezi la Marin Preda scrierea sa Ana Roşculeţ, ci Moromeţii, ori funcţia sa de director la editura Cartea Românească), să refuzi orice fel de sacralizare a scriitorilor fiindcă apar şabloane, formule stereotipe, etichete, lozinci (Cristian Bădiliţă), să promovezi o continuă criză şi imperfecţiune.

Şi de ce nu, am găsit în dinţii pieptenelui critic şi câteva constatări ale literaturii moderne. Astfel, Cornel Ungureanu evidenţiază faptul că „literatura modernă nu mai trăieşte din euforia aşezării într-un timp şi un loc, ci din aventura în non-locuri”. Şi pac, m-am gândit la seria de romane fantastice pentru copii în frunte cu înnecăciosul Harry Potter. Dan C. Mihăilescu crede că de obicei „debutul prin jurnal este privit cu îndreptăţită mefienţă: cine este autorul, prin ce isprăvi culturale s-a remarcat pentru a avea pretenţia să ne cufunde în subteranele eului său? Să vedem mai întâi construcţia propriu-zisă, structura de rezistenţă, anvergura proiectului arhitectural şi abia apoi structura, ancadramentele ferestrelor…”. Dar despre jurnal, trebuie văzut primul volum al acestei trilogii critice.

În sfârşit, dacă faci istoria literaturii, „eşti obligat să intri în hora axiologiei,a taxonomiilor, a înghiţirii polarităţilor. Eşti obligat să cumulezi tendinţele şi doctrinele antinomice, să corelezi seriile şi grupările, să iei pulsul pieţei de idei, să urmăreşti schimbările de canon, evoluţia orizonturilor de aşteptare, să petreci esteticul cu politicul şi sociologia creaţiei, să punctezi istoria instituţiilor culturale, a cenzurii, a mentalităţilor, a relaţiilor dintre specificul geografiei literare şi directivele politice ale centrului, evoluţia tensiunilor intergeneraţioniste, legăturile dintre dinamica traducerilor (sincronizarea) şi literatura autohtonă”.Sunt punctate toate aceste cerinţe întrucât criticul este nemulţumit că nu le-a găsit reunite pe toate în niciuna dintre istoriile literare* recente apărute în postceauşism.

Mă întreb dacă nu am făcut involuntar o prezentare în care ideile recenziilor au o coloratură desprinsă din zona întunecată a spectrului, evidenţiind în schimb zonele luminoase ale prezentărilor lui Dan C. Mihăilescu. Oricum am avut mari îndoieli în privinţa acestui volum asupra criteriilor folosite de critic între ceea ce este literar şi nonliterar. Sunt pasaje foarte lungi de pură istorie, politică şi politologie, sociologie, biblioteconomie (prezenţe şi absenţe din dicţionare). Dan C. Mihăilescu a dovedit că în numele imposibilităţii separării criteriul estetic de cel etic, pot fi asimilate literaturii o mulţime de opere care erau probabil la orice bibliotecă adăugate altor domenii. Am senzaţia că am revenit la epoca de dinaintea lui Eugen Lovinescu.

* De altfel şi numeşte şase istorii literare importante care nu ar trebui să lipsească din casa unui intelectual – în condiţiile în care ne-am imagina că dispune de bani suficienţi pentru achiziţionarea lor. (Istoriile lui Marian Popa şi Alex Ştefănescu, Lista lui Nicolae Manolescu, Ficţiunea jurnalului intim de Eugen Simion, Enciclopedia exilului literar românesc de Florin Manolescu, Geografia literaturii române, azi de Cornel Ungureanu, Dicţionarul general al literaturii române)

O recenzie de: Gabriel Mirea