Cele paisprezece principii Spune drept sunt de fapt moduri în care să începi să îţi schimbi viaţa. Dacă ştiţi pe cineva care nu reuşeşte să ducă nimic la bun sfârşit, cu o imagine proastă de sine, iresponsabil şi izolat, atunci aceasta este cartea pe care să i-o dăruiţi, pentru că va învăţa primii paşi ai dezvoltării personale.

Primul şi unul din cele mai importante este stabilirea scopurilor. Abordând o mulţime de subiecte, Abe Wagner nu are spaţiul necesar pentru a merge în profunzime, însă povesteşte destul cât să stârnească curiozitatea profanului. De exemplu, în ceea ce priveşte scopurile, nu pomeneşte de celebrul, pentru cunoscători, concept SMART. Însă spune că ţelurile trebuie să fie bine definite, cuantificabile şi să reprezinte o împlinire personală.

[Citeşte continuarea pe dazzle.ro]

Titlu: Getting things done
Autor: David Allen
Rating:
Editura: Penguin (Non-Classics)
Anul aparitiei: 2002
Numar pagini: 267
ISBN: 978-0142000281

(ediţia în limba engleză)

Aţi observat, poate, că pe măsură ce ne dorim să fim mai buni în tot ce facem, cu cât nivelul la care suntem urcă, cu atât aşteptările noastre devin mai mari. Ne propunem să învăţam mai mult, stabilim obiective şi proiecte mai ambiţioase. Treptat, devenim frustraţi că trebuie să renunţăm la anumite idei, copleşiţi până peste cap de prea multele lucruri care trebuie făcute, de puţinul timp pe care îl avem la dispoziţie sau de teama că nu acordăm suficientă atenţie celor mai importante acţiuni. Probabil e în natura omului să se înhame la mai mult decât poate duce.

Dacă am lucra pe o linie de producţie, unde zilele s-ar desfăşura identic, după un proces prestabilit, viaţă ar fi mult mai simplă. Însă, în cele mai multe cazuri, lucrurile nu sunt hotărâte dinainte. Nu dacă lucrezi ceva creativ. Şi în general, dincolo de partea profesională, viaţa nu ne este dată gata de trăit. Este o sumă finită de alegeri pe care le luăm conştient sau nu.

De mult mă bătea gândul să o sun pe prietenă cu care nu am mai vorbit de câteva luni. Îmi aduceam aminte periodic de asta. Cred că au trecut vreo câteva săptămâni până când am pus mâna pe telefon şi am vorbit cu ea. Ne-a luat 15 minute să povestim însă mintea mea a fost timp de două săptămâni ocupată să îmi tot spună că ar trebui să o sun. Aşa mi-am dat seamă cât timp poţi să pierzi gândindu-te la ce ai de făcut. Dacă în loc de un simplu telefon e vorba de ceva mult mai important atunci ai o mică problemă.

Cititi continuarea pe sectiunea de dezvoltare personala si profesionala.

Titlu: Cum să te vindeci cu o poveste
Autor: Paola Santagostino
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2008
Traducere: Corina Popescu
Numar pagini: 171
ISBN: 978-973-50-1886-3

Redescoperirea poveştilor ca instrumente de autocunoaştere a fost o adevărată revelaţie pentru mine. Un salt dintr-o sferă de înţelegere în alta. Parcă n-am mai privit lumea (poveştilor) la fel după aceea, deşi parcă nici nu aflasem ceva ce nu aş fi ştiut.

Cum să te vindeci cu o poveste deschide o potecă înspre nemărginita lume a imaginarului. Este o hartă, o busolă, un ghid sintetic pentru un tărâm care sălăşluieşte în fiecare dintre noi, neîmblânzit şi adeseori tăcut, dar mereu acolo - inconştientul. Ideea de bază este că, scriind un basm, scoţi la lumină idei din inconştient, şi poţi astfel găsi soluţii la probleme ce păreau de nerezolvat doar cu ajutorul unei atente analize raţionale.

Cartea este împărţită în mai multe capitole: începutul este dedicat prezentării structurii şi personajelor basmului, urmând o serie de exemple de poveşti scrise chiar de pacienţii autoarei - de profesie psihoterapeut. Basmul începe cu o situaţie de echilibru aparent, din care izbucneşte o criză, pe care eroul trebuie să o depăşească, pentru a atinge un nou echilibru. Ca în viaţa de zi cu zi. Totuşi, scriind un basm, se pot găsi soluţii intuitive la situaţiile aparent imposibile din viaţa reală, tocmai fiindcă avem posibilitatea de a ieşi din schemele mentale folosite în mod obişnuit.

În basm, lucrurile sunt mult mai clare, fără nuanţe de gri: avem Binele de-o parte şi Răul de cealaltă. Eroul protagonist reprezintă imaginea reală sau ideală a autorului despre sine, eul conştient. Acum vine partea interesantă: antagonistul eroului este parte componentă tot a autorului, reprezentând aspectele de care acesta este mai puţin conştient sau pe care nu le poate recunoaşte drept ale sale - sau, în cuvintele domnului Jung: umbra. Astfel, unitatea individului din realitate este scindată, el despărţindu-se în plan fictiv de acele elemente nedorite, putând totodată să le observe cu detaşare în desfăşurarea lor plenară.

Mai mult: totul, de la decor până la personajele ajutătoare - fie ele animale, oameni sau fiinţe fantastice - pot spune ceva despre autor, deoarece basmul în sine este o unitate în mişcare, în care elementele constitutive se află în relaţii schimbătoare, reflectând felul în care autorul relaţionează cu problema sa - expusă simbolic cu ajutorul basmului - în viaţa de zi cu zi. Cu alte cuvinte, unitatea individului din realitate este reprezentată de unitatea tuturor personajelor basmului.

Deşi este o lectură introductivă, metoda prezentată a fost aplicată (cu succes) unor pacienţi cu boli serioase, ceea ce atrage atenţia asupra importanţei pe care o are îngrijirea inconştientului, acest bagaj misterios pe care îl purtăm cu noi vrând-nevrând, ce poate ascunde atât monştri, cât şi nebănuiţi eroi.

În cuvintele autoarei: În esenţă, basmul prezintă conflicte şi posibile soluţii ale acestor conflicte. A scrie o poveste poate fi un remediu mult mai plăcut şi eficace decât un medicament sau o bătaie de cap cu aceleaşi informaţii despre problema care ne sâcâie, şi îl recomand, aşadar, cu multă căldură.

Titlu: Brand You 50
Autor: Tom Peters
Rating:
Editura: Publica
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Laura Sibinescu
Numar pagini: 237
ISBN: 978-973-88750-7-4

(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Nu-mi aduc aminte de o altă carte, în afară de Brand You 50 pe care să vreau să o citesc şi să nu vreau, în acelaşi timp. Deşi este o carte mititică -puţine pagini şi format mic- mi-a luat destul timp să o termin, asta pentru că am preferat să citesc doar câteva pagini odată.

De ce spun că mi-a plăcut? Din câte am înţeles, Tom Peters este inventatorul ideii de personal branding. He coined the term, adică. Ceea ce spune din start foarte multe despre cartea lui de personal branding; spune că e puţin probabil să mai găseşti atâtea idei originale în altă parte. E adevărat că în esenţă cartea arată ca un fel de self-help- Tom Peters chiar spune că America este patria acestui gen. Dar straturile superioare o fac esenţială pentru angajatul deprimat care lucrează la birou de la 9:00 la 17:00.

Dealtfel, The Brand You 50 face parte, alături de The Project50 şi The Professional Service Firm50, dintr-o serie care se numeşte "Reinventarea muncii". Peters a vrut să trezească la viaţă acei oameni care au au dat lumii imaginea lucrătorului tipic american. Aşa că a făcut o listă cu 50 de lucruri pe care să le faci ca să te auto-transformi într-un brand.

De ce un brand? Pentru că asta este alternativa la "deprimat". Oricât de aiurea ar suna, atunci când vine vorba de succes, de reuşită, o persoană seamănă foarte mult cu un produs- trebuie să se vânda! Desigur, nu în sensul acela rudimentar, ci în sensul că trebuie să se "constuiască" în aşa fel încât să aibă o utilitate, trebuie să se ambaleze frumos, să se promoveze şi să ştie să se vândă. Sună inuman, lipsit de sentimente şi poate de mândrie? Nu este. Înseamnă să ştii unde vrei să ajungi şi să ajungi acolo fără să faci compromisuri în ceea ce priveşte propria pesroană.

Nu toate lucrurile de acolo pot fi aplicate de toată lumea. Chiar şi Peters spune că trebuie să le însemnezi pe acelea care ţi se potrivesc şi să le faci pe acelea. Nu sunt 50 de variante prin urmare, însă cred că respectul de sine şi şansele de reuşită ar creşte considerabil dacă o persoană ar pune în aplicare 10 din ideile de acolo.

Au fost două lucruri care mi-au plăcut în mod special. Primul ar fi ca "gurul managementului" vorbeşte mult despre WOW, având dealtfel şi o carte pe tema asta. Şi nu e vorba despre World of Warcraft ci despre efectul WOW, despre faptul că trebuie să faci întotdeauna lucruri WOW, să te ocupi de proiecte WOW, că nu trebuie să te mulţumeşti cu puţin.

Al doilea ar fi acela că o idee bună este să scrii un anunţ ca pentru Paginii Aurii despre tine. Dacă ar exista o astfel de "listare" a oamenilor cum ai scrie despre tine într-un paragraf, astfel încât tu să fii cel sunat?

Ce mai spune Peters? Spune că viaţa este doar a ta, că eşti singurul care o poate trăi, ca tu trebuie să faci regulile, să te eliberezi, să nu mai fii un sclav al biroului, al şefului, al sistemului, etc. Mai spune că nu trebuie să stai locului, că trebuie să fii flexibil, să ai puterea să treci oricând mai departe, să urmăreşti întotdeauna oportunităţile de dezvoltare.

Şi atunci poate vă întrebaţi de ce m-am chinuit să citesc cartea" Poate aţi observat că de fiecare dată când a venit vorba, am scris despre Peters că "spune în cartea lui". Din păcate asta face Tom Peters: spune, nu scrie. Şi, cel puţin pentru mine, a fost foarte enervant. Pentru că oricui ar trebui să îi fie clar că nu poţi scrie o carte în acelaşi mod în care vorbeşti unei audienţe.

Două mostre care mi-au picat în mână la o răsfoire rapidă:
"Dar" s-a terminat cu "asta". Gata. Chiar dacă "noi" nu doream să se termine (şi există literalmente milioane de oameni care nu doresc acest lucru. S-a T-E-R-M-I-N-A-T! Noua Ordine Mondială (Economică): noi - cei cu gulere albe- suntem pe cont propriu. Vieţile noastre au devenit mai precare. Dar ni s-au înapoiat. Provocarea este: ce vom face cu ele?"
"Pare o discuţie alarmantă? Aberaţii extreme? "Da", în ambele cazuri. Şi" în mod clar""Nu"."

Nu am mai citit nici o carte de Tom Peters, drept pentru care nu ştiu dacă stilul ăsta este de la el, de la colaboratorii pentru "Reinventarea muncii", de la traducător, dacă majusculele, parantezele, punctele de suspensie şi semnele de exclamare sunt de la editură sau sunt o preferinţă a autorului. Habar n-am, iar dacă mă puteţi ajuta, v-aş rămâne recunoscătoare.

De terminat, eu am terminat cartea, dar nu ştiu câţi ar avea răbdarea să facă asta. Nu pot decât să sper că destui, pentru că informaţiile sunt nepreţuite.

Autor: Sally Bibb, Jeremy Kourdi
Rating:
Editura: All
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Veronica Golub
227 pagini
ISBN: 978-973-571-759-9

Din nou la facultate

Ştiu ce o să spună cei mai mulţi dintre voi, văzând titlul acestei cărţi- "Alt self help?". Ei bine, vă înşelaţi. Deşi am incadrat-o şi la dezvoltare personală, Încrederea... este o combinaţie ciudată între prima categorie şi management. Asta în ceea ce priveşte conţinutul, pentru că al doilea lucru care m-a "izbit" (după faptul că m-am înşelat în privinţa subiectului) a fost acela că întreaga carte este structurată ca un curs la facultate.

Asta este ceea ce m-a deranjat cel mai mult. Faptul că informaţiile (multe de altfel) sunt aproape listate, fără să se facă vreo trecere demnă de o carte între ele. Situaţia este salvată cât de cât de subitlurile care aerisesc pagina, altfel probabil că aş fi renunţat rapid la citit- cu toţii suntem melancolici câteodată, dar nopţile pline de citit cursuri nu sunt încă chiar atât de departe:).

Nu încrederea aceea

Spuneam mai sus că m-am înşelat în privinţa subiectului cărţii. Eu crezusem că o să fie vorba despre tehnici de sporire a încrederii în sine. Ar fi fost "doar o altă carte de dezvoltare personală", însă încrederea în propria persoană este un lucru important, aşa că nu ar fi fost o pierdere de timp. Însă mi-am dat seama curând că autorii se referă de fapt la încrederea între oameni, ca relaţie.

Această constatare m-a făcut curioasă- desigur autorii admit faptul că nu poţi determina o altă persoană să aibă încredere în tine dacă tu stai prost la acest capitol, însă nu acesta este subiectul adus în discuţie. Încrederea este împărţită în patru tipuri: încrederea de sine, încrederea relaţionala, încrederea structurală, încrederea în tranzacţii, iar tipul tratat în carte este, cum spuneam şi mai sus, încrederea relaţională.

Prietenul la nevoie se cunoaşte?

Este în carte o povestioară care mi-a plăcut foarte mult, apropos de relaţiile dintre oameni: eşti într-o maşină împreună cu un prieten, care conduce cu 60 km/h, iar într-o localitate unde limita de viteză este 30 km/h, el loveşte un pieton. Tu eşti singurul martor, atunci când vine poliţia, iar declaraţia ta ar putea să îţi salveze prietenul de la consecinţe grave. Întrebarea este: ce faci? Acţionezi în funcţie de reguli sau de relaţia dintre tine şi prietenul tău?

Povestea este una faimoasă, iar pe baza ei s-au făcut studii în diferite ţări din lume. Astfel, 74% din coreenii care au răspuns şi-ar proteja prietenul, 66% din venezueleni şi 58% dintre ruşi. La polul opus, 96% din canadienii care au rapuns ar declara adevărul, 95% din americanii din Statele Unite şi 94% din elveţieni. În România nu s-a făcut un atfel de studiu, însă 56% din bulgari ar spune adevărul- asta înseamnă că şi noi ne situăm tot pe acolo.

De la ce pleacă încrederea?

Printre altele, încrederea, ca şi distincţia de mai sus, pleacă de la 2 atitudini în ceea ce priveşte regulile şi relaţiile: universalism şi particularism. Universaliştii sunt adepţii normelor şi procedurilor, care sunt universal aplicabile. De cealaltă parte stau particulariştii, care susţin relaţiile interpersonale, deci preferă să construiască o relaţie bazată de încredere decât să recurgă, de exemplu, la un contract care să îi apere de eventuale neplăceri.

Chiar mă întreb: oare românii în ce tabără s-or afla?

Scris de Raluca Alexe

Autor: Robert K. Cooper
Rating:
Editura:Allfa
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Teodor Fleseru
413 pagini
ISBN:978-973-724-114-6

Există o idee preconcepută atunci când vine vorba de self help-uri şi de oamenii care citesc astfel de cărţi şi nu este una pozitivă. Recunosc că am avut-o şi eu de câteva ori, mai ales la vederea unor titluri de genul "Cum să îţi îmbunătăţeşti viaţa în 7 paşi simpli". Însă până la urmă, cei mai mulţi dintre noi încercăm să fim mai buni, mai eficienţi, să ne dezvoltăm, iar fiecare face asta cum se pricepe mai bine. Dacă un self help ajută pe cineva atunci nu cred că acel cineva ar trebui judecat.

Aşa mi-am alungat îndoielile asupra cărţii Nu-ţi sta în cale, pe care stă scris la loc de cinste, parcă în semn de mândrie, self help. Plus că, văzând cele 400 de pagini, scrise pentru numai 5 chei care să îţi îmbunătăţească viata, m-au intrigat. M-au făcut să mă gândesc că autorul chiar a muncit să scrie această carte, nu doar s-a trezit într-o zi cu o idee genială de pus în 200 de pagini.

Am făcut bine că mi-am alungat îndoielile, pentru că Nu-ţi sta în cale în mod sigur nu este just another self help book. E de ajuns să observi cuvintele: matrice, nucleul amigdalian cerebral, funcţii cerebrale, nu sunt tocmai cuvinte pe care le întâlneşti în fiecare zi.

În ziua când o sută de lucruri merg bine şi unul nu, la ce te gândeşti?

Sunt în cartea lui Cooper lucruri de care ne lovim mereu, tendinţe personale pe care credem că nu le vom rezolva niciodată. Să luăm de exemplu pesimismul, sau negativismul. Ştim cu toţii ce influenţă are asupra vieţii şi cum este în conflict deschis cu legea atracţiei, care spune că atragi lucrurile pe care le gândeşti.

Ei bine, pentru cei care credeau că e ceva în neregulă cu ei, Cooper arată că negativismul este o tendinţă naturală a creierului, o rezistenţă a acestuia la schimbare. Dat fiind faptul că lucrurile bune care ni se întâmplă ne-ar creşte încrederea în forţele proprii, ne-ar face să evoluăm- deci să ne schimbăm-, sistemul de activare reticulară (nu întrebaţi :D) filtrează toate impulsurile care pătrund în trunchiul cerebral şi tinde să amplifice în mod dramatic senzaţiile, comentariile şi semnalele negative, minimalizând şi aproape ignorând încurajările pozitive pe care le primim.

Cât de bun e managementul timpului

Un alt subiect sensibil pentru cei preocupaţi de dezvoltarea personală este felul în care îşi manageriază timpul. Cooper însă le vine în ajutor, atrăgând atenţia că atunci când eşti prea concentrat să îţi respecţi programul, când stai cu ochii pe ceas ca nu cumva să vină ora la care trebuie să te ocupi de altceva pur şi simplu nu te mai concentrezi asupra lucrurilor pe care le ai de făcut.

Atenţie, nu spune că nu ar trebui să îţi planifici timpul. Arată însă că oamenii cu agende burduşite de post-it-uri cu programări la minut nu sunt tocmai eficienţi.

Rămâi flămând, rămâi "nebun"

Momentul în care am conştientizat la toate nivelurile posibile ca nu pot să mai fiu la fel a fost când am văzut pentru prima oară discursul lui Steve Jobs pe care îl puteţi găsi mai jos. De atunci l-am văzut de nenumărate ori, iar dacă nu ştiaţi încă de el vă recomand cu toate stelele să îl urmăriţi.

Spune lucruri deştepte, printre care şi unul pe care l-am redescoperit cu surprindere în cartea lui Cooper. Sunt aproape aceleaşi cuvinte pe care le rosteşte şi Steve Jobs, al cărui discurs chiar este menţionat în notele de la sfârşit. Însă loc să vă spun despre ce este vorba, vă voi spune şi eu, la fel ca Steve Jobs: "Stay hungry, stay foolish".

Scris de Raluca Alexe

Autor: Joseph L. Badaracco Jr.
Rating:
Editura: Publica

(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Leadership prin literatură

Există foarte mulţi care cred că ne naştem leaderi, că leadership-ul nu se învaţă şi, în mod cert, nu ţi-l poţi însuşi din cărţi. Apoi, mai sunt câţiva care văd în leadership rezultatul unui set de experienţe trecute, experienţe care şlefuiesc personalitatea oamenilor şi le dau o aură care îi face să fie urmaţi de alţii.

Eu cred că leadershipul este o combinaţie între cele două. În mod cert unii oameni se nasc cu câteva trăsături tipice unui leader, însă experienţele plăcute sau mai puţin plăcute prin care trec de-a lungul vieţii, educaţia pe care o primesc (iar aici nu mă refer la şcoli şi facultăţi), toate acestea construiesc leaderul de mai târziu.

Şi când vorbesc despre educaţie, mă gândesc destul de mult şi la cărţi. Nu cărţile care ni se recomandă în general la şcoală, pe acelea oricum nu prea ne trage inima să le citim. Ci cărţile pe care le alegem noi şi care, prin intermediul personajelor, istorice sau fictive, ne ajută să ne descoperim, să ne definim.

De câte ori nu s-a întâmplat să găsim într-unul dintre personajele unei cărţi măcar o trăsătură pe care ne-am fi dorit să o avem şi noi? Câţi dintre noi nu s-au visat eroi, măcar o dată?

Badaracco, profesor la Harvard, a profitat de influenţa pe care cărţile o au asupra viitorilor leaderi şi a predat, timp de ani de zile, un curs de MBA în care studenţilor li s-au recomandat cărţi de literatură, în loc de manuale de afaceri. Iar "Probă de caracter" este exact despre acelaşi lucru, despre leadership prin literatură.

O carte despre cum a fi Om nu este opţional

Nu este o carte de critică literară şi nici măcar nu aduce a curs de MBA. Este o excelentă combinaţie de literatură, teatru, leadership şi un pic de filosofie. Arthur Miller, Camus, Fitzgerald, Tolstoi şi Shakespeare sunt doar câţiva dintre cei ale căror opere sunt analizate în Probă de caracter, repet, nu din punct de vedere literar, ci aşa cum s-ar scrie un studiu de caz într-o carte de business. Iar rezultatul este pe măsura aşteptărilor.

Ceea ce este însă remarcabil, dincolo de aceste analize de poveşti şi personaje, este chiar ideea de la care Badaracco porneşte. Aceea că cele mai importante trăsături ale unui leader ţin de etică, de moralitate, de a fi om. În fiecare dintre capitolele cărţii îşi propune nu să dea răspunsuri, ci să adreseze întrebări esenţiale pentru oricine aspiră măcar la a deveni leaderi.

"Caracterul contează, iar literatura serioasă sugerează că, în cazul leaderilor, caracterul contează într-un fel anume. Înseamnă să ai răspunsuri personale la un anumit set de întrebări. Liderii trebuie să răspundă la aceste întrebări pentru sine - nu pentru că sunt formulate în această carte sau pentru că literatura ridica astfel de întrebări, ci pentru că viaţa şi activitatea îi pun pe lideri faţă în faţă cu ele".

Mi-ar plăcea să întâlnesc mai mulţi oameni care îşi pun întrebări cu privire la ei, fiindcă eu cred că dreptul de a sfătui sau a conduce pe alţii îl câştigi abia atunci când te descurci cel puţin decent în a te sfătui şi conduce pe tine. Dincolo de valoarea certă a cărţii, Badaracco face un lucru pentru care mulţi îi vor fi recunoscători într-o zi: adresează întrebările pe care tu n-ai avut curaj să ţi le adresezi şi te face să conştientizezi că verticalitatea şi moralitatea sunt mult mai importante decât orice manual de afaceri, că în business, în leadership dar şi în viaţa de zi cu zi, a fi Om nu e opţional.

Recomandare:

Scris de Andrei Roşca

Autor: Ştefan Murgeanu
Rating:
[Cumpără cartea]

O carte greu de atacat

Sunt perfecţionist şi am un început de obsesie în ceea ce priveşte detaliile. Circumstanţe atentuante sau scuze decente pentru a îmi permite mici aroganţe. De cele mai multe ori, atunci când informaţiile pe care le citesc fac parte din sfera mea de interes, deşi apreciez noutăţile şi mai totdeauna am ceva de învăţat, nu mă pot abţine de la a îmi spune în gând că sunt acolo lucruri pe care le-aş fi putut explica mai bine, idei pe care le-aş fi interpretat altfel. Poate că este şi asta o încercare de a îmi obloji ego-ul care tocmai a realizat (a câta oară?) că sunt încă atât de multe lucruri pe care nu le ştiu.

Am primit într-o seară un e-mail de la cineva care îmi citea blogul şi care îmi spunea că ar vrea să citesc manuscrisul unei cărţi şi să îi spun cum mi se pare. Era o carte cu un titlu bun însă, din păcate, scrisă de un român. Spun "din păcate" fiindcă, deşi România are suficienţi experţi, nu ei sunt cei care scriu de obicei cărţile de specialitate. Ei au de lucru, "nu au timp" să înveţe pe alţii. De aceea, multe dintre cărţile "de specialitate" româneşti sunt scrise de amatori.

Nu şi Concediază-ţi şeful, o carte care m-a lăsat zâmbind şi zicându-mi că "iată, se poate", bineînţeles, nu înainte de a fi nevoit să manageriez pentru câteva secunde frustrarea că nu mai pot adăuga nimic şi că, surprinzător, aşa cum zicea şi Dragoş, un român poate scrie într-adevăr o carte americană.

Pragmatic, despre tine

Nu sunt un mare fan al scriitorilor americani, însă mare parte din ei au cel puţin două calităţi foarte greu de negat. Una este că ştiu să îşi vândă scriitura, au marketingul în sânge. A doua este că există foarte multe cărţi de un pragmatism incredibil, cărţi cu adevărat utile. Sigur, când vorbesc despre necesitatea acestui pragmatism, nu mă gândesc la beletristică, care ar trebui să aibă alte calităţi, ci încerc să îmi imaginez cărţi de specialitate a căror utilitate să treacă dincolo de folosirea lor ca manuale, într-o sală de curs din care toată lumea îşi doreşte să plece.

Concediază-ţi şeful este o astfel de carte. Utilă, scrisă cu pragmatism şi cu un marketing american, care te face să nu laşi cartea din mână, în ciuda faptului că nu este un roman poliţist.

Ştefan Murgeanu scrie despre cum să îţi găseşti un job şi atinge toate (dar absolut toate!) etapele pe care un om obişnuit trebuie să le parcurgă pentru a se angaja acolo unde vrea să se angajeze şi a avea succes profesional. Tratează exhaustiv multe subiecte problematice, de la redactarea CV-ului perfect şi importanţa networking-ului, până la întrebări esenţiale pe care fiecare dintre noi ni le auto-adresăm la un moment dat, cum ar fi: te potriveşti cu organizaţia în care vrei să te angajezi? sigur ţi se potriveşte jobul? oare experienţa chiar contează atât de mult?

"A strong, positive self-image is the best possible preparation for success."

În plus, Concediază-ţi şeful are ceva ce lipseşte multor cărţi, mai ales celor de specialitate: atitudinea. Nu mi-au plăcut niciodată cărţile 100% motivaţionale. Majoritatea te încarcă cu un entuziasm pe cât de puternic pe atât de trecător, şi puţini sunt cei care au inspiraţia de a începe să facă efectiv ceva, înainte de a consuma, în general absolut haotic, acel entuziasm. Cartea lui Ştefan Murgeanu nu este o astfel de carte, însă conţine suficient entuziasm bine dozat încă să îi determine pe mulţi să acţioneze. Iar în momentul în care ai cunoştintele necesare şi ai entuziasm, a nu reuşi să realizezi ceea ce îţi doreşti devine, aparent brusc, un rezultat foarte puţin probabil.

Scris de Andrei Roşca