Autor: George A. Akerlof
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
254 pagini
ISBN: 978-973-1931-21-0

Ştiţi cum sunt oamenii aceia care lasă impresia că ţi-ar putea explica orice, de la fizică cuantică până la mecanismul de funcţionare al locomotivei cu abur? Ei bine, pentru un aproape profan, Akerlof pare exact opusul acestui gen de oameni. Şi spun asta după frecvente încrucişări ale ochilor, pe parcursul celor 254 de pagini, care m-au determinat să cred că Akerlof ar putea lua circuitul apei în natură şi transforma într-o ecuaţie din care să nu mai înţeleg nimic.

Prin urmare tot ce pot face în cazul de faţă este să vă spun despre ce puteţi citi în “Cartea de poveşti a unui economist” şi nu să vă şi explic diversele chestii care mie mi s-au părut geniale. Pe mine titlul m-a păcălit big time, mă aşteptam la ceva mult mai puţin ermetic deşi bănuiam oricum că cele câteva (mai multe) concepte acumulate de-a lungul Co.lecţiei de economie nu-mi vor fi de ajuns. Din păcate însă cartea de faţă m-a cam şi demotivat să încep studiul serios al economiei. Eu credeam că e cu ecuaţii cu fluturaşi şi ghiocei, însă Akerlof m-a adus cu picioarele pe pământ, arătându-mi că de fapt ecuaţiile sunt cu p, cu “q la d” cu “t indice e” şi “n indice sk” (aşa arată mai frumos decât scrise matematic).

Poveştile sunt de fapt o colecţie de eseuri publicate de către economistul american de-a lungul vremii, care încep cu faimosul studiu despre piaţa de “ţepe”, care i-a şi adus un premiu Nobel. Ce remarcă Akerlof în The Market for Lemons: Quality Uncertainty and the Market Mechanism este faptul că din cauza asimetriei informaţiei (informaţie deţinută doar de vânzător), produsele de proastă calitate nu numai coexistă cu cele de bună calitate însă se şi vând de multe ori la acelaşi preţ -vezi exemplul cu piaţa de maşini second-hand. În sensul că un cumpărător nu va plăti niciodată mai mult de un preţ mediu pentru o maşină second-hand, de teamă să nu nimerească o “ţeapa” (una proastă). Desigur, dacă vânzătorul ar da drumul informaţiei, ar putea obţine un preţ foarte bun pentru maşinile de bună calitate. Altfel, în situaţia actuală, “ţepele” ameninţă de fapt să scoată de pe piaţă produsele de calitate.

O altă temă abordată de Akerlof este aceea a şomajului. După pagini întregi de exerciţii şi grafice, care demonstrează “atentie!- rolul convenţiilor sociale în apariţia şomajului involuntar, una din concluziile la care se ajunge este aceea că muncitorii necalificaţi, cu rezultate foarte uşor măsurabile şi care prezintă costuri reduse de pregătire, riscă cel mai mult să rămână şomeri. Este posibil să fi ajuns şi altcineva la această concluzie, însă ce rol au convenţiile sociale aici?

Ei bine, Akerlof este vizionarul care încearcă să introducă în economie o nouă abordare, aceea “psiho-socio-antropologica” argumentând faptul că aceste aspecte fac ca informaţiile pe care se bazează teoriile economice tradiţionale, considerate odată perfecte, să nu mai fie chiar atât de perfecte. De fapt agenţii economici nu sunt nişte roboţi, ei iau decizii bazându-se pe tot felul de factori emoţionali şi sociali, punând cap la cap informaţiile astfel încât să îşi atingă propriul interes.

S-a născut astfel economia behavioristă, la elaborarea căreia a participat şi autorul. Iar în paginile Cărţii de poveşti găseşti de fapt psihologia şi sociologia transformate în matematică, astfel încât studenţii de la ASE să poată învăţa noua economie. Din păcate însă, cred că ei sunt categoria pentru care cartea va fi cea mai atrăgătoare, ei şi restul persoanelor care au studiat economie. Asta pentru că poveştile, care de fapt sunt eseuri, de fapt seamănă foarte bine cu ce cred eu că ar trebuie să fie un curs foarte bine structurat.

Poate din această cauză am dat totuşi 4 stele cărţii, deşi au fost multe lucruri din ce spune autorul, pe care nu le-am înţeles: mie mi s-a părut a fi una din cele mai argumentate lucrări pe care le-am citit, cu atât mai mult cu cât Akerlof aduce concepte noi în economie. Încheind simetric, din perspectiva unui aproape profan, eu zic că dacă tot aţi trecut prin economia tradiţională, neo-clasică şi restul economiilor posibile, aţi putea la fel de bine să citiţi şi o altă părere.

Scris de Raluca AlexeCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: David M. Smick
Subtitlu: Pericole ascunse pentru economia globală
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Ciprian Siulea
330 pagini
ISBN: 978-973-1931-23-4

Ştiţi ce aş fi vrut să fac? Să copiez “Cuvântul înainte” scris de Preşedintele Asociaţiei Brokerilor, Dan Paul, şi să îl pun aici, în loc să vă povestesc eu despre carte. Şi asta pentru că este scurt, cuprinzător, parte rezumat, parte părere, vorbeşte despre avantajele cărţii, are două-trei cuvinte despre autor şi spune şi cine ar beneficia de pe urma cărţii. Adică exact ceea ce aş fi scris şi eu, şi cam în tot atâtea cuvinte. Evident însă că nu pot face asta, aşa că ceea ce urmează este o creaţie proprie.

Cartea nu se dezminte- dacă din “Cuvântul înainte” ai rămas cu impresia că o să-ţi placă şi că e uşor de citit, vei descoperi că chiar aşa este. Desigur, dacă vrei să faci lumină în ceea ce priveşte sistemul financiar după care funcţionează lumea, nu ai cum să eviţi să vorbeşti despre credite sub-prime, fonduri de acoperire, bule economice, cumpărări de datorii guvenamentale sau instrumente financiare de securitizare. Însă atunci când i-a sugerat să scrie o carte, soţia lui Smick s-a referit exact la naivii de rând: “Dacă guvernatorii băncilor centrale şi cei de pe Wall Street ştiu ce e în spatele cortinei, de ce să nu ştie şi ceilalţi?” Aşa că there you go, noroc cu Vickie Smick, că mai aflăm şi noi că de fapt sistemul financiar global n-a fost niciodată atât de solid şi că destui actori economici habar n-au ce fac de fapt.

Deci de la ce a început toată criza mondială? Aşa cum am înţeles eu, totul a pornit de la americanii cei răi care până mai ieri erau buni (dacă aţi detectat vreo urmă de xenofobie aţi detectat-o greşit, n-am nimic cu ei), adică: “instituţiile financiare americane plasaseră o mare parte a creditelor lor sub-prime rele- deşeurile lor toxice- în departamente separate, au împărţit suma totală în mai multe porţii mici şi au vândut aceste felii instituţiilor financiare din toată Europa şi Asia. În curând deşeurile toxice s-au răspândit în întregul sistem financiar al lumii industrializate, dar nimeni nu ştia unde anume.”

Dacă semănaţi cu mine, primul impuls probabil că a fost să căutaţi ce sunt aceste credite sub-prime. Am să vă scutesc de câteva click-uri şi vă voi spune eu că “pe scurt, creditele subprime sunt acordate persoanelor care ori au un istoric prost de rambursare, ori au potenţiale financiare slabe din punctul de vedere al băncilor clasice.” De ce este folosit acest tip de credite aflaţi de acolo de unde am luat şi definiţia, adică de aici.

Aşa că toată lumea s-a panicat, băncile au închis prăvăliile, guvernele au impus tot felul de bazaconii cum ar fi suprareglementarea pieţelor sau creşterea impozitelor mai ales pe iniţiativele antreprenoriale (hmm, nu zicea Adam Smith parcă, despre stat că ar trebui să fie o “mână invizibilă” în economie?!?), lumea s-a trezit că nu mai poate plăti rate/ datorii sau terminarea proiectelor, aşa că am asistat treptat la un colaps de toată frumuseţea al sistemelor economice şi financiare.

Acum, ce să vă spun, ca să înţeleg exact-exact de ce în România nu mai sunt bani de pensii şi şomaj (în afară de faptul că probabil s-au furat) probabil că ar trebui să îmi explice cineva “live”, cu scheme şi poze şi să am posibilitatea de a îl pune să repete. Dar în lipsă de aşa ceva (se oferă cineva ?) cartea lui David Smick a fost the next best thing, pentru că oricum am înţeles mult mai multe decât înţelesesem până să o citesc.

Un alt lucru esenţial este acela că globalizarea economiei a interconectat toate pieţele din toate ţările, care au ajuns să depindă unele de altele. Cam cum mi-a povestit cineva că s-a întâmplat atunci când Germania a fost nevoită să îşi închidă timp de o zi nişte centrale electrice, şi au rămas fără curent şi Franţa şi Italia (s-ar putea să fi greşit câteva detalii, am ascultat povestea cu o singură ureche, însă ideea de bază asta era).

Iar dacă pieţele depind unele de altele, era normal ca Smick să povestească despre cele mai importante. Mi-a plăcut, de exemplu, capitolul despre China, care, deşi este considerată ca dominând economia secolului XXI este de fapt o forţă foarte imprevizibilă. Să vă rezum explicaţia paradoxului chinez ar însemna să vă văduvesc de ceva ce pe mine m-a făcut să exclam “Asta-i artă”- cel mai probabil arta de a explica. Ce o să vă spun totuşi este că una din probleme, atunci când vine vorba de China, este că nu există informaţii de încredere despre economia ei, lucru care nu a oprit însă marile investiţii străine. O să fiţi surprinşi, dar de fapt se pare ca în China este o strategie, după cum reiese din vorbele unui oficial chinez de rang înalt: “Modelul nostru este că cel mai bine se pescuieşte în ape tulburi”.

Ce m-a intrigat de-a dreptul este ideea că gospodinele japoneze au un rol important în ceea ce priveşte direcţia în care curg economiile lumii. Am citit asta de două ori la începutul cărţii si abia asteptam să aflu despre ce este vorba. Nu am fost foarte mirată să văd că de fapt totul porneşte de la rolul femeii japoneze de gestionar al finanţelor unei familii. Ştiam asta, însă ce nu ştiam este ca atunci când bărbatul se pensionează, familiile japoneze scot bani din dobânzile la conturile de economisire. Cum în anii ‘90 acestea nu mai erau profitabile din cauza situaţiei economice a Japoniei, gospodinele au căutat să investească în tot felul de alte domenii. Aşa că “In ce mai investesc gospodinele japoneze zilele astea” a devenit o întrebare la modă.

Deci, după o incursiune economia lumii, care este concluzia? Că lumea financiară, la fel ca lumea reală, este rotundă. Adică “nu putem vedea dincolo de orizont. Drept urmare, câmpul nostru vizual este limitat.E ca şi cum am fi obligaţi să mergem pe un drum nesfârşit, plin de curbe periculoase, cu văi abrupte şi pereţi de stâncă riscanţi. Nu putem vedea înainte. Suntem tot timpul luaţi prin surprindere şi de aceea lumea a devenit atât de periculoasă.”

Scris de Raluca AlexeCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Liviu Voinea
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
172 pagini
ISBN: 978-973-1931-20-3

Am încercat şi eu, ca mai tot omul care se pregăteşte să citească o carte de economie, să caut câte ceva despre autor. Îl ratasem la limită de câte ori apăruse pe la Antena 3, aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu ce am găsit pe internet. Adică destul de puţin, pentru că am găsit doar CV-ul lui, care este destul de stufos, ce-i drept. În rest, probabil că una din informaţiile esenţiale este aceea că este directorul executiv al Grupului de Economie Aplicată (GEA).

Pe de altă parte mi-am dat din nou seama (dacă mai era nevoie) că oricât de mare, informal şi liber ar fi internetul, “vanarea” de informaţii nu se compară cu a asculta/ a vorbi cu cineva. Şi spun asta pentru că am găsit în general comentarii negative nesusţinute de argumente solide sau măcar concrete. Şi cum nu sunt persoana care să nu asculte şi “cealaltă versiune a poveştii”, m-am hotărât să trec cu vederea informaţiile găsite şi să încep să citesc cartea.

Ce este necesar să ţineţi minte, vă rog, este că nu am încercat niciodată să va induc în eroare în ceea ce priveşte experienţa mea în economie. Desigur, după Keynes şi Krugman şi Friedman am început să mai înţeleg câte ceva dar vă voi mărturisi din nou că au fost câteva momente în care m-am simţit depăşită de unele “concepte”, pe care le-am însemnat conştiincioasă în scopul unei viitoare lămuriri.

Însă am citit cartea lui Voinea mai degrabă din punctul de vedere al unui român care conştientizează că este ceva “foarte putred în Danemarca”. Care vrea să vadă dacă există totuşi cineva care a pus pe hârtie o soluţie- bună sau rea, corectă sau nu, viabilă sau nu. Să vadă că este cineva care se preocupă. Iar autorul despre care vă povestesc a trecut acest din urmă test.

Pentru cunoscători, Voinea începe prin a face o analiză a economiei neoclasice (teorie care se bazează pe concepte ca echilibru, raţiune, neutralitate a banilor etc- ceea ce mie îmi sună a accente din keynesianism, minus neutralitatea banilor) în comparaţie cu cea heterodoxă (exact opusul). Este un capitol destul de dificil, peste care am trecut cu greu din cauza conceptelor economice.

Prin urmare, necunoscătorii vor avea o mare dezamăgire când vor da peste grupuri de cuvinte cum este “Curba Philips” sau peste citate din autori ca Minsky, Akerlof, Shiller sau Crotty.

Însă cred că ambele categorii vor găsi interesant capitolul în care Voinea tratează în paralel criza economică externă şi pe cea internă. Pe scurt, criza din România nu prea are mare legătură cu cea din SUA, să spunem. La noi criza ar fi apărut oricum din cauza creşterii salariilor peste productivitate, a creşterii consumului şi a finanţării prin datorie privată a creşterii exponenţiale a deficitului de cont curent. Nu am să vă explic ultimele cuvinte însă am să vă spun că în SUA şi în mare parte din restul ţărilor, criza a pornit de la un exces de investiţii financiare.

Nu cred că aş putea rezuma cele trei capitole în care se vorbeşte despre economia României. Mie îmi pare o radiografie amănunţită, în care se ating şi părţile bune dar în care se explică mai ales părţile rele. De ce s-a ajuns în situaţia de faţă şi de ce de la căderea comunismului aceasta este deja a treia criză prin care trece România. Şi oricum, miturile economiei româneşti înainte şi în timpul crizei nu sunt de ratat.

Aşa cum mă aşteptam, Liviu Voinea vorbeşte în ultimul capitol şi despre soluţiile împotriva crizei. Prezintă cele trei aspecte cel mai des pomenite ale programului anticriză “adoptat” şi explică şi de ce ele nu vor avea un efect prea mare pe termen lung.

Şi pentru că nu se poate doar să “critici”, Voinea are şi propriile propuneri. Propuneri care sună cam aşa: “Contributia de asigurări de sănătate- cea mai împovărătoare dintre toate taxele în România- ar trebui redusă pentru a stimula ocuparea. În paralel, ar trebui înlocuită cota unică de un impozit progresiv în trei trepte..”

Nu aş putea spune dacă ideile din ultimul capitil ar funcţiona- nu am competenţa necesară. Cred însă ca sunt ceva diferit, iar dacă soluţiile adoptate până acum nu prea au funcţionat, poate ar trebui că responsabilii să încerce şi o abordare… diferită.

Scris de Raluca AlexeCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: C.K. Prahalad
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Carmen Dobre
504 pagini
ISBN: 978-973-1931-17-3

Cum se poate rezolva problema sărăciei ? O cale ar fi cea propusă de nenumăratele ONG-uri care acţionează la nivel local şi internaţional. Filantropia este, desigur, eficientă într-o anumită măsură însă în multe cazuri nu tratează problema decât la suprafaţa. E exact ca şi cum, în loc să îi înveţi pe oameni să pescuiască le dai peştele de-a gata. Nu e o soluţie scalabilă şi nici sustenabilă. Atâta timp cât cei săraci fac parte doar din bugetul de CSR al corporaţiilor ne vom confrunta în continuare cu oameni care mor de foame.

Modul de gândire convenţional ne face să-i vedem pe cei defavorizaţi într-o situaţie de neputinţă, într-un rol în care noi suntem bunii samariteni iar ei, cei aflaţi în nevoie. Autorul acestei cărţi ne pune să vedem lucrurile dintr-o altă perspectivă. El ne arată că aceşti oameni «de la baza piramidei» ar putea genera valoare dacă am înceta să-i privim că pe nişte victime sau simpli beneficiari ai unor programe de dezvoltare. Altfel spus, pentru a o eradica, să nu mai privim sărăcia ca pe o problemă ci să vedem ce oportunităţi oferă.

Se presupune că cei de jos nu au bani de cheltuit, deci nu constituie o piaţă demnă de luat în seamă. E corect, deoarece, în mod sigur, cei care câştiga mai puţin de 2 dolari pe zi nu au puterea de cumpărare a locuitorilor ţărilor dezvoltate. Puterea de cumpărare a celor săraci stă însă în volum şi în faptul că există o forţă latentă în această piaţă prost deservită de către mediul privat. «Pieţele de la baza piramidei reprezintă 80% din umanitate. Este rezonabil să ne aşteptăm că 4 miliarde de oameni în căutarea unei mai bune calităţi a vieţii să creeze una din cele mai dinamice pieţe în creştere văzute vreodată. »

Autorul lansează multe idei şi tot atâtea provocări oamenilor de afaceri, convins fiind că sărăcia poate fi combătută prin generarea de profit.

Un lucru mi-a rămas în minte foarte clar. Pentru a genera valoare economică în rândul oamenilor de la baza piramidei, nu se poate folosi în mod identic o abordare care merge bine pe pieţele dezvoltate. E nevoie de o adaptare pe mai multe axe. Necesitatea cunoaşterii comportamentului de consum al celor săraci, acceptarea faptului că aceştia au fluctuaţii mari de venit, adaptarea la infrastructura defectuoasă, diferenţe locale foarte puternice (în India, de exemplu, există 15 limbi oficiale şi 325 dialecte diferite), lipsa calificarii şi a educaţiei sunt doar o parte din aspectele ce trebuie tratate cu grijă.

Abordarea diferită este centrul atenţiei. Să luăm ca exemplu un produs foarte banal: săpunul. Modul în care noi percepem curăţenia este foarte diferit faţă de o ţară precum India, unde facilităţile sanitare şi de canalizare sunt jalnice. Dacă la noi spălarea zilnică e un automatism care ne ajută să fim curaţi îndepărtând bacteriile şi mizeria, cu totul altfel stau lucrurile în India unde 74% din locuitorii de la sate nu folosesc săpunul. Aici se moare de diaree şi alte boli datorate lipsei de igienă. Promovarea săpunului ar necesita, astfel, o abordare cu totul nouă, conectată mai degrabă cu ideea de sănătate şi prevenţie a bolilor.

Legat de ce se poate face, în urmă cu câteva luni am urmărit un documentar despre modul în care microcreditul a ajutat o femeie din Bangladeshul rural să achiziţioneze un telefon mobil pentru a lansa o mică afacere. Într-o cultură unde femeile au o situaţie precară, accesul la microcredit îi permisese să câştige respectul celorlalţi şi încrederea în forţele proprii. De fapt, în Bangladesh, beneficiile pozitive ale acestor microcredite oferite femeilor pentru iniţierea de activităţi economice inseamnă atât creşterea productivităţii cât şi ceea ce se numeşte woman empowerment. Iată un prim exemplu de adaptare a unui serviciu de pe pieţele dezvoltate (împrumutul bancar) la nevoile oamenilor săraci.

Următoarea revelaţie a venit când am făcut un studiu de caz pe strategia Nokia. Atunci aflam câteva moduri inovatoare în care sunt folosite telefoanele mobile în China şi India. Aplicaţii pentru locuitorii de la sate cu informaţii utile despre preţul seminţelor, comercializarea produselor agricole sau prognoza meteo erau doar o parte din serviciile foarte relevante oferite direct pe telefonul mobil în aceste ţări emergente. Foarte interesant cum oameni semianalfabeţi ajung să accepte şi să utilizeze tehnologia în folosul lor.

A fost o surpriză plăcută să regăsesc în carte exemple asemănătoare de inovaţii: sare în care iodul rezistă la transport, depozitare necorespunzătoare şi gătit, eliberându-se doar la ingerarea mâncării, detergent adaptat la condiţiile de spălare cu apă din râuri, aparate electronice special realizate pentru locuri unde există o fluctuaţie mare a tensiunii electrice, etc. Autorul a reunit adevărate prezentări de produse şi servicii precum şi modele de afaceri care funcţionează cu succes în Mexic, Peru, China, Inda şi Brazilia.

Aceste incursiuni practice validează teoria domnului Prahalad şi îi oferă credibilitate. Eu am rezonat foarte bine cu spune în carte dintr-un motiv simplu: mi se pare că are sens şi simt că ideile pe care le inspiră au potenţialul de a schimba ceva dacă oamenii le iau în serios.

Scris de Iulia Nălăţan
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Milton Friedman, Rose Friedman
Subtitlu: O declaraţie personală
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
Traducători: Laura Sibinescu, Monica Sibinescu
423 pagini
ISBN: 978-973-1931-12-8

Primul lucru de care mi-am dat seama când am început să citesc cartea lui Friedman a fost că sigur este ceva opus lui Keynes. De altfel oricum, la vremea respectivă, cu cele câteva cunoştinţe de economie ale mele, am înţeles că probabil ultima şansă a teoriei keynesiene de a mai fi aplicată este criza în care ne aflăm. În afară de genul acesta de situaţii limită, în care intervenţia statului este cât de cât bine-venită, economia (cea americană în primul rând) se bazează pe principiile capitaliste ale lui Milton Friedman, cel care l-a scos din uz pe Keynes.

Libertatea de a alege nu este nicidecum prima carte a lui Milton- la momentul apariţiei ei se cunoşteau deja mai toate ideile expuse aici. Erau cunoscute în primul rând datorită faptului că este un fel de transcriere a unei serii de 10 dezbateri televizate în care Milton a fost “personajul principal”, alături de alţi specialişti în economie. În al doilea rând, Free to Choose adună mai toate principiile pe care câştigătorul Premiului Nobel pentru Economie le-a expus de-a lungul timpului, legate de economia de piaţă, rolul statului în economie şi, în general, idei izvorâte din liberalismul clasic “inventat” de Adam Smith.

Cartea soţilor Friedman este, prin urmare, o pledoarie pentru piaţa liberă, acea piaţă în care implicarea guvernului este redusă la minimum. Cei doi argumentează faptul că această libertate în ceea ce priveşte economia de piaţă are, fără îndoială, ca rezultat şi libertatea politică şi cea socială. Un exemplu foarte bun este ceea ce s-a întâmplat în Chile, o ţară totalitară care a găsit o soluţie pentru criza în care se afla în 1975 în ideile lui Milton Friedman, prin intermediul acestuia din urmă şi a studenţilor sud-americani întorşi de la Şcoala de la Chicago, “sediul” luptei pentru piaţa liberă.

Un alt lucru pe care l-am găsit foarte interesant este varianta economistului legată de Marea Criză din 1930, o perioadă căreia i-a dedicat foarte multă atenţie. Ceea ce spune el este că de vină pentru situaţia în care s-a ajuns nu este sistemul capitalist, cel mai adesea învinovăţit, ci Rezerva Federală, deci sistemul bancar, care a acţionat greşit la acea vreme. Partea frumoasă este însă că undeva prin anul 2000 (la mult timp după ce acuzase FED-ul), Ben Bernanke, acum succesorul lui Alan Greenspan la şefia Rezervei Federale, a spus, legat de acuzaţia lui Friedman: “You’re right. We did it. And we’re very sorry. [...] But, thanks to you, we won’t do it again.”

Dacă cumva omniprezenţa cuvântului “libertate” şi a derivatelor acestuia în orice text care aminteşte de marele economist nu convinge, atunci este de ajuns să ajungi la capitolul despre egalitate din cartea lui. Este evident de la o poştă faptul că Milton Friedman a fost un fan până la moarte al lui Thomas Jefferson şi al politicii acestuia. Iar dacă cumva aţi ratat veşnicele dezbateri legate de ce a vrut să spună acesta din urmă când a scris în Declaraţia de Independenţă din 1776 “We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.”, atunci un substitut suficient de bun este interpretarea lui Friedman.

Va las cu prima parte din capitolul referitor la educaţie. Soluţia pentru sistemul public de educaţie defect este, aşa cum reiese din Libertatea de a alege, un plan de garanţii, prin care părinţii primesc un bon de garanţie valabil numai pentru cheltuielile de şcolarizare şi pe care sunt liberi să îl folosească în ce şcoală vor. Consecinţa evidentă este aceea că apare competiţia între şcoli, ceea ce are numai efecte benefice asupra sistemului. Iată prima parte mai jos:

Scris de Raluca Alexe
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: David Rothkopf
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Alina Popescu
533 pagini
ISBN: 978-973-19310-3-6
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Dacă vă consideraţi persoane decente, cu un loc în lume, cu preocupări onorabile şi speranţa într-un viitor mai bun, cartea asta vă va indispune teribil. La fel, dacă vă gîndiţi că lucrurile pe care le faceţi schimbă, puţin cîte puţin, lumea. Incursiunea în lumea elitelor globale pe care David Rothkopf o propune cititorilor este fascinantă şi, cum spuneam mai sus, enervează mai mult sau mai puţin. Pe scurt, autorul susţine că lumea actuală aparţine unei elite de aproximativ 6000 de oameni, ale cărei decizii influenţează viaţa a milioane de oameni, elită ale cărei negocieri şi înţelegeri informale sunt deasupra guvernelor naţionale şi, în general, funcţionează în beneficiu propriu, rar ţinînd cont de victimele colaterale sau de etică.

Pînă aici sună teribil a conspiraţionism, însă unul din cele mai importante lucruri pe care le spune Rothkopf este că superclasa nu este o organizaţie secretă (precum miturile conspiraţioniştilor: masonii, evreii), ci o mînă de oameni mai puternici, mai bogaţi şi mai influenţi decît toţi ceilalţi. Iată cum începe autorul prefaţa la ediţia cartonată:

„Această carte este despre putere. Despre faptul că puterea la nivel global este concentrată în mîinile unui număr foarte mic de oameni. Este o carte despre cine sunt aceştia, despre modul în care pot fi ei comparaţi cum elitele epocilor trecute şi despre felul în care se deosebesc de noi, restul muritorilor. Mai presus de orice însă, subiectul îl constituie, pe de o parte, impactul profund pe care acest grup îl are asupra vieţilor noastre şi, pe de alta, modul în care el impune cursul lumii moderne.”

Nu-i nimic nou în faptul că puterea şi banii fac duetul care garantează succesul (şi, pentru mulţi oameni, reprezintă idealul de fericire). David Rothkopf consideră că superclasa este un grup eterogen, cu un numitor comun: autoritatea extraordinară pe care fiecare membru o are într-un domeniu, putere individuală care se amplifică prin cultivarea relaţiilor. Simplu, sună ca un refren rap: bani, putere şi relaţii. Dar autorul nu se opreşte aici: ca persoană din interior (a lucrat cu administraţia Clinton, a condus Kissinger Associates, are propria firmă de consultanţă), aduce în discuţie şi alte aspecte: talentul, munca prin care se fac averi, educaţia, a fi la locul potrivit în momentul potrivit, dar şi obsesia şi dependenţa de putere, lăcomia, excesul, rigiditatea sau nepăsarea elitelor (şi nebunia flamboaiantă a unor dictatori sau oligarhi superbogaţi).

Deşi încearcă să prezinte şi să analizeze cazuri şi fapte, deşi a folosit instrumente de investigaţie (s-a documentat, a luat interviuri) pe lîngă experienţa personală în preajma elitelor, David Rothkopf este departe de a fi obiectiv în taxonomia sa. Pare indecis între admiraţia sa pentru aceşti oameni talentaţi, muncitori sau norocoşi, fie ei magnaţi ai companiilor multinaţionale, fie ai firmelor de private equity, fie preşedinţi de ţară şi dezaprobarea faţă de practicile de afaceri care sfidează legea (pe principiul egalitate de şanse, dar nu pentru căţei), snobismul unora, indiferenţa faţă de principii etice. Uneori înclină mai mult către admiraţie, găsindu-se în postura de a justifica superclasa, ca un fel de apărător al lumii de vîrf. Alteori se întreabă cu destul pesimism ce va fi lumea dacă elitele nu se folosesc de puterea imensă pe care o au pentru a face bine.

În ciuda acestei oscilări, cartea pune probleme interesante: sunt aceşti oameni, cei mai puternici din lume, în stare să se ridice la înălţimea rolurilor lor? Sunt nişte vizionari, nişte strategi sclipitori? Sunt ei responsabili faţă de toţi ceilalţi care depind de deciziile lor? Unii da, alţii nu. Ciudat mi s-a părut cum autorul ia drept lege ideea că după primul milion, restul milioanelor vin de la sine şi, deşi accentuează în multe locuri faptul că la polul opus superclasei sunt oameni care trăiesc cu 1 dolar pe zi, nu se întreabă niciodată de ce. Inevitabil, atît autorul, cît şi cartea fac parte dintr-un status-quo care arată doar o parte a tabloului. Oricît ar fi de sclipitoare şi îndrăzneaţă, cartea lui Rothkopf se apropie îngrijorător de mult de o pledoarie în favoarea superclasei, deşi recunoaşte că în faţa elitei globale, concepte precum democraţia sau suveranitatea naţională sunt slabe pe lîngă cel de piaţă liberă (care nu e chiar atît de liberă, ci coordonată de relaţiile din acest grup).

Globalizarea ocupă un loc important în Superclass. Rothkopf scrie despre comprimarea spaţiilor, relaţiile economice dintre Occident şi Asia, despre o nouă configuraţie a lumii, datorată elitei globale. Eu nu am fost atît de impresionată de entuziasmul său, dar mi-a plăcut povestea ironică despre grupul global al antiglobaliştilor.

Foarte interesantă mi s-a părut încercarea lui Rothkopf de a face un portret robot al unui membru tipic din superclasă, deşi asta subliniază un alt aspect important: categoria este chiar un club select, toată lumea cunoaşte pe toată lumea, iar outsiderii nu au şanse să se apropie. Chiar dacă elitele nu se mai ridică pe baza mostenirii, ca acum cîteva secole, puterea se perpetuează într-un mod asemănător. De asemenea, capitolul dedicat patologiei succesului merită atenţie.

În Superclass veţi găsi poveşti de succes, acţiuni economice îndrăzneţe, destulă bîrfă de culise, dar şi descrieri ale unor deal-uri revoltătoare. Toate acestea duc într-un singur loc: ce înseamnă, în ziua de azi, să ai putere? cine deţine puterea în lumea noastră şi, mai ales, ce face cu ea?

Scris de Mihaela Butnaru
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: John Farndon
Rating:
Editura: Litera Internaţional
Traducător : Alexandru Suter
Anul apariţiei: 2008
235 pagini
ISBN: 973-675-499-9
(ediţia în limba engleză)

Situată într-un ilustru secundat în spatele Chinei, dezvoltarea Indiei nu este mai puţin parte a ascensiunii Asiei. Ascensiune care încet dar sigur va remodela o ordine culturală şi geostrategică bazată încă pe occidento-centrism. Mai mult decât oricare alt spaţiu, India a reprezentat visul european de cucerire, mântuire şi găsire a celuilalt. Nu reprezintă India capătul expediţiei lui Alexandru în Orient?! Descoperirea Americii ca popas în drumul către Indii nu este oare omagiul pe care destinul îl aduce accidentului?! Expresia de “Indiile spiritului” regăsibilă la scriitorul american Allan Bloom certifică mărturia tânjiri după un paradis supra-material.

Înecată mult timp în mareea metafizicii, imaginarul european şi occidental află în India blazonul unei noi superputeri care nu se mai supune ca în trecut dorinţelor sale şi care îşi doreşte un loc la masa celor mari. Literaturii tradiţionale despre spiritualitatea sanscrită şi hindusă i s-a adăugat de ceva vreme o tot mai consistentă aplecare către dimensiunile practice ale ascensiunii Indiei către zenit. În sensul respectiv, lucrarea lui John Farndon este binevenită publicului românesc vag şi confuz fascinat de lumina Orientului şi încă ne-racordat la realităţile geopolitice ale Asiei.
[Citeşte mai mult pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie]Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Crésus
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Doru Mareş
200 pagini
ISBN: 978-973-1931-08-01

Thomas Jefferson a spus la un moment dat că băncile sunt mai periculoase decât armatele mobilizate. La acea vreme, el se temea mai mult de faptul că băncile puteau să tipărească bani, lucru împiedicat mai târziu prin formarea unei bănci centrale care să regularizeze sistemul bancar. Cu toate asta, vorbele sale au fost scoase de multe ori din context şi folosite pentru a împământa ideea că băncile sunt rele şi că bancherii conduc lumea, mai ales că teoria conspiraţiei este mult mai la modă acum decât era în secolul XVIII.

După crahul din septembrie 2008, dorinţa oamenilor de a-şi vărsa nervii pe un sistem bancar corupt şi bolnav s-a accentuat mai mult ca niciodată, iar Confesiunile unui bancher toxic serveşte perfect aceastei nevoi. Cartea începe cu un citat din Apocalipsa şi este apoi dedicată „Tuturor acelora care încă mai au încredere în banca lor”. Aflăm că naratorul este numărul doi dintr-o mare bancă franceză, un bancher care simte nevoia să se confeseze şi să denunţe sistemul care a dus la criza financiară, iar introducerea se încheie cu o notă de prost gust: „Ce, vreţi să ştiţi dacă am de gând să vă dau înapoi banii pe care vi i-am furat atâta amar de ani? Ei bine, prefer să vă răspund de la bun început: răspunsul e nu!”

Întreaga carte este scrisă în aşa fel încât să inspire dezgust faţă de actuala clasă de bancheri internaţionali şi băncile pentru care lucrează. Alfăm în cele douăzeci şi opt de capitole cum băncile îşi dezinformează sau îşi înşeală clienţii, cum personajul principal decontează serviciile prostituatelor şi petrece pe banii băncii în cele mai luxoase staţiuni ale Europei. Mai vedem şi că crahul a fost ceva prevestit de mulţi specialişti şi că incompetenţii de la conducerile marilor bănci nu au putut să-l evite. Totuşi, nu ştiu dacă aceste lucruri ar trebui să mă revolte în vreun fel. Nu am crezut niciodată că banca lucrează în interesul meu, că îmi poate ţine banii în deplină siguranţă şi chiar îmi poate da mai mulţi înapoi. Ar fi nevoie de o doză masivă de naivitate pentru aşa ceva şi această carte se adresează în primul rând celor care încă mai cred că vor primi ceva pe gratis în această viaţă.

Ce m-a interesat a fost felul în care este prezentat climatul bancar internaţional. Dintr-o serie de întâlniri cu experţi precum Henry Kravis şi Konrad Hummler, personajul-narator află despre presiunile pe care Statele Unite şi Uniunea Europeană le fac asupra Elveţiei pentru a ridica secretul bancar, mai precis pentru a dezvălui numele persoanelor care au conturi în băncile elveţiene. Marea dezvăluire a cărţii este însă delictul de iniţiere comis de secretarul trezoreriei americane, Hank Paulson, care i-ar fi anunţat pe saudiţi că abandonează banca Lehman Brothers în schimbul promisunii lor de a cumpăra titluri de stat americane, lucru care s-a şi întâmplat. Personajul principal află despre această înţelegere de la o prostituată care auzise un prinţ arab vorbind la telefon cu Paulson, deci dintr-o sursă cel puţin dubioasă.

Per total, cartea reuşeşte cu brio să ofere o perspectivă de ansamblu a sistemului bancar în lunile dinaintea crahului, iar felul în care sunt descrise motivele şi procesele financiare care au dus la acest crah este solid. Din păcate, povestea în sine este ficţiune pură, iar identitatea autorului probabil că nu va fi descoperită niciodată. Cartea se termină cu o ţeapă de câteva sute de milioane de euro dată chiar în ajunul crahului de bancher băncii la care lucra. Acesta este momentul în care Crésus „sare peste rechin”. După cum explică foarte bine Cristian Sima în postfaţă, dacă cineva ar fi ştiut exact când avea să se petreacă crahul, ar fi putut să facă o avere în mod legal la bursă, decât să fure de la o bancă. Plus că băncile din Andorra, unde bancherul ar fi ascuns banii furaţi, nu funcţionează chiar aşa cum este descris în carte.

Nu îmi mai rămâne decât să tratez cartea ca o operă de ficţiune, una destul de slabă din acest punct de vedere. Stilul naratorului abundă cu clişee şi, atunci când nu o face, este destul de simplu şi plicticos. Pe alocuri este inserată şi o retorică superficială, pentru a face cititorul să urască şi mai mult bancherii. Dar, din fericire, adevărata valoare a cărţii nu se leagă de talentul literar al celui care a scris-o şi mi-a făcut plăcere să o citesc, în ciuda defectelor stilistice.

Confesiunile unui bancher toxic merită citită mai degrabă pentru felul în care descrie ce s-a întâmplat înaintea crahului din 2008, pentru felul în care dezvăluie o lume coruptă şi haotică pe care s-ar putea să nu o mai întâlnim vreodată de acum încolo. Cred că scopul final al cărţii a fost să reformeze prin contra-exemplu clasa bancherilor, un scop nobil în sine, pe care nu ştiu dacă l-a atins. Rămâne să vedem după ce trece criza.

Scris de Cristi Mitran

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor