Însă dincolo de ce ne place şi ce nu, trebuie să luăm BAC-ul. Asta e, trebuie. El ne ajută să mergem mai departe, să ne orientăm spre facultăţile cu profilul pe care ni-l dorim. Aşa că, vrem, nu vrem, trebuie să ştim şi limbă şi literatură română.

Mi-a plăcut dintotdeauna să citesc literatură. A fost cumva natural. Dar m-a mai atras şi faptul că era cam singura materie la care puteam să gândesc eu cu mintea mea, să găsesc interpretări şi să mă exprim cu propriile cuvinte. Nu puteam să fac asta la istorie, geografie sau la biologie. Acolo trebuia să reproduc cuvintele altora, acolo chiar nu conta părerea mea.

Dar la română era ok. Acolo mă regăseam. Şi cu siguranţă am avut parte şi de profesori buni, şi îmi aduc aminte în special de o profesoară tânără şi pasionată, care a ştiut în permanenţă să ne încurajeze să vorbim cu cuvintele noastre şi să nu ne temem să gândim. A, da, şi SĂ CITIM. Mult. Sau măcar operele literare despre care trebuia ulterior să discutăm. Ca să înţelegem totuşi despre ce e vorba în cărţile alea. Şi în plus, să consultăm critica. Critica literară. Cine îşi bate capul cu aşa ceva? Cu siguranţă foarte puţini. Adică după ce că trebuie să lecturăm romanele alea mari (gen Enigma Otiliei, de vreo 500 de pagini sau Moromeţii în trei volume... o, Doamne!), să mai citim şi critică? Ei, hai că deja bateţi câmpii.

Nu am înţeles niciodată de ce s-au inventat “cărţile de comentarii”. Au fost create cu scopul de a uşura drumul elevilor prin hăţişul unei grămezi literare din care ei nu înţeleg mai nimic şi de fapt nu au făcut decât să îi zăpăcească şi mai mult. Personal, nu pot să concep să învăţ pe de rost comentariul pentru o anumită operă literară. Mi se pare stupid. Şi nu, nu te ajută cu nimic dacă înveţi mecanic textele alea. Ştii de ce? Pentru că ţie ţi se cere să analizezi un personaj dintr-un text dramatic studiat, ţi se dau autorii: Caragiale, Camil Petrescu sau Marin Sorescu, iar tu nu înţelegi ce e aia operă dramatică şi nu ştii că trebuie să vorbeşti despre Gelu Ruscanu şi nu despre Ştefan Gheorghidiu. Pentru că primul e personajul din opera de teatru, în timp ce al doilea e personaj epic. Dar de unde să ştie liceanul aceste lucruri când el toceşte nişte pagini dintr-o carte de comentarii?

Mă întreb de ce nu se pune mai mult accent pe gândirea tinerilor. De ce nu sunt încurajaţi să citească, măcar operele de bază, chiar dacă ei nu fac din literatură o pasiune. De ce nu sunt aruncate la gunoi cărţile de comentarii şi nu este scoasă din nou la lumină critica specializată? De ce e lăsată să se prăfuiască prin biblioteci?

Vor fi mereu probleme. An de an veţi auzi aceeaşi poveste. Iarăşi s-a picat pe capete. Iarăşi subiecte “imposibile” la limba şi literatura română... Şi atunci ce e de făcut?

Motivaţiile complete din spatele acestor gesturi ne vor rămâne probabil necunoscute. Cred că mare parte din noi am avut diverse probleme în studenţie sau în timpul liceului: poate cu banii, poate cu examene restante, situaţii familiale complicate ori pur şi simplu perioade mai proaste. Şi totuşi, aceste probleme nu par suficiente pentru a duce astfel de gesturi. De aceea, credem că atenţia ar trebui mutată din utilizarea acestor drame pe post de ”breaking news” spre încercarea de a înţelege problemele prin care trec tinerii şi căutarea unor soluţii. Ce putem face noi ceilalţi, în calitate de colegi, prieteni sau părinţi astfel încât aşa ceva să nu se întâmple cuiva de lângă noi?

Din păcate, presa a găsit în aceste drame prilej de a realiza articole detaliate, pline de titluri bombastice, nedocumentate, aruncând în aceeaşi oală elemente care nu duc decât la derută. Citiţi totuşi un blog despre cărţi şi despre asta vrem să vă vorbim în continuare. În cazul sinuciderii Ralucăi Drăguşin, Evenimentul zilei a publicat pe 24 mai un articol* în care se susţinea că ”Raluca şi-a ”cumpărat” moartea din Magazinul de sinucideri”, autorii referindu-se la romanul Magazinul de sinucideri al lui Jean Teulé, apărut în colecţia Strada Ficţiunii a editurii All. Doar pentru simplul fapt că acesta a fost ultimul roman citit de Raluca, presa a simţit nevoia să facă o conexiune deplasată, iar titlul menţionat sună jalnic. Mai mult decât atât, nu are nici un sens în ansamblul articolului, din moment ce autorii continuă menţionând opinia ziarului francez Le Point asupra cărţii: ”o lectură care te va înviora şi îţi va ridica moralul”. În ciuda titlului şiret, volumul nu este unul care să îndemne la suicid, ci din contră. Reluăm cele exprimate într-o amplă recenzie pe care o puteţi citi aici, reîntărind ideea că romanul este unul satiric, care aruncă un ochi critic tocmai asupra superficialităţii şi ignoranţei de care suntem înconjuraţi în societatea actuală.

Dacă tot mai aveţi nevoie de argumente, puteţi găsi în Dilema Veche aici, recenzia fiind semnată de Claudiu Constantinescu, el considerând că Magazinul de sinucideri este un ”roman inteligent şi amuzant”. De asemenea, în declaraţia editurii All se regăsesc următoarele: ”Magazinul de sinucideri de Jean Teulé este o satiră la adresa socieţii contemporane, consumatoristă şi a tehnicilor de marketing folosite şi nicidecum o carte care să împingă la gesturi extreme.

Tema dramatică, dar şi absurdă a sinuciderii este ridiculizată cu incredibil curaj, în aşa fel încât frica cea mare, depresia şi neantul sunt pur şi simplu spulberate. Deşi rafinat, umorul lui Jean Teulé te copleşeşte progresiv şi magnetic, te învăluie ridicându-ţi tonusul energetic şi creându-ţi o stare de confort spiritual deplin. Scriitorul se dovedeşte un şaman, care prin incantaţie transformă întunericul în lumină şi disperarea în speranţă. (extras din recenzia cărţii publicată pe blogul elefant.ro, autor profesor universitar doctor Florin Tudose). Cartea lui Jean Teulé este un exerciţiu de umor negru extrem de reuşit, este o carte proaspătă, dar erudită; lucidă, dar optimistă – un optimism molipsitor; satirică, dar revigorantă.”

Ne întrebăm cum se face că oameni cu o anumită specializare în domeniu susţin toate cele de mai sus, însă cei doi jurnalişti care au semnat articolul din Evz au ”simţit” că trebuie să coreleze titlul romanului de o decizie tragică. Şi lucrurile nu se opresc aici.

Alte elemente aruncate de-a valma în articol sunt preferinţele muzicale ale fetei (Pink Floyd) sau îmbrăcămintea adoptată de ea (accesorii rock). Nu e dificil să ne imaginăm ce am putea înţelege dacă am lua de bun un asemenea articol. E chiar atât de greu să prezinţi un asemenea caz într-un mod simplu, mai uman şi fără supoziţii inutile? Sau poate că e mai uşor să alegi prejudecăţi existente în mentalul colectiv, cum că rockerii ar avea tendinţe suicidale sau că o anumită cultură postmodernă poate încuraja astfel de gesturi, pentru a crea valurile de simpatie şi tiraje necesare. În fond, e încă un caz de tratare facilă, fără o documentare clară, a unei ştiri pentru a ”surprinde senzaţionalul” acolo unde acesta lipseşte cu desăvârşire. Se pare, însă, că aceste insinuări continuă, fiindcă ziarul continuă pe aceeaşi linie, o dată cu un nou caz de sinucidere, a unui elev de 17 ani: ”Aşa cum EVZ a relatat, adolescenta a citit, înainte de a decide să părăsească această lume,Magazinul de sinucideri, carte găsită în garsoniera în care locuia.”**

Problemele adolescenţilor se află în altă parte, nu în cărţile pe care le citesc.

Nu ne place să scriem despre cărţi în asemenea contexte şi de aceea sperăm ca senzaţionalul să rămână apanajul tabloidelor, iar asemenea articole să nu devină un lucru obişnuit.

*articolul în cauză poate fi găsit aici

**idem aici

Scris de Ioan Todoran, Alice Teodorescu

În plus, dincolo de diferenţa rural / urban, mai există un alt impediment pentru copiii de azi în ceea ce priveşte Amintirile din copilărie: bariera lingvistică. Nică vorbeşte într-un limbaj total necunoscut pentru copilul modern. Pleiada de regionalisme şi arhaisme îngreunează nu doar lectura, ci împiedică şi posibilitatea ca acel copil să se identifice cu personajul. În plus, aventurile lui Nică nu mai sunt cele ale unui copil universal. Astăzi, copiii manevrează cu uşurinţă console de jocuri video, ştiu să intre pe internet şi învaţă nefiresc de uşor să utilizeze diverse gadgeturi. Copilul marilor oraşe nu îşi mai petrece atât de mult timp în aer liber, cu jocuri simple şi genuine.

Atunci dacă Nică nu îi reprezintă, cine îi ia locul? Un mic vrăjitor, numit Harry Potter, care poate face lucruri minunate, magice, desprinse dintr-o altă lume. La o privire mai atentă, poţi identifica în acest personaj nevoia omului de a controla, de a stăpâni un univers mereu imprevizibil şi de a lua în permanenţă propriile decizii. Copilul de azi este adultul de mâine, care îşi doreşte o viaţă perfectă, controlabilă după bunul plac. Chiar dacă dorinţa nu poate fi pusă în practică în totalitate, totuşi atracţia este mare. Astfel, se face o trecere mare de la modelul unei copilării simple, liniştite, caracterizată de naivitate, la o copilărie agitată, cu dorinţe mari şi atracţie spre o altfel de lume, fantastică şi superioară celei reale, banală prin definiţie.

E bine sau nu că noul model al literaturii pentru copii este Harry Potter? Nu cred că există un „da” sau un „nu” categoric. Cert este faptul că Harry Potter are o bilă albă: a redescoperit multor copii apetitul pentru lectură. În ceea ce priveşte Amintirile lui Creangă, tind să cred că respectivele povestiri au rămas drept referinţă a copilăriei în special pentru generaţia părinţilor noştri. Dezvoltarea tehnologică si modernizarea vieţilor noastre au căi nebănuite, pe care nici măcar critica de specialitate nu le putea anticipa.

Scris de Marinela Gheorghe

Aşteptăm răspunsurile voastre în comentarii.

Sâmbătă, pe 17 iulie, o firmă de pază a intrat în sediul editurii Curtea Veche, blocând toate căile de acces, în baza unor acte de proprietate false. Cel care a angajat firma de pază este moştenitorul doamnei care în urmă cu ceva timp a donat statului român imobilul în care Curtea Veche îşi desfăşoară activitatea, iar de câţiva ani, aşa cum reiese din copiile actelor puse la dispoziţie de editură, face apeluri în justiţie (respinse până la acest moment) pentru redobândirea casei.

Poliţia a constatat în cursul zilei de luni falsul din actele de proprietate depuse şi a dispus anularea avizului de pază. Însă în locul firmei de pază a venit un grup de 15 persoane care au pus din nou lanţuri la porţi, le-au sudat şi au intrat în sediul editurii. Mai departe, din relatările lui Iren Arsene şi ale lui Grigore Arsene (doi dintre cei trei acţionari), reiese că poliţia a făcut tot posibilul pentru a se eschiva de la a lua măsuri. Iar motivul invocat a fost acela că acolo par a fi proprietarii imobilului, iar ei nu pot sări gardul fără să fie luată o decizie în instanţă.

Acţionarii editurii au făcut demersurile necesare pentru a obţine această decizie, prin reclamaţii la poliţie, procuratură şi judecătorie, obţinând audienţe la tot felul de instituţii, însă termenul de începere al procedurilor pe care l-au obţinut a fost a doua decadă a lunii septembrie. În acest context ar însemna ca editura să îşi suspende activitatea până la sfârşitul lunii septembrie, când s-ar decide în instanţă că atât sediul cât şi domiciliul celor 3 acţionari a fost preluat în mod abuziv. Ceea ce, evident, ar însemna falimentul Curtea Veche, în contextul în care întreg patrimoniul acesteia se află la numărul 11 din strada Arh Ion Mincu.

Prin urmare, singura soluţie este determinarea autorităţilor de a grăbi procedurile. Ministrul Culturii, Kelemen Hunor, prezent şi el la conferinţă, a spus că a adus situaţia la cunoştinţa ministrului Vasile Blaga, rugându-l să intervină pentru a urgenta procedurile.

Această rugăminte şi susţinerea publică a editurii Curtea Veche este însă tot ce poate face acest minister, alături de autori, profesori, academicieni, care locuiesc şi profesează atât în România cât şi în străinătate. Au fost trimise scrisori de solidaritate cu editura, către diverse foruri care ar putea, la rândul lor, să preseze autorităţile pentru rezolvarea mai rapidă a situaţiei.

Aşteptăm deci să vedem dacă aceste acţiuni vor avea un rezultat concret şi sperăm ca lucrurile să se rezolve cât mai curând şi pe cale cât mai legală.

Acest articol are ca punct de plecare o replică aparent banală. Discutând pe marginea unei cărţi probabil sub-mediocre - numită Evanghelia după Satana, recenzată de curând de colega mea, Raluca Alexe - un cititor încearcă să rezolve mica polemică iscată de micul iconoclast literar, al cărui nume l-am uitat, prin următorul comentariu: "Oameni buni, e doar o carte, una de divertisment, fara pretentii de-a avea caracter formativ", completând mai jos: "Nu trebuie privita ca o carte care distruge conceptii, priviti-o doar din punct de vedere comercial. E un thriller, nu un documentar! Savurati esenta, nu dincolo de ea si o veti gasi-o interesanta!". Nu aş scrie rândurile de mai jos dacă replica cititorului n-ar fi una dintre cele mai clare exprimări a unei idei de-a gata care bântuie cultura zilelor noastre : aceea a cărţii-produs.

DISCLEIMÄ‚R

Mai întâi, trebuie să spun că nu fac parte dintre cei care văd în citit un soi de mântuire pământească. Nu mi-au plăcut niciodată nici şoarecii de bibliotecă, nici cititorii de metrou. De fapt, dacă dăm la o parte argumentul cantitativ (şoricelul citeşte mai mult), vom vedea că e de fapt vorba de o singură specie - a autistului cultural. Şi cel care citeşte cartea mai ales pentru că e groasă, şi cel care o citeşte mai ales pentru că e subţire şi încape uşor în geanta împodobită cu insigne protestatare, au în comun faptul că văd în carte - şi, extrapolând, în orice act cultural - un prilej de izolare de lume*. Unii, mai retraşi şi mai răbdători, preferă liniştea protectoare a bibliotecii. Autism retro. Alţii, extravertiţi şi activi, citesc în vreme ce ritmurile agitate generate de iPod le inundă urechile. Autism contemporan.

Şi aici vor apărea, bineînţeles, replicile: bine, mă, ia-te acum şi de ăştia care încă mai citesc şi nu dă în cap la oameni. Dar tu nu citeşti? (deci, prin echivalent, "tu dai în cap la oameni?") Nu ştii ce e aia bibliotecă? Şi să nu-mi spui că nu ai pus mâna pe carte şi n-ai ascultat muzică în metrou, că de fapt ţie îţi place mai mult să asculţi maneaua de pe telefon a vecinului tuciuriu şi să te zgâieşti la mutrele lungi, blocate între "Grozăveşti" şi "Petrache Poenaru" (fostă "Semănătoarea"). Şi atunci ce mai cauţi la bookblog? Deci, mă văd nevoit să afirm preventiv: nu trageţi, şi eu citesc. Ä‚sta e unul din motivele pentru care regret că ziua nu are măcar 45 de ore. Nu am dat în cap la oameni, mi-e drag de biblioteci (de bibliotecare, mai puţin), merg şi cu metroul şi nu rar citesc în subteran, chiar cu căştile în urechi.

Problema nu este însă forma. Poţi merge la bibliotecă ca să vezi mai bine lumea, aşa cum poţi citi cu nesaţ în metrou din simplul motiv că ai dat peste o idee atât de captivantă încât nu mai ai răbdare până acasă. Aşa cum şi muzica din urechi poate să fie un house idiot sau un concert de-al lui Ceaikovski. Contează, deci, gândul cu care citeşti. Să nu uităm, cuvântul esenţial este "autism", adică ruperea legăturilor cu realitatea. Izolarea egocentrică în coconul propriilor fantezii, alimentate de carte. În fond, o frică de viaţă, mascată de o mină boem-indiferentă. Negarea problemelor, şi nu rezolvarea lor.

"ASTA DEVINE DUPÄ‚ FACULTÄ‚ŢI..."

Singurul motiv serios pentru care merită să citeşti e pentru a înţelege realitatea, iar aceasta nu înseamnă că trebuie să dormi cu sociologia sau teoria politică sub pernă. Din nou, nu forma contează. Şi un roman al lui Dostoievski, şi o povestire de trei pagini a lui Buzatti şi un eseu semnat de Constantin Noica deschid noi porţi către înţelegere. Or, pentru a începe să înţelegi, trebuie să ieşi puţin din propriile iluzii, generate de bogata şi îndelungata ta experienţă de viaţă, petrecută jucând Need for Speed (et in Arcadia ego") sau irosind trei nopţi pe săptămână în cluburi. Să încerci să vezi lucrurile aşa cum sunt, nu să-ţi confecţionezi tu propria imagine despre ele. Să îţi pui întrebări oneste, nu să rezumi lumea la liniştitoarea sintagmă "fiecare cu părerea lui".

Înainte credeam în superioritatea absolută a celui care citeşte. Vedeam în cititor un iniţiat şi un rebel. Un om liber, la o distanţă de mii de ani lumină de ignorantul care habar n-avea de Tolstoi. Mi-a luat ceva timp să îmi dau seama că nici o carte citită nu garantează inteligenţa, cu atât mai puţin omenia. Am avut ocazia să cunosc nişte imbecili feroce de culţi, la fel cum am întâlnit oameni care nu au pus în viaţa lor mâna decât pe abecedar şi pe cartea de telefon, care depăşeau în înţelepciunea, cinstea sau modestia lor mulţi profesori universitari şi intelectuali de incubator.

Şi mai e ceva. Există un punct dincolo de care cartea nu te mai poate ajuta să înţelegi. Aşa cum, atunci când mergi la munte, există un loc în care laşi frumuşel maşina, pui alarma (la ce bun?) şi o iei la pas, tot aşa există şi un moment în care trebuie să laşi cartea şi să vezi realitatea cu proprii ochi; pentru că - banal de evident - nici o carte, oricât de bine ar fi scrisă, nu poate cuprinde toate nuanţele vieţii. Degeaba eşti doctor în puericultură dacă nu ai tu însuţi un ţânc care să-ţi alunge somnul cu un urlet prelung la ora 3 dimineaţa. Degeaba ai ros din scoarţă în scoarţă cărţi de karate (precum subsemnatul în tinereţe) dacă nu ştii ce pe pielea ta ce e ăla un Yoko Geri (slavă Domnului, n-am avut până acum parte de această plăcere). La ce bun să citeşti Ion şi Moromeţii - şi apoi, eventual, să mai zici şi că ţăranul român e "najpa" şi violent şi animal - când tu nu ştii exact diferenţa dintre o oaie şi o capră? Sau, mergând mai departe, până la Palatul Parlamentului sau chiar la Bruxelles, degeaba ai tocit statistică şi teorii economice, dacă tu habar nu ai cum trăieşte o ţară întreagă pentru al cărei bine eşti responsabil. După cum se vede în ultimul exemplu, realitatea condensată pe care o oferă cartea poate fi extrem de periculoasă.

Şi acum, "să recapitulăm pe scurt", vorba gardianului "Dumnezeu" din Cel mai iubit dintre pământeni: 1. Există un autism de provenienţă culturală 2. Există o limită dincolo de care nu mai poţi pătrunde cu ajutorul cărţii fără a deforma realitatea 3. Cartea singură nu te face mai bun sau mai înţelept 4. Este foarte periculos să percepi lumea numai prin intermediul cărţii.

Cele patru concluzii sunt legate, cred, cu un nod pe care-l voi numi cartea-produs. Nu mă voi lansa acum în teorii socio-antropologico-culturale, ci mă voi mulţumi să definesc cartea-produs prin funcţia sa principală - aceea de a distra. Nu de a deschide unele porţi ale înţelegerii, cum spuneam mai sus. Ce e rău în asta, ar putea întreba cineva. Nimic, atâta vreme cât distracţia nu e imbecilă şi nu e permanentă. Altfel, ajungem tot la autism.

CEVA DE DINCOLO DE PAGINI

Redusă la stadiul de simplu gadget - alături de telefon mobil, mp3 player şi, eventual, tenişi Converse, cartea nu mai promite cunoaştere, ci doar o "experienţă", fireşte, "inedită". Conţinutul cărţii contează mai puţin, ideile sau morala (scuze, am jignit pe cineva când am spus "morală"?) se volatilizează în atmosfera rarefiată a cărţii-produs care-ţi promite să te zguduie, să-ţi dea senzaţii tari, să te răvăşească.

Mai mult decât atât, se pune un tot mai mare accent pe lectură ca o experienţă a simţurilor, la al cărei succes contribuie ceaiul aromat sau cafeaua tare, muzica din fundal, lumina caldă... Pentru omul secolului nostru, a citi este doar un alt mod de relaxare şi de abandonare a sinelui unor senzaţii. Şi aceasta este o schimbare majoră a sensului citirii. Sigur, cartea, ca obiect, poartă cu ea un farmec pe care nu-l va putea egala vreodată nici un alt suport pentru text...

Cum să nu-ţi fie drag de cartea veche, să nu-ţi placă să o auzi trosnind-şoptind când o răsfoieşti, să îţi plimbi privirea pe galbenul timid, de bătrâneţe discret-tomnatică a paginii. (Chiar mă vizitează, din când în când, în contemplaţia trecătoare, gândul straniu că nu există nici o diferenţă majoră între o carte nouă - mirosind a fabrică, a artificial, cu coperta lucioasă pentru producerea căreia s-a consumat mai mult timp decât pentru corectura ortografică - şi specia la fel de bizară a femeii-corporate, împachetată sec în costum business şi în speranţe de "realizări pe plan profesional"**. Dar asta e altă poveste") Cert e că a acorda întâietate experienţei vizuale sau tactile în detrimentul substanţei e totuna cu vorba bătrânelor care complimentează răposatul la înmormântare pentru cât de frumos e el, chiar şi aşa, ţeapăn, movuliu, elegant, orizontal şi greu ca o piatră de moară.

Efectul pervers al acestui fapt este că cititorul, pardon, consumatorul rămâne, cumva inconştient, cu iluzia că o carte, la fel ca orice alt zorzon, este neutră, finită, consumabilă, controlabilă în toate manifestările ei. On/Off. Or, aici intervine surpriza. Cartea soft, cartea-produs, deşi denaturată, sterilizată de talent şi vaccinată împotriva bunului simţ, rămâne purtătoare de idei (uneori bune, adeseori nu, puţin contează aici).

O carte, de fapt, nu e doar o carte. Nici un produs "artistic" al omului (nu mai vorbim de creaţie) nu este egal cu sine. (Nu este scopul acestui articol comparaţia dintre creaţie şi produs. Oricum, nu îţi trebuie doctorat în filozofia culturii ca să vezi că nu e chiar normal ca Paulo Coelho să ajungă mentor de generaţie şi că multe din autorităţile culturale naţionale universale emană cu morgă vaste stupidităţi.***) O simfonie nu este doar o înşiruire perfectă de note şi accente, o pictură nu este egală cu suma culorilor aruncate pe pânză. Un om nu este sinonim cu anatomia, fiziologia sau, de dragul rimei, ideologia lui. Structura nu este acelaşi lucru cu identitatea, dintr-un motiv destul de simplu: identitatea conţine sensul, structura îl maschează. A nu înţelege acest lucru înseamnă a fi în poziţia grănicerului care i-a taxat suplimentar Pasărea în spaţiu lui Brâncuşi pentru că, în viziunea funcţionarului, sculptura semăna cu o banală ţeavă.

Dacă obişnuim să ne închipuim cartea ca pe o lume, nu va fi greu să vedem că această lume - oricât de incoerent sau absurd a fost ea plăsmuită de autorul dornic de glorie postumă şi de cecuri antume - această lume e înconjurată, precum (încă) frumoasa (încă a) noastră (încă) planetă de o atmosferă ciuruită de poluare şi de apocalipsele periodice ale ecologiştilor, de un înveliş de idei, mai ţepene sau mai uşurele, după caz. Şi aici trebuie completat: ne referim aici în special la cazul literaturii, unde ideile sunt diluate, măiastru sau nu, în fluidul poveştii. Dacă acceptăm acest fapt de bun-simţ, vom putea admite, în consecinţă, că orice carte-produs - indiferent dacă este thriller, roman psihologic, de dragoste sau pornografic - formează şi influenţează comportamente, participă la alcătuirea unei noi paradigme şi la instaurarea unor prejudecăţi contemporane. Şi nu înţeleg prin asta că, dacă ai avut ghinionul să nimereşti o dată peste o carte proastă pe care te-ai încăpăţânat să o termini (şi eu am acest obicei prost), e inevitabil să-ţi însuşeşti ideile ei şi să devii, după 200 de pagini, un iremediabil blocat mintal. Factorii care concură la spălarea pe creier cu detergent pe bază de litere sunt mult mai complecşi şi ar merita o analiză separată:

- cititul susţinut de cărţi proaste - orice lucru făcut temeinic are nevoie de un antrenament constant. Întreruperea terapiei de cărţi cartonate cu conspiraţii religioase şi self-help-uri care te ajută să devii un specialist în traversatul străzii poate afecta iremediabil procesul de prostire livrescă. Pentru începători, se recomandă cititul în serie. După Codul lui Da Vinci, citeşte imediat Codul Spart al lui Da Vinci, urmat de Codul Crăpat al lui Da Vinci, Codul Înţepenit al lui Da Vinci, Adevăr şi ficţiune în Codul lui Da Vinci, Ficţiune şi adevăr în Codul lui Da Vinci şi Adevărul ficţiunii în Codul lui Da Vinci. Astfel, vei ajunge bine căptuşit de informaţii culte şi oculte cu care poţi atrage ignoranţii care nici nu ştiu ce tip fain era până la urmă Da Vinci ăsta.

- schimbul de idei cu prietenii - o prostie citită de tine şi asimilată în singurătate poate fi iluzorie. Dar o prostie împărtăşită cu cei din jurul tău, o prostie cu feedback, devine în scurt timp o certitudine. Asta înseamnă să ai principii!

- marketing - e greu să urmezi paşii de mai sus pe baza unor cărţi proaste publicate de edituri mici. Caută cărţile proaste tipărite în zeci sau sute de mii de exemplare de editurile mari. Ai două avantaje: primul este că e mult mai cool să citeşti prostii care se găsesc în orice librărie, decât prostii obscure. Vei da de înţeles, discret, că eşti la curent cu fenomenul. În plus, prostiile publicate de editurile mari arată mai bine, au coperţi meşteşugit DTP-ite şi se asortează mai uşor cu mărgelele, care se asortează la rândul lor cu kufia agăţată la gât şi cu tenişii galbeni cu steluţe purpurii. Al doilea avantaj e că finanţezi prin asta capitalismul corporat, care e foarte bun şi care, se ştie, garantează bunăstarea întregului glob.

Concluzia la care ajungem este că, în esenţă, nu există "carte de divertisment", în sensul pur al cuvântului. Există, la suprafaţă, cărţi uşoare sau profunde, amuzante sau nu. În miez, însă, nici o carte nu este "benignă". Dacă tot ne place să ne lăudăm că iubim cărţile, poate nu ar fi rău să nu le subestimăm într-atât încât să le privim doar ca pe nişte simple obiecte care furnizează senzaţii temporare. Da, e un clişeu să spui că "o carte poate schimba viaţa unui om". Sigur că o poate schimba. Şi în mai bine, şi în mai rău.

Scris de Silviu Man

*Desigur că fiecare dintre noi simte, din când în când, nevoia unei izolări şi ruperi de lume. Dar aici nu vorbim despre cazuri individuale, ci despre un fenomen colectiv. Ori, când cei mai mulţi dintre tinerii care citesc - altminteri, ei înşişi o categorie minoritară - echivalează cartea cu refuzul lumii, suntem nevoiţi să ne punem întrebări foarte grave asupra şansei culturii de a "face lumea mai bună" în viitor.

**Asocierea nu e, poate, lipsită de noimă. Nici cartea-produs, nici femeia-corporate, nu au lirism. Produse industriale, ambele sunt rezultatul îndepărtării de fire. Cartea nu mai e responsabilă de cunoaştere, ci de entertainment. Femeia-corporate nu mai e responsabilă de viaţă şi de ocrotirea ei, ci de bugetul casnic. Distanţate de complexitatea pe care o presupunea rostul lor firesc, ambele ajung să îndeplinească o simplă funcţie. Şi ca să mai îndulcim puţin comparaţia, putem spune că ambele se citesc la fel de uşor.

*** Oricât spun unii că într-un capitalism diafan ca al nostru, oricine poate să-şi aleagă orice/ nu-ţi place, nu citi/ nu te obligă nimeni, nu cred că "avem de unde alege". Pentru a avea de unde alege, cartea bună ar trebuie să fie la fel de bine reprezentată precum cartea proastă. Dar cărţile bune sunt mai degrabă tolerate printre cărţile proaste. Un exemplu foarte la îndemână este binecunoscutul 1984 al lui Orwell - citit de mulţi, înţeles de puţini, asumat de mai nimeni. Şi asta pentru că Orwell e citit în grila de lectură impusă de supraabundenta carte-produs: just for fun. Nu pentru luciditatea lui e admirat autorul, ci pentru că a reuşit să producă un thriller social foarte realist...

Scris de Silviu Man

Nu pot să afirm că sunt o persoană super mobilă însă sigur fac parte din rasa celor care "încă nu s-au aşezat la casa lor". În România am stat în 3 locuri diferite, în funcţie de perioada în care am făcut studiile. Acum, după aproape un an în Franţa, am strâns suficient de multe cărţi încât să le socotesc în kilograme şi să mă gândesc serios că ar trebui să plătesc bagaj suplimentar pentru a le lua în avion, la întoarcerea în ţara.

Cărţile nu sunt adaptate la un astfel de mod de viaţă. Sedentare, greu de transportat şi fragile, nu sunt făcute pentru a fi înghesuite în bagaje.

Cred că orice om care citeşte şi s-a mutat măcar o data în alt oraş înţelege ce vreau să spun. În momentul în care te regăseşti pe punctul de a pleca (din nou) îţi pui întrebări despre utilitatea cărţilor pe care le-ai luat, despre câte ai cumpărat şi câte ai citit, ce ţi-a plăcut cel mai mult, la care ai renunţa dacă ar fi nevoie, etc

Ne-am obişnuit să le posedăm. Într-o foarte mare măsură, avem aceeaşi atitudine faţă de cărţi ca faţă de orice alt obiect. Cărţile sunt o emblemă a identităţii noastre, poate chiar mai mult decât alte lucruri pe care le deţinem: bijuterii, haine, gadgeturi, etc. Avem, aşadar, nevoie de ele pentru a ne defini în faţa noastră şi a celorlalţi. Intrăm într-o librărie şi nu putem să plecăm cu mâna goală din simplul fapt că funcţionam pe bază de dorinţe pe care le confundăm de cele mai multe ori cu nevoi. Nu în ultimul rând, ne ataşăm de cărţi şi ne e greu să le părăsim că şi cum ar fi prieteni buni.

Ca sa evite acumularea excesivă de cărţi, oamenii mobili au câteva soluţii la îndemână: să le împrumute, să le cumpere şi apoi să le vândă când pleacă în alt oraş sau să treacă încet spre o variantă mai scalabilă: cărţi electronice sau audio. O altă soluţie, cu impact pe termen lung, e adoptarea unui mod de viaţă simplificat, care te leagă de cât mai puţine obiecte şi lucruri materiale oferindu-ţi o mai mare libertate şi flexibilitate. Ar însemna să cumperi o carte doar atunci când ai nevoie de ea, să dai/vinzi toate cărţile pe care nu le-ai citit până acum, să păstrezi doar ce e esenţial. Dacă ar fi aşa de uşor....

în acelasi timp, sunt tot mai convinsă că o adaptare a mentalităţii e necesară: dinspre posesiv spre funcţional, dinspre cartea mea, spre cartea pe care am citit-o. Să ne gândim la schimburile de cărţi şi la book crossing, acţiuni care pun în mişcare cărţile şi le fac să ajungă la oameni care au nevoie de ele. Până la urmă e mai important să citeşti o carte decât să fie a ta.

Pentru viitor îmi imaginez un fel de "book commonwealth", o bibliotecă uriaşă din care fiecare ia când vrea cărţi. Astfel, nu trebuie să deţii nimic, te bucuri de cărţi fără să fii constrâns de nevoia de a le depozita, şterge de praf şi îngriji. Cărţile ar putea fi accesibile oricui pentru a fi citite. Desigur, această viziune nu e încă posibilă în primul rând pentru că editurile şi scriitorii nu au găsit un alt mijloc de remunerare mai bun decât taxarea cărţilor. Dacă orice formă de cultură stocată (cărţi, muzică, filme) ar fi gratuită oamenii ar scoate bani din buzunar strict pentru experienţele live (conferinţe cu scriitori, concerte, teatru şi tot ce înseamnă spectacole în direct)? Ar putea fi o formă de monetizare alternativă"

Internetul este unul din factorii care contribuie deja la accentuarea acestei tendinţe spre gratuitate.Tot el ne duce încet spre o realitate în care biblioteca din sufragerie se transformă în colecţia de rafturi de pe shelfari. Ceea ce ai citit nu mai e legat neapărat de o locaţie fizică ci de un profil virtual, de o referinţă care îţi permite să ţii evidenţa lecturilor, să îţi notezi pasaje şi citate, să împărtăşeşti şi să socializezi cu alţi oameni. Dacă o reţea socială te ajută să îţi organizezi cărţile, de ce să ai nevoie de o bibliotecă reală?

Nu ştiu dacă un astfel de viitor va deveni cândva realitate. Eu, oricum, nu sunt foarte pregătită pentru el, dovadă fiind faptul că încă mă lupt cu transportatul cărţilor cu avionul.

Scris de Iulia Nălăţan

Curiozitatea însă m-a mânat să urmăresc pe HBO primul episod din True Blood. Iar acolo a început filmul (pentru că, evident nu putea fi vorba de a se rupe). Pentru cineva fără un interes special pentru vampiri, care evită filmele de groază şi care aproape şi-a jurat că nu o să citească/ vadă Amurg, m-am surprins de-a dreptul" fermecată, ca să folosesc vocabularul specific. Şi m-am trezit aşteptând cu sufletul la gură serile de vineri, pentru următorul episod şi refuzând categoric să fac rost de toate episoadele odată, prin metode mai puţin legale :D .

Şi, cum era de aşteptat, când m-am văzut la BookFest în faţa tuturor celor 7 volume din Vampirii Sudului, seria scrisă de Charlaine Harris care i-a servit lui Alan Ball drept inspiraţie pentru True Blood, le-am luat pe toate, fără să nici un fel de regret.

Azi e vineri şi am ajuns la al patrulea volum. Am început să citesc marţi. Asta înseamnă 400 de pagini pe zi, chiar dacă format mic.

Pe la sfârşitul celui de-al doilea volum am început să mă îngrijorez şi să mă întreb serios ce s-a întâmplat. Da, îmi place să citesc, da, mi s-a mai întâmplat să citesc cărţi pe nerăsuflate, dar de data asta vorbeam despre 7 cărţi, una după alta, în, foarte probabil, şapte zile. Aşa că am început să "studiez".

Vampirii Sudului aparţin mai degrabă genului mystery, la care se adăugă câteva elemente (despre care am înţeles că sunt) fantasy. Sookie Stackhouse, personajul principal, este o telepată (poate citi gândurile, adică- dar asta nu e neapărat ceva fantasy) chelneriţă din Bon Temps, Louisiana. Din cauza harului/ blestemului ei mai toată lumea o ocoleşte, deşi puţină lume ştie exact ce anume poate să facă, iar prietenii cei mai apropiaţi nu vorbesc despre asta.

Evident că din cauză că le poate citi gândurile nici nu poate avea o relaţie normală cu vreun reprezentant al sexului opus, iar aici intră în scena vampirul. Pe care îl cheamă Bill Compton, are vreo sută cincizeci de ani, a participat la Războiul de Secesiune, este (evident) de modă veche, galant (atunci când nu are colţii coborâţi), brunet, înalt, lat în umeri şi foarte alb. Ah, şi, amănuntul cel mai important, e mort. Nu respiră, nu îi bate inima, nu bea decât sânge sintetic inventat de japonezi şi câte o înghiţitură de sânge normal, moare (de tot adică) dacă îl prinde lumina soarelui şi nu emite unde cerebrale. Ceea ce înseamnă că Sookie nu îi poate auzi gândurile, ceva absolut minunat pentru ea. Şi, culmea, se îndrăgostesc unul de altul.

Dacă însă cineva se aşteaptă la cele patru sute de pagini de alergătură şi dulcegării din Amurg, se înşeală. Din punct de vedere al relaţiilor (şi din multe altele), Vampirii Sudului are ca target un public ceva mai matur.

Spun "din multe altele" pentru că în fiecare volum apare cel puţin o crimă, un criminal sau mai mulţi, vârcolaci, menade, teriantropi şi mulţi vampiri. Iar pe aceştia din urmă Sookie ajunge să îi cunoască mai mult decât şi-ar dori, ajungând mereu în necazuri din cauză că, având o relaţie cu Bill, trebuie să îi mai ajute din când în când. Aşa că, fiind pe la jumătatea celui de-al patrulea volum, nu am nici un dubiu că până la sfârşit o să mai fie faţă în faţă cu moartea de vreo două ori şi în orice caz o să se pricopsească cu o grămadă de vânătăi şi hemoragii interne.

Însă până la urmă ce este atât de fascinant la povestea asta cu vampiri? Cu siguranţă că în primul rând e partea de mister, de suspans- crime, urmăriri, trosnituri prin pădure, căutarea criminalului şi aşa mai departe. Charlaine Harris are o experienţă foarte bogată în acest domeniu, pentu ca asta a scris toată viaţa ei. Dar fără fiinţele supranaturale, fără această parte de fantasy, sigur cărţile "Sookie Stackhouse" ar fi fost doar alte romane poliţiste.

Iar dintre fiinţele supranaturale, nu cred că greşesc dacă spun că vampirii i-au fascinat cel mai mult pe oameni. De la Bram Stoker şi Anne Rice până la mai recentele Charlaine Harris şi Stephenie Meyer, trecând prin atâtea şi atâtea fime, oamenii au fost atraşi de aceste fiinţe ale întunericului. Nu ştiu, dar mă gândesc că, dintre toate elementele fantasy, probabil pentru că s-a scris atât de mult despre ei (şi cu ajutor de la bunul nostru Dracula), oamenii cred despre ei că sunt cel mai probabil să existe.

Nemuritori, cu atâta experienţă, cu posbilitatea de a face lucruri pe care oamenii nu pot, interesanţi, carismatici, dar întunecaţi, manifestându-şi fără nici un fel de reţinere acea parte întunecată pe care cei mai mulţi oameni o ascund (şi, desigur, având posibilitatea de a te fermeca, dacă nu cumva eşti telepată sau altă fiinţă supranaturală), nu e de mirare că idea de vampir exercită o asemenea atracţie. Există totuşi o mare discrepanţă între imaginea vampirilor vânaţi de Blade şi mai recent umanizaţii Edward şi Bill Compton.

Cred că din cauza asta s-a şi iscat de curând nebunia cu vampirii: pentru că arată şi se poartă mai uman, vor să se integreze, încearcă (pe cât posibil) să nu mai omoare oameni, ba chiar sunt şi capabili de sentimente. Un Slujitor al Întunericului poate deveni mai bun datorită iubirii" Atât de romantic"

Lăsând însă ironia la o parte, probabil că acesta este al doilea lucru care m-a atras şi pe mine la True Blood/ Vampirii Sudului. Văd o fată căreia nu îi este frică, care uimeşte (puţin) şi pe câţiva vampiri cu curajul ei, care chiar construieşte o relaţie de hmm" apropiere, ca prietenie ar fi prea mult spus, cu câţiva vampiri destul de periculoşi şi care deşi ştie că probabil o să ia bătaie, încearcă să ajute. Cât de tare poate să fie să spui, chiar şi pe un ton sarcastic, "iată-ne pe mine şi pe cei patru amici ai mei la o sticlă de Sânge Autentic, într-o seară de iarnă, la mine în casă".

Şi cât de tare este să vezi (citeşti, în fine) cum un vampir îşi arată afecţiunea (iubirea, de fapt, chiar o şi spune), cum altul devine mai prietenos deşi în primul volum este chiar foarte rău, cum o vampiriţă devine cât de prietenă îi permite mândria cu un om, iar "tipul din Memphis", a cărui "vampirizare" nu a decurs ca la carte din cauza medicamentelor pe care le luase înainte să moară, spune "Miss Sookie, îmi pare rău că nu am fost aseară să vă apăr, aşa cum mi-a spus domnul Eric."

Păcat că Bill începe să dispară din peisaj, însă partea bună este că dacă citesc în continuare tot câte o carte pe zi, înseamnă că nu relaţia asta era motivul pentru care am făcut-o până acum.

Scris de: Raluca Alexe