PROLOG

Acest articol are ca punct de plecare o replică aparent banală. Discutând pe marginea unei cărţi probabil sub-mediocre – numită Evanghelia după Satana, recenzată de curând de colega mea, Raluca Alexe – un cititor încearcă să rezolve mica polemică iscată de micul iconoclast literar, al cărui nume l-am uitat, prin următorul comentariu: „Oameni buni, e doar o carte, una de divertisment, fara pretentii de-a avea caracter formativ”, completând mai jos: “Nu trebuie privita ca o carte care distruge conceptii, priviti-o doar din punct de vedere comercial. E un thriller, nu un documentar! Savurati esenta, nu dincolo de ea si o veti gasi-o interesanta!”. Nu aş scrie rândurile de mai jos dacă replica cititorului n-ar fi una dintre cele mai clare exprimări a unei idei de-a gata care bântuie cultura zilelor noastre : aceea a cărţii-produs.

DISCLEIMĂR

Mai întâi, trebuie să spun că nu fac parte dintre cei care văd în citit un soi de mântuire pământească. Nu mi-au plăcut niciodată nici şoarecii de bibliotecă, nici cititorii de metrou. De fapt, dacă dăm la o parte argumentul cantitativ (şoricelul citeşte mai mult), vom vedea că e de fapt vorba de o singură specie – a autistului cultural. Şi cel care citeşte cartea mai ales pentru că e groasă, şi cel care o citeşte mai ales pentru că e subţire şi încape uşor în geanta împodobită cu insigne protestatare, au în comun faptul că văd în carte – şi, extrapolând, în orice act cultural – un prilej de izolare de lume*. Unii, mai retraşi şi mai răbdători, preferă liniştea protectoare a bibliotecii. Autism retro. Alţii, extravertiţi şi activi, citesc în vreme ce ritmurile agitate generate de iPod le inundă urechile. Autism contemporan.

Şi aici vor apărea, bineînţeles, replicile: bine, mă, ia-te acum şi de ăştia care încă mai citesc şi nu dă în cap la oameni. Dar tu nu citeşti? (deci, prin echivalent, “tu dai în cap la oameni?”) Nu ştii ce e aia bibliotecă? Şi să nu-mi spui că nu ai pus mâna pe carte şi n-ai ascultat muzică în metrou, că de fapt ţie îţi place mai mult să asculţi maneaua de pe telefon a vecinului tuciuriu şi să te zgâieşti la mutrele lungi, blocate între „Grozăveşti” şi „Petrache Poenaru” (fostă „Semănătoarea”). Şi atunci ce mai cauţi la bookblog? Deci, mă văd nevoit să afirm preventiv: nu trageţi, şi eu citesc. Ăsta e unul din motivele pentru care regret că ziua nu are măcar 45 de ore. Nu am dat în cap la oameni, mi-e drag de biblioteci (de bibliotecare, mai puţin), merg şi cu metroul şi nu rar citesc în subteran, chiar cu căştile în urechi.

Problema nu este însă forma. Poţi merge la bibliotecă ca să vezi mai bine lumea, aşa cum poţi citi cu nesaţ în metrou din simplul motiv că ai dat peste o idee atât de captivantă încât nu mai ai răbdare până acasă. Aşa cum şi muzica din urechi poate să fie un house idiot sau un concert de-al lui Ceaikovski. Contează, deci, gândul cu care citeşti. Să nu uităm, cuvântul esenţial este „autism”, adică ruperea legăturilor cu realitatea. Izolarea egocentrică în coconul propriilor fantezii, alimentate de carte. În fond, o frică de viaţă, mascată de o mină boem-indiferentă. Negarea problemelor, şi nu rezolvarea lor.

„ASTA DEVINE DUPĂ FACULTĂŢI…”

Singurul motiv serios pentru care merită să citeşti e pentru a înţelege realitatea, iar aceasta nu înseamnă că trebuie să dormi cu sociologia sau teoria politică sub pernă. Din nou, nu forma contează. Şi un roman al lui Dostoievski, şi o povestire de trei pagini a lui Buzatti şi un eseu semnat de Constantin Noica deschid noi porţi către înţelegere. Or, pentru a începe să înţelegi, trebuie să ieşi puţin din propriile iluzii, generate de bogata şi îndelungata ta experienţă de viaţă, petrecută jucând Need for Speed (et in Arcadia ego…) sau irosind trei nopţi pe săptămână în cluburi. Să încerci să vezi lucrurile aşa cum sunt, nu să-ţi confecţionezi tu propria imagine despre ele. Să îţi pui întrebări oneste, nu să rezumi lumea la liniştitoarea sintagmă “fiecare cu părerea lui”.

Înainte credeam în superioritatea absolută a celui care citeşte. Vedeam în cititor un iniţiat şi un rebel. Un om liber, la o distanţă de mii de ani lumină de ignorantul care habar n-avea de Tolstoi. Mi-a luat ceva timp să îmi dau seama că nici o carte citită nu garantează inteligenţa, cu atât mai puţin omenia. Am avut ocazia să cunosc nişte imbecili feroce de culţi, la fel cum am întâlnit oameni care nu au pus în viaţa lor mâna decât pe abecedar şi pe cartea de telefon, care depăşeau în înţelepciunea, cinstea sau modestia lor mulţi profesori universitari şi intelectuali de incubator.

Şi mai e ceva. Există un punct dincolo de care cartea nu te mai poate ajuta să înţelegi. Aşa cum, atunci când mergi la munte, există un loc în care laşi frumuşel maşina, pui alarma (la ce bun?) şi o iei la pas, tot aşa există şi un moment în care trebuie să laşi cartea şi să vezi realitatea cu proprii ochi; pentru că – banal de evident – nici o carte, oricât de bine ar fi scrisă, nu poate cuprinde toate nuanţele vieţii. Degeaba eşti doctor în puericultură dacă nu ai tu însuţi un ţânc care să-ţi alunge somnul cu un urlet prelung la ora 3 dimineaţa. Degeaba ai ros din scoarţă în scoarţă cărţi de karate (precum subsemnatul în tinereţe) dacă nu ştii ce pe pielea ta ce e ăla un Yoko Geri (slavă Domnului, n-am avut până acum parte de această plăcere). La ce bun să citeşti Ion şi Moromeţii – şi apoi, eventual, să mai zici şi că ţăranul român e „najpa” şi violent şi animal – când tu nu ştii exact diferenţa dintre o oaie şi o capră? Sau, mergând mai departe, până la Palatul Parlamentului sau chiar la Bruxelles, degeaba ai tocit statistică şi teorii economice, dacă tu habar nu ai cum trăieşte o ţară întreagă pentru al cărei bine eşti responsabil. După cum se vede în ultimul exemplu, realitatea condensată pe care o oferă cartea poate fi extrem de periculoasă.

Şi acum, “să recapitulăm pe scurt”, vorba gardianului “Dumnezeu” din Cel mai iubit dintre pământeni: 1. Există un autism de provenienţă culturală 2. Există o limită dincolo de care nu mai poţi pătrunde cu ajutorul cărţii fără a deforma realitatea 3. Cartea singură nu te face mai bun sau mai înţelept 4. Este foarte periculos să percepi lumea numai prin intermediul cărţii.

Cele patru concluzii sunt legate, cred, cu un nod pe care-l voi numi cartea-produs. Nu mă voi lansa acum în teorii socio-antropologico-culturale, ci mă voi mulţumi să definesc cartea-produs prin funcţia sa principală – aceea de a distra. Nu de a deschide unele porţi ale înţelegerii, cum spuneam mai sus. Ce e rău în asta, ar putea întreba cineva. Nimic, atâta vreme cât distracţia nu e imbecilă şi nu e permanentă. Altfel, ajungem tot la autism.

CEVA DE DINCOLO DE PAGINI

Redusă la stadiul de simplu gadget – alături de telefon mobil, mp3 player şi, eventual, tenişi Converse, cartea nu mai promite cunoaştere, ci doar o „experienţă”, fireşte, „inedită”. Conţinutul cărţii contează mai puţin, ideile sau morala (scuze, am jignit pe cineva când am spus „morală”?) se volatilizează în atmosfera rarefiată a cărţii-produs care-ţi promite să te zguduie, să-ţi dea senzaţii tari, să te răvăşească.

Mai mult decât atât, se pune un tot mai mare accent pe lectură ca o experienţă a simţurilor, la al cărei succes contribuie ceaiul aromat sau cafeaua tare, muzica din fundal, lumina caldă… Pentru omul secolului nostru, a citi este doar un alt mod de relaxare şi de abandonare a sinelui unor senzaţii. Şi aceasta este o schimbare majoră a sensului citirii. Sigur, cartea, ca obiect, poartă cu ea un farmec pe care nu-l va putea egala vreodată nici un alt suport pentru text…

Cum să nu-ţi fie drag de cartea veche, să nu-ţi placă să o auzi trosnind-şoptind când o răsfoieşti, să îţi plimbi privirea pe galbenul timid, de bătrâneţe discret-tomnatică a paginii. (Chiar mă vizitează, din când în când, în contemplaţia trecătoare, gândul straniu că nu există nici o diferenţă majoră între o carte nouă – mirosind a fabrică, a artificial, cu coperta lucioasă pentru producerea căreia s-a consumat mai mult timp decât pentru corectura ortografică – şi specia la fel de bizară a femeii-corporate, împachetată sec în costum business şi în speranţe de “realizări pe plan profesional”**. Dar asta e altă poveste…) Cert e că a acorda întâietate experienţei vizuale sau tactile în detrimentul substanţei e totuna cu vorba bătrânelor care complimentează răposatul la înmormântare pentru cât de frumos e el, chiar şi aşa, ţeapăn, movuliu, elegant, orizontal şi greu ca o piatră de moară.

Efectul pervers al acestui fapt este că cititorul, pardon, consumatorul rămâne, cumva inconştient, cu iluzia că o carte, la fel ca orice alt zorzon, este neutră, finită, consumabilă, controlabilă în toate manifestările ei. On/Off. Or, aici intervine surpriza. Cartea soft, cartea-produs, deşi denaturată, sterilizată de talent şi vaccinată împotriva bunului simţ, rămâne purtătoare de idei (uneori bune, adeseori nu, puţin contează aici).

O carte, de fapt, nu e doar o carte. Nici un produs „artistic” al omului (nu mai vorbim de creaţie) nu este egal cu sine. (Nu este scopul acestui articol comparaţia dintre creaţie şi produs. Oricum, nu îţi trebuie doctorat în filozofia culturii ca să vezi că nu e chiar normal ca Paulo Coelho să ajungă mentor de generaţie şi că multe din autorităţile culturale naţionale universale emană cu morgă vaste stupidităţi.***) O simfonie nu este doar o înşiruire perfectă de note şi accente, o pictură nu este egală cu suma culorilor aruncate pe pânză. Un om nu este sinonim cu anatomia, fiziologia sau, de dragul rimei, ideologia lui. Structura nu este acelaşi lucru cu identitatea, dintr-un motiv destul de simplu: identitatea conţine sensul, structura îl maschează. A nu înţelege acest lucru înseamnă a fi în poziţia grănicerului care i-a taxat suplimentar Pasărea în spaţiu lui Brâncuşi pentru că, în viziunea funcţionarului, sculptura semăna cu o banală ţeavă.

Dacă obişnuim să ne închipuim cartea ca pe o lume, nu va fi greu să vedem că această lume – oricât de incoerent sau absurd a fost ea plăsmuită de autorul dornic de glorie postumă şi de cecuri antume – această lume e înconjurată, precum (încă) frumoasa (încă a) noastră (încă) planetă de o atmosferă ciuruită de poluare şi de apocalipsele periodice ale ecologiştilor, de un înveliş de idei, mai ţepene sau mai uşurele, după caz. Şi aici trebuie completat: ne referim aici în special la cazul literaturii, unde ideile sunt diluate, măiastru sau nu, în fluidul poveştii. Dacă acceptăm acest fapt de bun-simţ, vom putea admite, în consecinţă, că orice carte-produs – indiferent dacă este thriller, roman psihologic, de dragoste sau pornografic – formează şi influenţează comportamente, participă la alcătuirea unei noi paradigme şi la instaurarea unor prejudecăţi contemporane. Şi nu înţeleg prin asta că, dacă ai avut ghinionul să nimereşti o dată peste o carte proastă pe care te-ai încăpăţânat să o termini (şi eu am acest obicei prost), e inevitabil să-ţi însuşeşti ideile ei şi să devii, după 200 de pagini, un iremediabil blocat mintal. Factorii care concură la spălarea pe creier cu detergent pe bază de litere sunt mult mai complecşi şi ar merita o analiză separată:

- cititul susţinut de cărţi proaste – orice lucru făcut temeinic are nevoie de un antrenament constant. Întreruperea terapiei de cărţi cartonate cu conspiraţii religioase şi self-help-uri care te ajută să devii un specialist în traversatul străzii poate afecta iremediabil procesul de prostire livrescă. Pentru începători, se recomandă cititul în serie. După Codul lui Da Vinci, citeşte imediat Codul Spart al lui Da Vinci, urmat de Codul Crăpat al lui Da Vinci, Codul Înţepenit al lui Da Vinci, Adevăr şi ficţiune în Codul lui Da Vinci, Ficţiune şi adevăr în Codul lui Da Vinci şi Adevărul ficţiunii în Codul lui Da Vinci. Astfel, vei ajunge bine căptuşit de informaţii culte şi oculte cu care poţi atrage ignoranţii care nici nu ştiu ce tip fain era până la urmă Da Vinci ăsta.

- schimbul de idei cu prietenii – o prostie citită de tine şi asimilată în singurătate poate fi iluzorie. Dar o prostie împărtăşită cu cei din jurul tău, o prostie cu feedback, devine în scurt timp o certitudine. Asta înseamnă să ai principii!

- marketing – e greu să urmezi paşii de mai sus pe baza unor cărţi proaste publicate de edituri mici. Caută cărţile proaste tipărite în zeci sau sute de mii de exemplare de editurile mari. Ai două avantaje: primul este că e mult mai cool să citeşti prostii care se găsesc în orice librărie, decât prostii obscure. Vei da de înţeles, discret, că eşti la curent cu fenomenul. În plus, prostiile publicate de editurile mari arată mai bine, au coperţi meşteşugit DTP-ite şi se asortează mai uşor cu mărgelele, care se asortează la rândul lor cu kufia agăţată la gât şi cu tenişii galbeni cu steluţe purpurii. Al doilea avantaj e că finanţezi prin asta capitalismul corporat, care e foarte bun şi care, se ştie, garantează bunăstarea întregului glob.

Concluzia la care ajungem este că, în esenţă, nu există „carte de divertisment”, în sensul pur al cuvântului. Există, la suprafaţă, cărţi uşoare sau profunde, amuzante sau nu. În miez, însă, nici o carte nu este „benignă”. Dacă tot ne place să ne lăudăm că iubim cărţile, poate nu ar fi rău să nu le subestimăm într-atât încât să le privim doar ca pe nişte simple obiecte care furnizează senzaţii temporare. Da, e un clişeu să spui că „o carte poate schimba viaţa unui om”. Sigur că o poate schimba. Şi în mai bine, şi în mai rău.

Scris de Silviu Man

*Desigur că fiecare dintre noi simte, din când în când, nevoia unei izolări şi ruperi de lume. Dar aici nu vorbim despre cazuri individuale, ci despre un fenomen colectiv. Ori, când cei mai mulţi dintre tinerii care citesc – altminteri, ei înşişi o categorie minoritară – echivalează cartea cu refuzul lumii, suntem nevoiţi să ne punem întrebări foarte grave asupra şansei culturii de a „face lumea mai bună” în viitor.

**Asocierea nu e, poate, lipsită de noimă. Nici cartea-produs, nici femeia-corporate, nu au lirism. Produse industriale, ambele sunt rezultatul îndepărtării de fire. Cartea nu mai e responsabilă de cunoaştere, ci de entertainment. Femeia-corporate nu mai e responsabilă de viaţă şi de ocrotirea ei, ci de bugetul casnic. Distanţate de complexitatea pe care o presupunea rostul lor firesc, ambele ajung să îndeplinească o simplă funcţie. Şi ca să mai îndulcim puţin comparaţia, putem spune că ambele se citesc la fel de uşor.

*** Oricât spun unii că într-un capitalism diafan ca al nostru, oricine poate să-şi aleagă orice/ nu-ţi place, nu citi/ nu te obligă nimeni, nu cred că „avem de unde alege”. Pentru a avea de unde alege, cartea bună ar trebuie să fie la fel de bine reprezentată precum cartea proastă. Dar cărţile bune sunt mai degrabă tolerate printre cărţile proaste. Un exemplu foarte la îndemână este binecunoscutul 1984 al lui Orwell – citit de mulţi, înţeles de puţini, asumat de mai nimeni. Şi asta pentru că Orwell e citit în grila de lectură impusă de supraabundenta carte-produs: just for fun. Nu pentru luciditatea lui e admirat autorul, ci pentru că a reuşit să producă un thriller social foarte realist…

Scris de Silviu Man

Când omul se mişcă mai repede şi mai mult decât oricând, cartea pare să îşi aibă locul tot mai mult în geantă, nu pe noptieră, ca şi cum ar încerca să se adapteze şi ea, să ţină pasul cu mobilitatea.

Ce înţeleg prin mobilitate? Programe de studiu într-un alt oraş. Schimburi de experienţă într-o altă ţara. Relocalizare profesională. Imigranţi. Zboruri low cost. Să petreci mai mult timp în mijloacele de transport decât acasă. Locuinţe provizorii, închiriate.

Nu pot să afirm că sunt o persoană super mobilă însă sigur fac parte din rasa celor care “încă nu s-au aşezat la casa lor”. În România am stat în 3 locuri diferite, în funcţie de perioada în care am făcut studiile. Acum, după aproape un an în Franţa, am strâns suficient de multe cărţi încât să le socotesc în kilograme şi să mă gândesc serios că ar trebui să plătesc bagaj suplimentar pentru a le lua în avion, la întoarcerea în ţara.

Cărţile nu sunt adaptate la un astfel de mod de viaţă. Sedentare, greu de transportat şi fragile, nu sunt făcute pentru a fi înghesuite în bagaje.

Cred că orice om care citeşte şi s-a mutat măcar o data în alt oraş înţelege ce vreau să spun. În momentul în care te regăseşti pe punctul de a pleca (din nou) îţi pui întrebări despre utilitatea cărţilor pe care le-ai luat, despre câte ai cumpărat şi câte ai citit, ce ţi-a plăcut cel mai mult, la care ai renunţa dacă ar fi nevoie, etc

Ne-am obişnuit să le posedăm. Într-o foarte mare măsură, avem aceeaşi atitudine faţă de cărţi ca faţă de orice alt obiect. Cărţile sunt o emblemă a identităţii noastre, poate chiar mai mult decât alte lucruri pe care le deţinem: bijuterii, haine, gadgeturi, etc. Avem, aşadar, nevoie de ele pentru a ne defini în faţa noastră şi a celorlalţi. Intrăm într-o librărie şi nu putem să plecăm cu mâna goală din simplul fapt că funcţionam pe bază de dorinţe pe care le confundăm de cele mai multe ori cu nevoi. Nu în ultimul rând, ne ataşăm de cărţi şi ne e greu să le părăsim că şi cum ar fi prieteni buni.

Ca sa evite acumularea excesivă de cărţi, oamenii mobili au câteva soluţii la îndemână: să le împrumute, să le cumpere şi apoi să le vândă când pleacă în alt oraş sau să treacă încet spre o variantă mai scalabilă: cărţi electronice sau audio. O altă soluţie, cu impact pe termen lung, e adoptarea unui mod de viaţă simplificat, care te leagă de cât mai puţine obiecte şi lucruri materiale oferindu-ţi o mai mare libertate şi flexibilitate. Ar însemna să cumperi o carte doar atunci când ai nevoie de ea, să dai/vinzi toate cărţile pe care nu le-ai citit până acum, să păstrezi doar ce e esenţial. Dacă ar fi aşa de uşor….

în acelasi timp, sunt tot mai convinsă că o adaptare a mentalităţii e necesară: dinspre posesiv spre funcţional, dinspre cartea mea, spre cartea pe care am citit-o. Să ne gândim la schimburile de cărţi şi la book crossing, acţiuni care pun în mişcare cărţile şi le fac să ajungă la oameni care au nevoie de ele. Până la urmă e mai important să citeşti o carte decât să fie a ta.

Pentru viitor îmi imaginez un fel de “book commonwealth”, o bibliotecă uriaşă din care fiecare ia când vrea cărţi. Astfel, nu trebuie să deţii nimic, te bucuri de cărţi fără să fii constrâns de nevoia de a le depozita, şterge de praf şi îngriji. Cărţile ar putea fi accesibile oricui pentru a fi citite. Desigur, această viziune nu e încă posibilă în primul rând pentru că editurile şi scriitorii nu au găsit un alt mijloc de remunerare mai bun decât taxarea cărţilor. Dacă orice formă de cultură stocată (cărţi, muzică, filme) ar fi gratuită oamenii ar scoate bani din buzunar strict pentru experienţele live (conferinţe cu scriitori, concerte, teatru şi tot ce înseamnă spectacole în direct)? Ar putea fi o formă de monetizare alternativă…

Internetul este unul din factorii care contribuie deja la accentuarea acestei tendinţe spre gratuitate.Tot el ne duce încet spre o realitate în care biblioteca din sufragerie se transformă în colecţia de rafturi de pe shelfari. Ceea ce ai citit nu mai e legat neapărat de o locaţie fizică ci de un profil virtual, de o referinţă care îţi permite să ţii evidenţa lecturilor, să îţi notezi pasaje şi citate, să împărtăşeşti şi să socializezi cu alţi oameni. Dacă o reţea socială te ajută să îţi organizezi cărţile, de ce să ai nevoie de o bibliotecă reală?

Nu ştiu dacă un astfel de viitor va deveni cândva realitate. Eu, oricum, nu sunt foarte pregătită pentru el, dovadă fiind faptul că încă mă lupt cu transportatul cărţilor cu avionul.

Scris de Iulia Nălăţan

Cu siguranţă nu sunt cea mai competentă persoană care să vorbească despre literatura fantasy, dacă e să ne gândim la experienţă. Am văzut câteva filme cu vampiri, câteva cu vârcolaci, două părţi din Stăpânul Inelelor, una din Harry Potter însă nu citisem nici o carte. Şi nici nu am simţit vreodată nevoia. Ba chiar pot să spun că aveam o oarecare reticenţă, gândindu-mă că unii chiar învăţaseră să vorbească… elfa!

Curiozitatea însă m-a mânat să urmăresc pe HBO primul episod din True Blood. Iar acolo a început filmul (pentru că, evident nu putea fi vorba de a se rupe). Pentru cineva fără un interes special pentru vampiri, care evită filmele de groază şi care aproape şi-a jurat că nu o să citească/ vadă Amurg, m-am surprins de-a dreptul… fermecată, ca să folosesc vocabularul specific. Şi m-am trezit aşteptând cu sufletul la gură serile de vineri, pentru următorul episod şi refuzând categoric să fac rost de toate episoadele odată, prin metode mai puţin legale .

Şi, cum era de aşteptat, când m-am văzut la BookFest în faţa tuturor celor 7 volume din Vampirii Sudului, seria scrisă de Charlaine Harris care i-a servit lui Alan Ball drept inspiraţie pentru True Blood, le-am luat pe toate, fără să nici un fel de regret.

Azi e vineri şi am ajuns la al patrulea volum. Am început să citesc marţi. Asta înseamnă 400 de pagini pe zi, chiar dacă format mic.

Pe la sfârşitul celui de-al doilea volum am început să mă îngrijorez şi să mă întreb serios ce s-a întâmplat. Da, îmi place să citesc, da, mi s-a mai întâmplat să citesc cărţi pe nerăsuflate, dar de data asta vorbeam despre 7 cărţi, una după alta, în, foarte probabil, şapte zile. Aşa că am început să “studiez”.

Vampirii Sudului aparţin mai degrabă genului mystery, la care se adăugă câteva elemente (despre care am înţeles că sunt) fantasy. Sookie Stackhouse, personajul principal, este o telepată (poate citi gândurile, adică- dar asta nu e neapărat ceva fantasy) chelneriţă din Bon Temps, Louisiana. Din cauza harului/ blestemului ei mai toată lumea o ocoleşte, deşi puţină lume ştie exact ce anume poate să facă, iar prietenii cei mai apropiaţi nu vorbesc despre asta.

Evident că din cauză că le poate citi gândurile nici nu poate avea o relaţie normală cu vreun reprezentant al sexului opus, iar aici intră în scena vampirul. Pe care îl cheamă Bill Compton, are vreo sută cincizeci de ani, a participat la Războiul de Secesiune, este (evident) de modă veche, galant (atunci când nu are colţii coborâţi), brunet, înalt, lat în umeri şi foarte alb. Ah, şi, amănuntul cel mai important, e mort. Nu respiră, nu îi bate inima, nu bea decât sânge sintetic inventat de japonezi şi câte o înghiţitură de sânge normal, moare (de tot adică) dacă îl prinde lumina soarelui şi nu emite unde cerebrale. Ceea ce înseamnă că Sookie nu îi poate auzi gândurile, ceva absolut minunat pentru ea. Şi, culmea, se îndrăgostesc unul de altul.

Dacă însă cineva se aşteaptă la cele patru sute de pagini de alergătură şi dulcegării din Amurg, se înşeală. Din punct de vedere al relaţiilor (şi din multe altele), Vampirii Sudului are ca target un public ceva mai matur.

Spun “din multe altele” pentru că în fiecare volum apare cel puţin o crimă, un criminal sau mai mulţi, vârcolaci, menade, teriantropi şi mulţi vampiri. Iar pe aceştia din urmă Sookie ajunge să îi cunoască mai mult decât şi-ar dori, ajungând mereu în necazuri din cauză că, având o relaţie cu Bill, trebuie să îi mai ajute din când în când. Aşa că, fiind pe la jumătatea celui de-al patrulea volum, nu am nici un dubiu că până la sfârşit o să mai fie faţă în faţă cu moartea de vreo două ori şi în orice caz o să se pricopsească cu o grămadă de vânătăi şi hemoragii interne.

Însă până la urmă ce este atât de fascinant la povestea asta cu vampiri? Cu siguranţă că în primul rând e partea de mister, de suspans- crime, urmăriri, trosnituri prin pădure, căutarea criminalului şi aşa mai departe. Charlaine Harris are o experienţă foarte bogată în acest domeniu, pentu ca asta a scris toată viaţa ei. Dar fără fiinţele supranaturale, fără această parte de fantasy, sigur cărţile “Sookie Stackhouse” ar fi fost doar alte romane poliţiste.

Iar dintre fiinţele supranaturale, nu cred că greşesc dacă spun că vampirii i-au fascinat cel mai mult pe oameni. De la Bram Stoker şi Anne Rice până la mai recentele Charlaine Harris şi Stephenie Meyer, trecând prin atâtea şi atâtea fime, oamenii au fost atraşi de aceste fiinţe ale întunericului. Nu ştiu, dar mă gândesc că, dintre toate elementele fantasy, probabil pentru că s-a scris atât de mult despre ei (şi cu ajutor de la bunul nostru Dracula), oamenii cred despre ei că sunt cel mai probabil să existe.

Nemuritori, cu atâta experienţă, cu posbilitatea de a face lucruri pe care oamenii nu pot, interesanţi, carismatici, dar întunecaţi, manifestându-şi fără nici un fel de reţinere acea parte întunecată pe care cei mai mulţi oameni o ascund (şi, desigur, având posibilitatea de a te fermeca, dacă nu cumva eşti telepată sau altă fiinţă supranaturală), nu e de mirare că idea de vampir exercită o asemenea atracţie. Există totuşi o mare discrepanţă între imaginea vampirilor vânaţi de Blade şi mai recent umanizaţii Edward şi Bill Compton.

Cred că din cauza asta s-a şi iscat de curând nebunia cu vampirii: pentru că arată şi se poartă mai uman, vor să se integreze, încearcă (pe cât posibil) să nu mai omoare oameni, ba chiar sunt şi capabili de sentimente. Un Slujitor al Întunericului poate deveni mai bun datorită iubirii… Atât de romantic…

Lăsând însă ironia la o parte, probabil că acesta este al doilea lucru care m-a atras şi pe mine la True Blood/ Vampirii Sudului. Văd o fată căreia nu îi este frică, care uimeşte (puţin) şi pe câţiva vampiri cu curajul ei, care chiar construieşte o relaţie de hmm… apropiere, ca prietenie ar fi prea mult spus, cu câţiva vampiri destul de periculoşi şi care deşi ştie că probabil o să ia bătaie, încearcă să ajute. Cât de tare poate să fie să spui, chiar şi pe un ton sarcastic, “iată-ne pe mine şi pe cei patru amici ai mei la o sticlă de Sânge Autentic, într-o seară de iarnă, la mine în casă”.

Şi cât de tare este să vezi (citeşti, în fine) cum un vampir îşi arată afecţiunea (iubirea, de fapt, chiar o şi spune), cum altul devine mai prietenos deşi în primul volum este chiar foarte rău, cum o vampiriţă devine cât de prietenă îi permite mândria cu un om, iar “tipul din Memphis”, a cărui “vampirizare” nu a decurs ca la carte din cauza medicamentelor pe care le luase înainte să moară, spune “Miss Sookie, îmi pare rău că nu am fost aseară să vă apăr, aşa cum mi-a spus domnul Eric.”

Păcat că Bill începe să dispară din peisaj, însă partea bună este că dacă citesc în continuare tot câte o carte pe zi, înseamnă că nu relaţia asta era motivul pentru care am făcut-o până acum.

Scris de: Raluca Alexe

În ultimii câţiva ani, internetul a devenit o sursă principală de documentare nu doar pentru elevi şi studenţi, dar şi pentru cercetători, masteranzi şi chiar doctoranzi. Desigur, nu orice website-uri (pagini personale, bloguri, proiecte wiki etc.) pot fi citate într-o lucrare academică. Pe lângă calitatea informaţiei, există câteva criterii „tehnice” care trebuiesc identificate înainte de a decide dacă un articol publicat online merită sau nu a fi folosit ca bibliografie.

Două dintre cele mai importante criterii sunt: 1) furnizarea de date complete şi 2) notorietatea.

1) Pentru a avea ce cita, nu ne trebuie doar un simplu titlu şi o adresă URL! Dacă website-ul nu menţionează autorul articolului şi data la care a fost publicat, atunci ar trebui să ne gândim bine dacă dorim sau nu să folosim acel articol într-o lucrare academică.

2) Dar, un titlu, un nume şi o dată de publicare nu garantează întotdeauna un articol de calitate. Notorietatea website-ului este, în final, aspectul care îl va convinge pe cercetător dacă să folosească sau nu materialele puse la dispoziţie pe site-ul în cauză. Dex-ul online defineşte cuvântul nototrietate astfel: „Însuşirea de a fi notoriu, faptul de a fi cunoscut de multă lume; reputaţie, faimă. < fr. notoriété.”

Bookblog.ro şi Secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie îndeplinesc ambele criterii. Sub titlul fiecărui articol publicat apare data şi numele întreg al autorului care a scris articolul. Pe deasupra, este menţionată şi categoria din care articolul face parte, cercetătorul ajungând astfel, printr-un simplu click, la o consistentă bază de date cu articole care se încadrează în acelaşi subiect.

Notorietatea website-ului bookblog.ro nu stă doar în cei peste 2000 de abonaţi şi cei peste 3000 de vizitatori unici / zi, ci şi în recunoaşterea primită de la diferite autorităţi din domeniu. Pe deasupra, notorietatea site-ului bookblog.ro se extinde şi în afara mediului online, fiind organizatorul evenimentelor culturale de succes Schimb de Cărţi şi BookTalks .

Bookblog.ro operează sub o “Licenţă Creative Commons Atribuire-Necomercial-Fără Opere Derivate 3.0 România”, ceea ce înseamnă că trebuie să atribui articolul preluat / citat site-ului bookblog.ro. Pentru online, acest lucru se face foarte simplu prin menţionarea unui link activ, dar într-o lucrare academică scrisă, modul corect de menţionare a sursei se face după următoarea structură:

autor, titlu, website, data publicării, data ultimei accesări, URL

Pentru o şi mai bună clarificare, vă oferim următorul exemplu:

Şimăndan, Mihnea, “Din Carpaţi până la Fuji”, bookblog.ro, 21 iunie 2009. Accesat ultima dată pe 26 iunie 2009 de la < http://www.bookblog.ro/istorie/din-carpati-pana-la-fuji >.

Bookblog.ro militează pentru respectarea drepturilor de autor şi, astfel, încurajeză pe toţi cei care folosesc articolele publicate aici să menţioneze în mod corespunzător sursa.

Scris de Mihnea Voicu Şimăndan

Mereu mi-au plăcut. Sunt foarte sigură însă că am început să le îndrăgesc din copilărie, înainte de liceu. La liceu am fost pentru prima dată obligată să citesc o carte.

E păcat că aşa de mulţi oameni descoperă cărţile doar prin intermediul şcolii. În clasa a IX-a una dintre colege a mărturisit că nu citise nicio carte până atunci. Mi s-a părut o declaraţie gravă. Cum să nu fi citit nici măcar o carte, cât de mică? Mă întreb acum dacă această fată pentru care prima carte citită a fost parcă «Fratii Jderi », mai citeşte. Mă întreb dacă, asemenea ei, mulţi alţi tineri, odată cu terminarea liceului şi automat dispariţia unei autorităţi care să le impună să citească, simt încă nevoia să continue această activitate.

Tind spre reticenţă. Dacă nu te-ai înfruptat niciodată din cărţi din propria dorinţă, cum poţi să te îndrăgosteşti de ele în 4 ani în care ţi se spune ce trebuie să citeşti? Dacă ai făcut ceva mereu din obligaţie după ce te eliberezi mai vrei să continui?

Cititul e o activitate care, făcută din plăcere, implică total mintea şi sufletul, e aventură, descoperire, entuziasm şi bucurie. Lectura e una din puţinele activităţi care ne deschid mintea la idei noi, ajutându-ne în acelaşi timp să descoperim lumea, oamenii şi pe noi înşine.

Poate că exagerez, însă cred că şcoală te face mai degrabă să urăşti cărţile, să îţi dai seama că nu eşti suficient de deştept pentru a le citi, pentru a înţelege limbajul sofisticat şi interpretările ascunse. Şcoala, în loc să ne apropie de lectură, pune cărţile pe un piedestal unde doar câţiva au privilegiul să ajungă. În loc să îţi deschidă mintea, ţi-o închide, forţându-te să accepţi şi să memorezi interpretări care nu îţi aparţin.

Cum să mai pui mâna pe o carte după ce sentinţă notelor mici te aşează în banca celor rataţi ? După comentarii, caracterizări de personaje, citate şi procedee artistice oare nu ajungi să asociezi cartea cu un obiect de tortură? Ai 15-16 ani şi eşti obligat să citeşti doar cărţi scrise cu multe secole în urmă. Eşti un adolescent care are nevoie de modele şi răspunsuri. Cum să te regăseşti într-un personaj dintr-o altă epocă şi cum să te scufunzi într-o lectură total neadiacenta cu pasiunile tale?

Mă gândesc cum ar fi dacă li s-ar spune elevilor să aleagă ei ce citesc. Să meargă fiecare într-o librărie şi să aleagă o carte care îi interesează. Dacă le place, să o citească. Dacă nu, să o lase la o parte şi să caute alta, până găsesc ceva care îi pasionează, în care găsesc ceva bun pentru ei. Să aibă dreptul să sară peste pasajele care îi plictisesc şi să abandoneze o carte dacă nu corespunde cu interesele lor. Oare cum ar fi?

Uitându-mă în urmă la toţi anii de şcoală, văd prea puţine lucruri pozitive. Acum, şcoala e pentru mine un loc unde suflete tinere mor, unde se ucid vise, speranţe, se impun căi de urmat, se dau sentinţe. Înveţi să îţi fie frică, să înşeli, să copiezi, să trişezi, să devii papagal. Dacă şcoală ar avea ca obiectiv evoluţia omului atunci ar urmări cu orice preţ sădirea dragostei de cărţi în inimile copiilor.

***

Am văzut de două ori anul acesta un cerşetor, un om fără locuinţă, murdar, vai ş-amar de capul lui. Minune: citea întins jos pe trotuar, lângă un stâlp.

Scris de Iulia Nălăţan

A trecut mai mult de o lună de când am scris pe bookblog.ro despre povestea cărţii The Ironman. A Play, o carte pentru copii scrisă în engleză, care, aşa după cum sugerează şi titlul, este o piesă de teatru despre Omul de Fier. Între timp, cartea a fost citită de toţi elevii mei, iar cei din clasa a VII-a de la şcoala internaţională din Bangkok au acceptat provocarea mea de a pune piesa pe scenă.

Momentul s-a potrivit de minune cu sfârşitul anului şcolar 2008-2009 şi cu o zi ceva mai specială din viaţa mea. Dar, până când elevii mei au ajuns să culeagă laurii gloriei pe scena şcolii, cu toţii am trecut printr-o altă experienţă la fel de minunată. Desigur, este vorba de pregatirea propriu-zisă a piesei.

Totul a început în joacă, în timpul unei lecţii de citire. Cu toate că The Ironman. A Play este o carte pentru copii cu vârsta între 9 şi 11 ani, le-am oferit şi elevilor mei (care sunt în marea majoritate de 13 ani) câte un exemplar din cartea proaspăt tipărită. Cu toate că textul li s-a părut uşor, cu toate că povestea a fost prea simplistă pentru vârsta lor, la sfârşitul orei de citire, după ce le-am povestiti despre tentativa mea eşuată de a pune piesa pe scenă în Qatar, cei 12 elevi din clasa a VII-a ai căror diriginte sunt, au acceptat să facem împreună ceea ce nu am reuşit să fac în Orientul Mijlociu.

În aceeaşi zi am şi distribuit rolurile, iar, ca temă de casă, elevii urmau să-şi înveţe rolurile. Astfel, în fiecare zi, de obicei în timpul orei de geologie, citeam şi reciteam The Ironman. A Play până când, după aproximativ o săptămână, elevii au reuşit să reţină majoritatea dialogurilor.

Între timp, una din eleve a schiţat pe o bucăţică de hârtie costumul Omului de Fier. Ca urmare, împreună cu profesorul de desen, întreaga clasă s-a apucat de construcţia armurii cu care aveam de gând să-l împodobim pe Ironman, care a fost jucat de către o elevă. Nu puţini au fost cei care au remarcat faptul că ar fi trebuit să schimbăm numele Ironman cu Irongirl!

Am trecut cu bine şi prin birocraţia necesară rezervării sălii festive, iar astfel, cu o săptămână înainte de a invita întreaga şcoală la teatru, am început repetiţiile pe scenă. Câteva scaune, o canapea, o masă şi un pupitru au fost îndeajuns pentru a creea decorul necesar. Iar, pentru că o piesă fără “efecte speciale” e ca şi un film mut, un elev din clasa a IX-a ni s-a alăturat cu pianul electric.

Pe fundalul scenei, informaticianul şcolii a proiectat ilustraţiile lui Eric Barrientos creând astfel elementul vizual necesar elevilor mai mici, care aveau să înţeleagă mesajul piesei mai mult prin intermediul imaginilor. După ce costumul Omului de Fier a fost finalizat, după ce muzica a fost compusă, după ce elevii şi-au memorat rolurile, nu ne-a mai rămas de făcut decât invitaţiile şi câteva postere pentru holurile şcolii. Pentru că ne aflam sub presiunea timpului, s-a decis ca eu să fac invitaţiile iar elevii-actori să pregătească posterele.

Ziua spectacolului a căzut pe 19 mai (după cum menţionam mai sus, o zi specială), în care peste 100 de elevi de la clasa I-a până la clasa a XII-a au vizionat piesa The Ironman. Cu toate că, după spusele colegilor mei, piesa a fost un adevărat succes, ca regizor şi autor, ştiu că se putea şi mai bine.

Pentru votul de încredere acordat, spectatorii au fost răsplătiţi cu câtva bomboane pe care elevii-actorii le-au aruncat prin sală la sfârşitul piesei. A doua zi, după ce apele s-au mai liniştit, am reflectat cu toţii la ce a mers bine şi la ce putea merge şi mai bine şi am ajuns la concluzia că, dat fiind timpul alocat repetiţiilor şi perioada în care s-a pus piesa pe scenă (cu o săptămână înainte de teze), am ieşit învingători.

Scris de Mihnea Voicu Şimăndan

De multe ori am auzit discuţii pe tema motivului pentru care citesc oamenii, în general la Schimb de Cărţi. Curioasă, am căutat şi pe Internet, iar cineva chiar a postat întrebarea “Why do people read?” pe Yahoo Answers. Răspunsurile sunt în general aceleaşi: pentru că este distractiv, relaxant, pentru că citeşti despre ideile altora, descoperi cum văd alţii lumea, pentru că înveţi lucruri noi.

Cel mai bun răspuns fusese votat acesta: “To mature emotionally and intellectually, and that happens with seeing the perspective of other people and forming new ideas or substituting the old ones. This way also we can experience feelings and situations otherwise unattainable or dangerous to our real life.” Frumos şi, de ce nu, adevărat.

La un moment dat însă, pe când observam cu coada ochiului într-o cameră de la parterul unui bloc un şifonier masiv cu tot felul de cărţi înghesuite deasupra lui până în tavan, mi-a venit în minte o întrebare. Inainte însă să vă spun despre ce întrebare este vorba, trebuie să vă fac o mărturisire (saptămâna asta am avut o dispoziţie propice pentru mărturisiri )

Mi-a plăcut de când eram mică să observ interioare de case. Fie prin reviste, fie seara, din tramvai, când mergeam spre casă. Intotdeauna mi-a plăcut să îmi închipui ce fel de oameni trăiesc în acele case, să îmi imaginez cam ce fel de activităţi întreprind, în funcţie de ce obiecte posedă. Când am mai crescut am învăţat un cuvânt care m-a îngrijorat în primă fază: voyeurism. M-a îngrijorat pentru că se lega de “pasiunea” mea, dar era descris ca o boală.

Mi-am făcut griji degeaba la vremea aceea, pentru că tot citind am aflat că “voyeurism” nu se referă neapărat la actul de a spiona oamenii în timpul unor activităţi intime, ci mai degrabă la acceptiunea generală, aceea de a observa lumea fără vreun interes sexual. De a le studia gesturile, comportamentul, activităţile de zi cu zi, dintr-un loc ferit privirii lor.

Revenind la întrebarea despre care vă povesteam şi făcând legătura cu subiectul principal de discuţie de pe bookblog, încercând să îmi închipui ce bibliotecă plină trebuie să aibă proprietarul şifonierului respectiv, m-am trezit întrebându-mă dacă actul lecturii nu este oare, la rândul lui, o formă de voyeurism cu totul nevinovat.

Gândiţi-vă puţin: ce facem atunci când deschidem în special un volum de beletristică? Ne uităm pe gaura cheii la personaje. Complet expuse, le putem observa cu atenţie comportamentul, casele, îmbrăcămintea, relaţiile cu alte personaje. Ba chiar le citim şi gândurile… la propriu. Ce-i drept, afli despre un personaj exact atât cât vrea autorul să spună. Insă existenţa lui nu merge mai departe decât cartea în care “trăieşte”, acolo găseşti tot ce ai putea şti vreodată despre el.

Citim cărţi, ne uităm la filme, răsfoim reviste de scandal, ne uităm la ştiri: tragem cu ochiul la viaţa altor oameni, fictivi sau nu. Râdem cu şi de ei, suferim alături de ei, le urmăm exemplul sau învăţăm ce nu ar trebui să facem. Până la urmă şi voyeurismul ăsta este ceva constructiv, nu?

Scris de Raluca Alexe

Motto: “Obligă-i să clădească un turn împreună şi-i vei transforma în fraţi. Dacă vrei să se urască, aruncă-le grăunţe”. Antoine de Saint-Exupéry, Citadela

Acum ceva vreme, într-o postare de pe blogul Eminescu, mon amour, dl. Dragoş C. Butuzea se întreabă ce m-a găsit de m-am apucat să recenzez cărticica lui Eliade – “Despre Eminescu şi Hasdeu” şi mai ales, de ce nu m-am încruntat critic în loc să mă las “secerat de un discurs eliadesc hagiografic şi naţionalist”. Nota se încheie cu concluzia amară că sunt cam prins de “febra Eminescu” şi cu gândul că “avem nevoie de multe duşuri reci”. Trecând peste detaliul că oamenii care au febră nu se tratează cu duşuri reci, ci cu ceaiuri fierbinţi şi pastile, şi ignorând într-o mare măsură argumentul cvasipolitic*, încerc în rândurile de mai jos o detaliere (nu o explicaţie, nu o justificare) a atitudinii mele. În articolul de faţă nu este vorba despre Eminescu, sau numai despre Eminescu, ci despre valoare, un cuvânt care – deloc surprinzător – pare că a devenit proprietatea exclusivă a economiştilor (cu ocazia talk-show-urilor de specialitate) şi a băieţilor din Sălajean (cu ocazia chefurilor cu mici & bere la pet & manele).

REGRETE ETERNE. DOUĂ ARGUMENTE ÎN FAVOAREA DEFUNCTULUI

1. Argumentul de bun-simţ: Ce m-a mirat cel mai mult la blogul în care am fost urecheat a fost motivaţia demersului: anume că autorii lui încearcă să sufle “praful prostiei” aşezat de două secole pe “poetul Mihail Eminescu, un om printre mulţi alţii, de altfel”. Pe lângă ambiguitatea sintagmei (te întrebi dacă printre cei care au ajutat la operaţiunea de prăfuială s-ar număra în acest caz şi Noica, Perpessicius sau Petru Creţia), e lesne de observat o contradicţie de termeni: poetul a fost un om printre mulţi alţii. Stai şi cugeţi apăsat: în cultura în care am fost educat, poetul – din orice epocă ar veni şi orice obsesii ar avea: romantice, simboliste sau postmoderne – este, orişicât, un om care nu prea e ca toţi alţii, că altfel nu ar fi poet. Aş fi înţeles dacă vreun angajat de la cimitirul Bellu, plimbându-se meditativ printre mormintele oamenilor de seamă, ar fi oftat cehovian : “da, şi ei au fost oameni. Ah, vanitas vanitatum…”, dar să auzi replica asta de la un om viu, tânăr şi care nu lucrează în industria funerară e uşor straniu. Dacă prin a fi om printre mulţi alţii, Butuzea înţelege că, senzaţional!, şi Eminescu se spăla pe ochi, îşi tăia unghiile, uneori îşi trecea mâna prin păr cu nervozitate, alerga când era în întârziere şi mânca cu regularitate pâine, atunci ideea trebuie felicitată ca pe o adevărată descoperire istorică.

Chiar şi aşa, ne place sau nu, dincolo de gesturile banale, Eminescu nu era un om obişnuit. Nu era “ca noi toţi”. Nici Eliade, nici Vulcănescu, nici Blaga, nici Ion D. Sîrbu nu au fost oameni obişnuiţi, că altfel nu mai ajungeau să pună bazele vreunei ştiinţe sau, in extremis, să moară la Aiud, refuzând orice compromis. Nu oricui îi e dat să pătrundă în cultură, nu oricine are intuiţii geniale, nu toată lumea are talent în poezie, nu oricine e în stare să citească 16 ore pe zi. Lumea, vrem-nu vrem, e rânduită aşa, ca nu orice pixălău să poată scrie “Război şi pace” şi nu orice avocat stagiar să nască epigrame ca ale lui Păstorel.

2. Argumentul aproape utilitar: într-o cultură e mai bine să crezi decât să nu crezi. Ceea ce este “Prayers won’t hurt” în religie, e respectul pentru înaintaşi în cultură. Altmineri, atinşi de boala autodeterminării, rămâne să bântuim în continuare printre noţiuni fără noimă, pe care le putem corecta şi aduce la zi la următoarea schimbare de paradigmă, văduviţi de maeştri, lipsiţi de semnul ierarhiei şi vulnerabili la orice imbecilitate înţolită după ultima modă cu note de subsol, argumentaţii sforăitoare şi sofisme. Iresponsabili în veselia noastră deconstructivistă, uităm că nimic bun nu poate ieşi la iveală într-un climat al contestaţiilor şi egocentrismelor. E un dat: nu poţi creşte fără să ai certitudini. Iar certitudinile ţi le dau părinţii, sau sfinţii, sau gânditorii veritabili, sau maeştrii, sau duhovnicii, dacă nu chiar vreun sfătuitor de taină sau vreun profesor care nu te chinuie cu idei deja mestecate. Aşadar, certitudinile nu pot fi decât fructul unei ierarhii.

CULTURA CA PARASTAS PERPETUU. PATRU CAUZE ÎN DEFAVOAREA TUTUROR

Să tot fie vreo patru cauze pentru care în vremea noastră e atât de uşor să aruncăm cu piatra peste decenii în fruntea respectabilă al domnilor de pe soclu:

1. Ideea deja înrădăcinată că se poate dialoga despre orice, că orice noţiune aparent incomodă poate fi trecută prin maşina de tocat a dezbaterii pentru a ieşi, ca un cârnăcior, pe partea cealaltă, liniară, previzibilă şi uşor de digerat de stomacurile sensibile. În lipsa unui simţ al ordonării axiologice, rezultatul unor asemenea dezbateri nu poate fi decât o societate din plastilină, spânzurată de spectaculoase semne de întrebare, a cărei conştiinţă lichefiată poate fi turnată în orice vas ideologic.

Problema nu este dacă Eminescu a avut sau nu păr pe picioare, ci cum centrăm tirul „dezbaterii”, dacă tot avem impresia că prin dialog putem afla orice. Nu-mi plac cei care se apără pretinzând că “asta e realitatea”. Acesta este nu este decât un argument de paparazzo care nu justifică, nu explică şi nu rezolvă nimic. Există un timp al sincerităţii, al vorbirii limpezi, al verdelui în faţă. Dar există, şi e poate cu mult mai important, un timp al discreţiei şi al eleganţei. Da, s-ar putea ca Eminescu să fi avut, în realitate, un păr pe picioare atât de interesant încât să merite o hermeneutică. Dar să faci analize piloase (sau orice altă de formă de rebranding cultural) într-o vreme în care cei mai mulţi dintre oameni sunt oricum mult prea tabloidizaţi ca să-i mai intereseze partea superioară a corpului lui Eminescu, înseamnă a te transforma tu însuţi într-un fel de cronicar de tabloid, mai cult, desigur, dar nu mai onorabil. Jules Renard scria în Jurnalul său: “Când o frază conţine cuvântul cur, oricât ar fi ea de sublimă, publicul nu va auzi decât acest cuvânt”. Iată un posibil răspuns, vechi de mai mult de un secol, la o întrebare ignorată de mulţi dintre contemporani: ce ascunzi atunci când arăţi ceva?

2. Obsesia balanţei – am căpătat, pe calea dialogului purtat de dragul dezbaterii, reflexul moderaţiei – de care îl uzăm, parcă temători, în orice context. Dacă vorbeşte un prost, trebuie să admiţi că e măcar sincer. Dacă nu e sincer, nu se poate, orişicât, să nu-i remarci argumentaţia corectă. Dacă amestecă mere cu pere, e de apreciat totuşi că e un tip echilibrat, care foloseşte neologisme şi care, mai ales, ţine cont şi de părerea celuilalt. Dacă preopinentul spune tâmpenii, nu e normal să-i zici că spune tâmpenii, ci să admiţi (după ce-ţi începi discursul printr-o formulă defensivă de tipul: “da, şi asta e adevărat, dar eu cred că…”, “părerea mea e că”, “mmmm….daaa, daaaar”), că măcar parţial, măcar un pic, pe undeva are şi el dreptatea lui. Important e ca toată lumea să aibă dreptate, talgerele balanţei să fie echilibrate, noi putem sta şi strâmbi, şi în cumpănă.

Dacă vorbeşti despre un imbecil notoriu, e nepoliticos să spui despre el că emană prostii; imbecilul nu e rău la suflet, ce Dumnezeu!, are şi copii. Dacă aduci în discuţie un escroc absolut, nu se cade să bombăni – în fond, ce naiba!, poate şi tu ai fi făcut la fel, plus că el dă de pomană la oameni, se îmbracă în blugi şi îşi face fundaţie de caritate.

Când, dimpotrivă, subiectul este un om al valorii, trebuie, de dragul obiectivităţii, să-i descoperi nişte bube în cap. Ori a avut o copilărie care l-a marcat, ori a fost simpatizant legionar, ori a fost cu bursă, ori n-are bursă, ori a fost văzut umblând cu femei, ori n-a pus virgulă între subiect şi predicat. Iată cum dialogul cel bun, în care mergi împreună cu celălalt pentru aflarea unui adevăr care să fie de folos amândurora, s-a transformat într-o pălăvrăgeală sleită, din care fiecare rămâne cu banala certitudine a propriilor îndoieli.

3. Apropierea : E un truism – şi e aici şi meritul revistelor glossy – să spui că în vremurile noastre apropierea excesivă între oameni sufocă. Ajungi să ştii prea multe despre cel de lângă tine. Omul de lângă noi e mai greu de creditat decât cel de departe, peste care putem să ne aşternem mai lesne propriile fantezii. Noica dă undeva un exemplu – în vremea lui Hegel, o doamnă ar fi declarat cu serenitate că nu a auzit vreodată vreo vorbă de spirit din gura d-lui Hegel. Asta se întâmplă cu cei vii. În cultură, unde se află, fatalitate, şi oameni morţi, se pare că se întâmplă acelaşi fenomen, dar pe un traseu ocolit. Afirmi despre un mare scriitor sau un redutabil filozof că a fost un om printre mulţii alţii, şi, pentru a-ţi întări părerea preconcepută, cauţi tot ce e mai banal despre el în mărturiile epocii – precum acea descriere de la care a pornit replica dlui Butuzea. Ai demonstrat victorios că e şi el om – subiectivismul epocii e dat ca obiectiv, iar obiectivul devine hrana propriei tale subiectivităţi ; ţi l-ai apropiat, îl poţi judeca fără probleme în orizontul firii tale, în care nu se strecoară decât ineditul, senzaţionalul, irelevantul. Istoria culturii începe să semene cu ziarul Libertatea, eventual cu George Sand pe pagina 5.

Nu scriu o pledoarie pentru tămâierea şi îmbălsămarea valorilor. Dimpotrivă, cred sincer că o mare parte din vina muzeificării lui Eminescu (care are ca pandant iconoclasmul năduşit de azi) aparţine profesorilor care n-au ştiut cum să-l povestească pe omul Eminescu, cu sărăcia lui, cu felul lui nebunesc de a-şi trăi viaţa, cu îndrăzneala şi zbuciumul lui etc. La fel de sincer cred că punând în circulaţie banalităţile scrise sau spuse în epocă despre om, acestea îi eclipsează valoarea spirituală. Realitatea unui fapt va ascunde adevărul unei conştiinţe. Va fi suficient pentru generaţiile de puşti internetificaţi să ştie că Eminescu era unul „cam ciudy”. Iar un om de care ai lipit o etichetă nu te mai poate provoca la nimic. Îl ştii, e “de-al tău”, „l-ai fumat”. De-acum poţi să îl tragi pe Caragiale de mustăţi, pe Arghezi de cravata roşie, pe Cioran de cămaşa verde, iar pe Eminescu îl poţi trimite să buchisească niscaiva cărţi de political correctness, că prea era intolerant. Iată cum apropierea deraiază pe nesimţite în apropriere.

4. Afinitate vs. Preferinţă

Cred că în cadrul raportului cultural există două paliere: unul – obiectiv, în care recunoşti valoarea şi, consecutiv, un altul – subiectiv în care-ţi formezi preferinţele conform structurii tale sufleteşti. Primul e o probă axiologică eliminatorie: nu ai cum să spui că Guţă e mai “tare” decât Pavarotti. Aici nu e loc de “aşa îmi place mie”, “mie, personal, e mai super Guţă”, “fiecare cu gusturile lui că de aia e democraţie”. Preferinţa vine abia la palierul următor, în care nuanţezi – alegi, după cum ţi-e firea, între Cehov şi Shakespeare, Brahms şi Wagner, Da Vinci şi Michelangelo etc.

În zilele noastre, primul plan este absorbit de cel de-al doilea. „Îmi place” devine argumentul suprem. Din această confuzie provine ideea că în vremurile noastre cultura ar fi un soi de supermarket în care poţi să-ţi alegi cel mai bun produs: cel care nu îngraşă şi nu conţine aditivi, coloranţi sau, Doamne-fereşte, conservanţi. O cultură slim, soft, care nu poate supravieţui fără reţete nutriţioniste.

LOC DE ODIHNĂ, LOC CU VERDEAŢĂ…

O cultură creşte prin verbul “a crede”. “A contesta” se foloseşte în vremuri de mare restrişte (când clasicismul se osifică, când romantismul atinge cote clinice etc.) şi în nici un caz fără a pune ceva în loc. Orice curent care nu a înlocuit un set de valori cu altul a eşuat zgomotos. Dadaismul a fost un sughiţ al istoriei culturii. Din existenţialism nu poţi ieşi decât precum Camus, cerându-ţi scuze**. (Asta dacă nu o ţii ca Jean-Paul Sartre, drept ca o linie, din inepţie în inepţie***). “A contesta” trebuie folosit cu multă parcimonie, din timp în timp (când te poţi ridica la nivelul unui Eugen Ionescu, spre exemplu). Numai din acest raport inegal, din această tensiune continuă între a crede şi a contesta putem avea o cultură viguroasă. Altminteri, când generaţii întregi cresc în spiritul contestării de dragul contestării, tot ce pot acestea produce sunt nişte mostre de “fantezie” colorată-egolatră. ****

Precum o navă pe mare, orice valoare lasă în urmă un siaj, un perimetru nou al spiritului pe care cei ce vin din urmă îl exploatează la rândul lor (nu altfel se formează generaţiile, şcolile de gândire). Adunate, valorile, împreună cu siajul lor, formează ceea ce se numeşte generic “tradiţie culturală”. În această zonă evoluează urmaşii, adâncind-o, reinterpretând-o, aici îţi “constrângi propriul tău haos să devină formă” (Gianni Vattimo). Tradiţia este astfel un spaţiu al stabilităţii şi echilibrului, care însă nu se mumifică şi nu împiedică manifestarea formelor noi. Tradiţia favorizează de fapt dinamica spiritului, fiind un aparent obstacol care te încurajează la a porni pe cont propriu „lupta cu îngerul”*****, al cărei capăt este definirea ta ca nou reper înscris în tradiţie. În acest raport natural, de forţe doar aparent antagonice, nu e loc de canonizare sau idolatrizare. Nikolai Berdiaev o spune cel mai bine:

“În cultură acţionează două principii: cel conservativ, orientat înspre trecut, cu care este în legături de moştenire şi cel creativ, orientat înspre viitor şi producător de noi valori. Dar în cultură nu poate opera principiul revoluţionar, cel al distrugerii. Principiul revoluţionar este în esenţa sa ostil culturii, este anticultural [...] Spiritul revoluţionar vrea să se înarmeze cu civilizaţia, apropriindu-şi valorile utilitare ale acesteia, dar cultura nu-i face trebuinţă“. (Filosofia inegalităţii)

Într-o cultură în care “suntem răspunzători de urmele pe care călcăm” (Rob Riemen), urmaşii nu au tupeu şi infatuare, iar “bătrânii” nu pufnesc din nas şi nu miros a naftalină. Scuzate să-mi fie analogiile, dar într-o cultură sănătoasă, care nu funcţionează conform principiului “morţii cu morţii, viii cu viii”, lucrurile stau cam ca în imnul lui FC Liverpool : “you will never walk alone” – şi aceasta pentru că o cultură nu înseamnă o adunătură de oameni deştepţi şi singuri.

… Amenda pe care o primi pentru lipsa recunoaşterii acestui siaj despre care vorbeam, a acestui raport onest şi rodnic cu cei de dinainte e cât se poate de usturătoare: nu ne putem afirma pe noi înşine. Şi atunci fireşte că nu ne rămâne decât să ne fabricăm mici şi meschine certitudini din îndoielile în care ne înmuiem înaintaşii.

Ce ar trebui făcut? Trebuie să reînvăţăm să punem distanţe. Şi nu mă refer la distanţă ca semn al unei intangibile mândrii (pe care nici un aristocrat autentic nu o are), sau al unui autism stupid, ci numai la distanţă ca semn al stimei. Altfel, vom rămâne în continuare la mii de ani lumină de idealul respectului şi seriozităţii, cu o cultură a tragerii de şireturi, în care, generaţii după generaţii, ne renegăm părinţii, ni-i îngropăm şi apoi ne întrebăm de ce nu ne dă nimeni pensie de urmaş. E la nave va…

Note:

*Nu urmează să vorbesc aici de aluniţa naţionalistă de pe obrazul lui Eliade (nu e acesta scopul articolului şi, în plus, o discuţie de aşa natură ar trebui să înceapă cu analiza pistruilor internaţionalişti de pe nasul modernilor), dar nu pot să nu remarc intoleranţa la acest termen manifestată la mulţi dintre oamenii care altminteri propovăduiesc toleranţa. Prin urmare, scopul nu ar fi ca intoleranţa să nu mai existe, ci doar să fie canalizată în direcţia cea bună.

** “Nu credeţi că noi toţi suntem responsabili de lipsa valorilor? Şi că noi toţi cei care ne tragem din nietzcheanism, nihilism şi materialism istoric ar trebui să declarăm public că ne-am înşelat, că există valori morale şi că de-acum înainte vom face tot ceea ce este necesar pentru a el fundamenta şi explica?” – Albert Camus. Vezi Rob Riemen, Nobleţea spiritului, Curtea Veche, 2008.

*** Pe bună dreptate, Ion D. Sîrbu scrie la un moment dat, cu îndurerată ironie: “În ţara orbilor, Sartre e împărat”.

**** “Semnul după care putem recunoaşte moartea artelor este că, în lipsa unei vibraţii interioare de tip liric, se încearcă suplinirea golului prin creşterea intensităţii expresiei. Când interiorul s-a chircit, la exterior sporesc zorzoanele.” – Sorin Lavric

***** Într-o cultură care nu are pretenţii, care nu-şi rezervă, ca un patron care se respectă, dreptul de a-şi selecta clientela şi nu te obligă de la bun început la “antrenamentul sinelui la şcoala marilor clasici” (Mircea Platon) nu pot fermenta nici genii, nici asistenţi universitari oneşti, ci doar birocraţi ai spiritului.

Scris de Silviu Man