Autor: colectiv
Subtitlu: Al doilea sex în 23 de episoade
Rating:
Colecțiile Cotidianul, Editura Univers
Anul apariţiei: 2008
432 pagini
ISBN: 978-1-60257-090-0

De ce sunt femeile, femei?

Poate fi sexul tot un determinat cultural, mai mult decât unul genetic/biologic? Pentru că sunt o partizană a teoriilor antropologice și sociologice, care vorbesc despre determinare culturală și despre relativism de gen, nu pot decât să îmi încep aserțiunea printr-un citat din prima autoare inclusă în această colecție de scrieri nicidecum feministe, ci despre femei: Nu te naști, ci devii femeie. Nici un destin biologic, psihic, economic nu definește înfățișarea pe care și-o asumă în mijlocul societății femela specie umane; ansamblul civilizației elaborează acest produs intermediar între mascul și castrat care este îndeobște calificat drept feminine (…) (Simone de Beauvoir – Al doilea sex).

Femeia este un produs socio-cultural. Se vorbește adesea în sintagme precum ”eternul feminin”, ”misterul feminin”, ”sexul frumos”, ”sexul slab” – toate fiind elaborări ale unei societăți care creează imagini, însă aceste imagini nu sunt general valabile, pentru că ideea de femeie își are propriile traduceri în funcție de popor, regiune, religie. Un singur lucru este cert, este o discuție amplă, un subiect de studiu de câteva zeci de ani, care nu cred că va produce vreodată un adevăr absolut sau un final incontestabil. De aceea, departe de mine intenția de a face un studiu de gen, ci mai degrabă dorința de a prezenta o carte ce ridică multe semne de întrebare, și probabil la fel de multe sprâncene, tocmai pentru că este o colecție de fragmente din scrieri care la vremea la care au fost publicate, au stârnit revoltă și au pus în funcțiune noi prejudecăți în rândul ambelor sexe.

Titlul pe care coordonatorii colecției l-au ales atrage atenția tocmai acestor prejudecăți ce activează mecanismele complexe ale societății prin raportare la sex și la definirea acestuia în termeni culturali – femeile au fost întotdeauna ”cetățene” ale unei mari țări masculine, fapt ce, dincolo de bine și rău, a produs adevărate capodopere literare precum Al doilea sex, Doamna Dellaway, Mândrie și prejudectă etc. De altfel, colecția reunește nume precum Jane Austen, Simone de Beauvoir, George Sand, Mary Shelley, George Elliot, Virginia Woolf ș.a.m.d.

Lectura acestor proze scurte, eseuri, fragmente de roman, scrieri memorialistice este fascinantă, în ansamblu, pentru că surprinde acel ”air de temps” al Occidentului, dar și al Orientului pentru a prezenta o multitudine de perspective asupra ipostazelor feminine – femeia singură, femeia inteligentă, mama, sclava, sora, iubita, femeia independentă, femeia în oglindă, femeia vorbind despre femeie, femeia vorbind despre literatură, femeia creatoare. Spuneam la început că nu este o colecție de feminism concentrat, tocmai pentru că autoarele prezentate aici (ale căror vieți pot fi considerate, de asemenea, literatură), pline de excentricități sau dimpotrivă încercând să se adapteze vremurilor, reușesc să adopte o atitudine ce pune la îndoială însăși condiția lor, reușind de multe ori să analizeze ”la rece”, cu obiectivitate și precizie, conceptul de ”femeie”, chestionându-l, asumându-l sau descotorosindu-se de el. Mai mult decât atât, este interesant faptul că cei ce au compus colecția, au ales să o deschidă cu o introspecție lucidă, aproape clinică asupra celui de-al doilea sex, pentru a o finaliza cu o prelegere despre femei și literatură ce începe prin a statua trei direcții de interpretare ce se pot aplica și pentru colecția în cauză – Titlul ”Femeile și Romanul” ar putea însemna, și poate că exact asta ați avut în minte, femeile și felul lor de-a fi. Sau femeile și genul de roman pe care-l scriu. Sau femeile și genul de roman care se scrie despre ele. Sau ar mai putea însemna că aceste trei idei sunt indisolubil legate (…).

Putem conchide că această colecție reprezintă toate cele trei direcții, fără a fi exhaustivă, ci doar înfățișând părți ale ”misterului” feminin care, până la urmă, nu trebuie nici înțeles, nici deconspirat, ci pur și simplu acceptat ca atare în virtutea complementarității celor două sexe. Iată că nu am dat un răspuns întrebării-subtitlu cu care am început ”analiza” tocmai pentru că, în materie de gen, cred că fiecare ar trebui să își formuleze propriul răspuns, dincolo de prejudecăți și determinări bio-socio-culturale.

Scris de Alice TeodorescuCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Jean-Pierre Martin
Rating:
Editura: Nemira
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Mariana Perişanu
320 pagini
ISBN: 978-973-143-180-2

Probabil că un specialist în literatură ar şti mai bine să descrie cartea aceasta şi s-o încadreze într-o categorie, poate chiar să-i expună calităţile. Din punctul meu de vedere, Cartea ruşinilor este o înşelătorie. Nu mă surprinde, pentru că acesta pare a fi genul preferat pentru eseul contemporan: amestec de lirism şi fragmente seci, lipsa profunzimii, idei diluate într-un ton zglobiu, excesiv amical.

Recunosc că mă aşteptam ca acest mic tratat despre ruşine să fie mai concentrat şi mai sistematic – şi nu cred că sunt aşteptări nerealiste.
Însă ce am citit a fost o trecere prin biografiile şi operele unor scriitori, de la Rousseau la Duras, destul de amestecată şi confuză, bazată pe simple presupuneri. Cartea seamănă cu o disecţie (a emoţiilor şi scrierilor literare) organizată de un cercetător “nebun”, dezordonat, împrăştiat. Porneşte cu mai multe idei solide – cum ar fi cea a ruşinii transmise din generaţie în generaţie sau cea a ruşinii pe care o simte mai acut victima decît călăul -, idei pe care nu le aprofundează.

Fiecare capitol din Cartea ruşinilor deschide un drum de care nu se mai ocupă apoi. Autorul se pierde în digresiuni, în fraze cu efect răsunător, dar care nu spun nimic, în pseudo-psihanalize, în aluzii pe care numai el le înţelege, nu şi cititorul.

Dacă ruşinea, crescută din copilărie, care ne însoţeşte oricînd dăm ochii cu Celălalt, este fundamentală pentru opera literară, dacă stă la originea scrisului – asta nu reuşeşte cititorul să afle, chiar cînd “argumentele” eseistului sunt exemple variate din ceea ce consideră el o literatură a ruşinii. Este vorba de literatura celor diferiţi (cel ce se simte diferit de ceilalţi se ruşinează), a celor excluşi (ruşinea declanşată cînd ceilalţi îţi arată că ştiu că eşti diferit), a celor asupriţi, maltrataţi, obligaţi să se ruşineze de ceea sunt, să îşi ascundă identitatea, să se nege pe sine etc.

Există totuşi un avantaj pe care l-am găsit în lectura acestei cărţi, în afară de cîteva nume de scriitori pe care am de gînd să îi citesc. Partea bună constă în faptul că am realizat cum lecturile anterioare mi-au structurat aşteptările, prin urmare şi dezamăgirile. Nu citim fără pre-judecăţi, cred însă că e important cum le folosim. Nu e, totuşi, o concluzie rea după citirea unei cărţi…neserioase.

Scris de Mihaela Butnaru

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Coordonator: Alice Năstase
Rating:
Editura: Cărțile Tango
Anul apariţiei: 2009
324 pagini
ISBN: 978-973-88697-8-3

(Pseudo)Eseuri despre iubire

Niciodată nu știu cum ar trebui să îmi încep expunerile atunci când trebuie să vorbesc (scriu) despre iubire, mai ales atunci când nu este vorba despre o poveste imaginată, ci despre mai multe ”povești” trăite și mărturisite în pagini de pseudo-jurnal. De această dată, începând să aștern pe coli virtuale cuvintele, mi-am adus aminte de ceea ce ne spunea profesorul de comunicare pe când eram studenți – iubim după cărțile pe care le-am citit, in extenso, după filmele pe care le-am văzut, muzica pe care am ascultat-o etc….cu alte cuvinte, iubirea este un sentiment determinat cultural, dincolo de aspectele sale chimico-biologice, ceea ce înseamnă că, așa cum afirmă mentaliștii (a se citi specialiști în istoria mentalităților), ”iubirea” așa cum o înțelegem și descriem azi, este un produs al secolului/perioadei în care ne-am născut.

Dacă ne luăm după toate aceste teorii științifice, atunci această antologie de texte, frânturi, gânduri de iubire, respectă ”definiția”, întrucât toate aduc în discuție timpurile agitate din Bucureștiul contemporan: iubiri împărtășite pentru o vreme, iubiri eșuate din diverse motive – carieră, lipsa timpului, așteptări diferite, iubiri adolescentine sau chiar copilărești sau, dimpotrivă, iubiri din vremuri comuniste, când familiile se întemeiau după alte ”reguli” nescrise de curtare, iubiri de 40,50 de ani, iubiri cu aer desuet, iubiri ”învechite”. Când era mai ușor, cine iubea mai mult, mai loial, mai sincer? Asta este greu de spus, mai ales că, deși admitem că sentimentele sunt determinate social și temporal, oamenii rămân în esență aceeași, au aceleași porniri, suferă cu aceeași intensitate chiar dacă s-au născut mai devreme ori mai târziu.

Cele mai frumoase iubiri prezintă ”tipuri” diverse de iubire, aducând în discuție de asemenea concepte precum ”boală”, ”căsnicie”, ”adulter”, ”copii”, ”maturitate”, ”nebunie”, ”întuneric”, ”suferință”…Textele sunt scrise de femei și bărbați deopotrivă, din amintiri retrăite, cu nostalgie și gust amar, de cele mai multe ori, cu resemnare și împăcare câteodată – scriitura este simplă, dar metaforică și aduce aminte de paginile unui jurnal. Există, de asemenea, un eclectism al stilurilor de a povesti, care oferă farmec antologiei, tocmai pentru că surprinde o multitudine de perspective asupra sufletului uman și a capacității sale de a simți și a suferi.

Nu este nici pe departe o capodoperă beletristică și mulți ar putea spune că este o carte ”ușoară” și ”consumeristă”, dar mie îmi place să las deoparte prejudecățile atunci când citesc un text și să îl trec prin filtrul propriei gândiri și propriilor sentimente – de aceea, pot spune că recomand cu căldură lectura acestei antologii, mai ales în intimidate, cu o cană de ceai alături și o muzică liniștită în fundal, pentru că vreau să cred că și cei mai sceptici se vor regăsi la un moment dat într-una din ipostazele amintite în povestiri. Eu știu că m-am regăsit nu într-una singură, ci într-o multitudine de astfel de ipostaze și mi-au revenit în fața ochilor momente dintre cele mai frumoase sau penibile, fericite sau dureroase… Probabil că de aceea am ales să fac mai degrabă o apreciere personală și nu neapărat o ”recenzie” de această dată.

Scris de Alice Teodorescu

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Editori: John Chrysostom Médaille şi Ovidiu Hurduzeu
Subtitlu: Renaşterea României profunde
Rating:
Editura: Logos
Anul apariţiei: 2009
352 pagini
ISBN: 978-973-8131-66-8

În numele toleranţei la care ne declarăm cu toţii adeziunea, putem accepta multe idei sau păreri care nu seamănă cu ale noastre. De exemplu, putem accepta că există câţiva politicieni necorupţi (nu neapărat incoruptibili). Sau putem accepta că există şi români vii de care merită să fim mândri. Sau că America nu e chiar Paradisul. Putem accepta chiar, cu o uşoară grimasă, că televizorul tâmpeşte şi Adrian Mutu chiar e un cititor asiduu. Când vine vorba despre capitalism însă, ne baricadăm repejor după nişte axiome pe care amorul nostru propriu, de homo consumericus, nu ne permite să le supunem duşului rece al întrebărilor raţionale.

Explicaţia e destul de banală: fiindcă plecăm de la premisa falsă că dacă toţi muncim, ajungem să credem că ştim de fapt cum stau lucrurile în capitalism, ca urmare suntem liberi să repetăm fără prea mult simţ critic şlagărele binecunoscute, precum “Capitalismul poate e criminal, dar e singura alternativă viabilă”, “Decât 8 ore pe zi în comunism, mai bine 12 în capitalism” şi ceva mai publicitarul “Ah, ce bine că există Coca-Cola”. Şi, odată epuizată această vastă şi diversificată paletă de opinii, putem trece la fotbal şi la politică.

Trebuie să mărturisesc de la bun început că ştiu la fel de multe despre economia politică câte ştiu despre tehnica surfilării sau rezistenţa materialelor. Însă există cineva care spune că nu trebuie să-ţi vină experţii, specialiştii şi doctorii în capitalism ca să înţelegi principiile fundamentale ale unei economii. Iar acela este un economist. Numele lui este John Chrysostom Médaille, este Profesor de Justiţie Socială la Universitatea din Dallas şi va lansa joi, 26 noiembrie, la Bucureşti*, o carte care dărâmă tot sistemul nostru de gândire economică, fundamentat pe “trebuie să mori 12 ore la birou pentru a avea siguranţa zilei de mâine”. Cartea, numită “Economia libertăţii. Renaşterea României profunde”, este editată de rebelul numit mai sus şi de un alt rebel, român – Ovidiu Hurduzeu şi este – o spun fără rezerve – o premieră în România. În paginile cărţii se găsesc, frumos ordonate, 14 eseuri şi studii semnate de 14 economişti şi gânditori de calibru din Occident şi ţara noastră**, care explică (într-un limbaj pe care-l înţeleg lesne şi habarniştii ca mine, dar şi cei care au studiat problema în amănunt) de ce ajuns în faliment măreţul şi inatacabilul capitalism şi, mai ales, ce trebuie făcut.

Nu voi face aici un rezumat al volumului, mult prea consistent şi savuros (!) pentru a nu fi citit pagină cu pagină, cu creionul în mână şi cu speranţa, atât de rară, că se poate schimba ceva. Însă poate primul pas pe care trebuie să-l facem pentru a înţelege de ce capitalismul nu este calea cea mai strălucitoare către bunăstare şi progres este să identificăm şi să analizăm miturile care-l legitimează.

MITUL NR. 1 – Capitalismul este un sistem coerent faţă de sine însuşi

Se poate dovedi cu uşurinţă falsitatea acestei afirmaţii cu ajutorul unui om serios, pe nume Chesterton, care spune răspicat:

“Capitalismul devine contradictoriu odată ce ajunge la desăvârşire întrucât lucrează cu mase de oameni care îndeplinesc în mod simultan două roluri opuse. Când majoritatea sunt salariaţi, este din ce în ce mai greu ca aceste persoane să fie şi consumatori. Capitalistul va încerca întotdeauna să reducă din cererile servitorului, dar prin aceasta nu face decât să taie din ceea ce consumatorul poate să cheltuiască. […] Capitalismul vrea ca una şi aceeaşi persoană să fie simultan şi bogată şi săracă.” Cred că unii, mai iniţiaţi în ale psihiatriei, ar numi asta „schizofrenie”.

Sau poate cuvântul e prea dur – cum să nu funcţioneze capitalismul când el se fundamentează pe însăşi Piaţa, adică acel teren de joc în care fiecare are voie să facă şi să desfacă mărfuri sub delicata îndrumare a mâinii invizibile şi a statului care, după cum bine ştim, este imparţial, neutru, veghează doar ca “să nu se existe abuzuri”. Într-o economie de piaţă, eşti liber să fii întreprinzător, să-ţi dezvolţi proiectele personale, să închei contracte cu cine vrei tu şi mai ales să refuzi. Teoria, trebuie să recunoaştem, e frumoasă ca o primăvară, dar în practică lucrurile stau un pic altfel. Ceea ce Hillaire Belloc a spus, dintr-o bucată, acum un secol, rămâne valabil:

“Majoritatea aşa-numitelor contracte “libere” sunt astăzi contracte leonine: aranjamente pe care unii au libertatea să le accepte sau nu, iar alţii nu au această libertate, pentru că, dacă le-ar refuza, ar crăpa de foame.” Trebuie să admitem că asta nu înseamnă chiar dreptul de a alege, aşa cum ni-l închipuiam noi.

MITUL NR. 2 – Capitalismul – chiar cu eventuale contradicţii – rezistă

(se poate completa, după preferinţă cu argumente forte de tipul “…da, dovadă că am Mastercard şi cumpăr de la Carrefour pe bonuri de masă”)

Nu, ceea ce trăim azi nu este capitalism în varianta lui imaculată. Un termen mai apropiat de realitate, dar ceva mai scămos, este cel de “keynesianism” – adică, pentru cei care au avut nota 2 la economie (ca mine; şi nu e o metaforă), apariţia statului în peisajul economic, care, miluindu-se de sectorul privat împărţit frăţeşte de câteva corporaţii imense, le sprijină pe acestea din urmă astfel încât toată lumea să fie fericită. Statisticile arată că aşa-zisul capitalism nu are nici o şansă de supravieţuire în lipsa cârjelor din ce în ce mai costisitoare ale statului (cârje care, din când în când, se mai frâng şi mai cad în capul contribuabilului. Dar ce contează câteva milioane – sau zeci, după cât de mare e ţara – de oameni aruncaţi în şomaj atâta vreme cât economia „trebuie relansată” pe aceeaşi reţetă, dovedită a fi falimentară?). Rezultatele modelului american, ne arată profesorul Médaille, sunt înfloritoare:

“… la începutul administraţiei Reagan, datoria naţională era de 700 miliarde de dolari; la sfârşitul erei Reagan-Bush a ajuns la 2,1 trilioane. S-a dublat odată, şi încă o dată, ajungând acum la 9,3 trilioane. Această creştere a datoriei reprezintă o creştere reală a impozitelor, întrucât împrumuturile sunt o formă de impozitare – impozite puse pe spatele generaţiei viitoare. Asta ne duce la o concluzie inevitabilă: capitalismul şi piaţa liberă sunt incompatible.”[sublinierea mea., S.M.]

Da, dar ne rămâne, totuşi, proprietatea. Orice s-ar zice, în comunism nu aveai de nici unele, pe când în “capitalism” ai tot ce vrei. Cu prima parte sunt de acord, dar ce urmează după virgulă sună interesant. Aşa să fie? Vorbim despre acelaşi lucru? Pentru că “proprietate” nu înseamnă apartamentul pentru care vei plăti timp de 30 de ani o sumă aproape dublă faţă de valoarea lui, fără a fi vreun moment sigur că-ţi va rămâne ţie, nici maşina în leasing, pentru achitarea căruia ţi-ai mai luat un job, din cauza căruia familia, prietenii şi micile hobby-uri sunt lăsate de izbelişte. De ce amestec familia, prietenii, pasiunile în teoria asta economică? E simplu – dacă pentru capitalism, omul este o marfă, pentru distributism omul este un întreg care nu poate fi „spart” între muncă şi viaţă.

John Médaille: “La nivel teoretic, şi socialismul şi capitalismul absolutizează proprietatea, pentru unul ea este bună în mod absolut, pentru celălalt este răul suprem. La nivel practic însă, această diferenţă contează prea puţin deoarece în ambele cazuri proprietatea dispare în meandrele birocraţiilor publice şi private. În practică, socialismul se transformă în capitalism de stat, „aparatcikii” devenind adevăraţii proprietari, iar capitalismul devine socialism privatizat căci profiturile sunt privatizate, iar pierderile sunt socializate. [...] Fără democraţie economică, democraţia politică este limitată – asta în cel mai bun caz – sau este de-a dreptul o înşelătorie, în cazul cel mai rău”.

Şi poate ar trebui să ne punem un semn de întrebare şi asupra atât de slăvitei „competiţii”, văzută acum ca singurul fel în care oamenii pot să interacţioneze economic. „Capitalismul” înseamnă competiţie tot aşa cum ar însemna competiţie un meci de fotbal între mine şi Adrian Mutu, menţionat mai sus. Ca să poţi vorbi de competiţie, trebuie să poţi ai un punct de plecare comun. Nu vorbesc de actori economici egali – ar fi o absurditate – dar din aceeaşi categorie, comparabili adică. Ce leagă bătrâna de la sat care e nevoită să vândă laptele cu 50 de bani de multinaţionala care îl vinde cu 4 lei sub formă de apă chioară pasteurizată şi ambalată sofisticat? Nimic. Ce îi desparte? O nedreptate, şi încă mare.

CE PUNEM ÎN LOC?

Modelul economic propus de cei ce semnează cartea de faţă se numeşte distributism. El nu este o invenţie fabricată de vreun anarhist înfierbântat, nici de vreun think-tank finanţat de vreo corporaţie multinaţională. Nu este, deci, o utopie. A început deja să funcţioneze, şi nu numai să funcţioneze, dar să fie chiar mai eficient decât modelul “capitalist”. Numai două exemple, cele mai relevante:

Cooperativele Mondragón din Ţara Bascilor actualmente, al şaptelea grup de afaceri din Spania. 114 firme deţinute în nume propriu sau în parteneriat. Peste 100.000 de angajaţi. De la înfiinţare, din 1956 până în anii 1990, puterea de cumpărare a membrilor cooperativelor a crescut cu cca. 250%. Caja – Casa de Economii a Mondragón – este a zecea bancă din Spania.

Regiunea Emilia-Romagna din Nordul Italiei. 4,2 milioane de oameni. Cea mai prosperă regiune din Italia. Industrie a firmelor mici. Salariul mediu în zonă este aproape dublu decât în restul Italiei, 45% din valoarea PIB-ului fiind creată în întreprinderi de tip cooperatist (cf. Kevin Carson)

Cum se poate? Tiparul după care sunt construite aceste insule de economie la scară umană este explicat în amănunt în paginile volumului. Trebuie spus, însă, de la bun început, că diferenţa cea mai mare este aceea că lucrătorii sunt proprietari. Adică au un drept real de decizie. Adică participă în mod real la bunul mers al cooperativei (cooperativa fiind, de fapt, celula de bază a acestui sistem). Adică nu sunt doar nişte rotiţe care se pot schimba la prima criză de nervi a managerului.

“Să ne gândim, de exemplu, ce ar însemna să ţii, în regim de piaţă, o mică berărie sau o cârciumioară, pe care ai deschide-o în propria casă. Cumpărarea unor recipiente şi mici tancuri de fermentare, a câtorva mese în plus pe care să le pui într-o cameră disponibilă folosită în chip de sală de restaurant ar necesita cel mult un împrumut la bancă. Plata lunară ar putea fi asigurată doar pe baza câştigului obţinut de la câţiva clienţi pe săptămână. Nişte muşterii seara şi în weekend, probabil proveniţi dintr-un cerc de cunoscuţi, ar permite să înlocuieşti o parte din munca salariată cu cea din restaurant, având posibilitatea să renunţi cu totul la serviciu, sau doar parţial, pe măsură ce clientela creşte. În această afacere, ca în multe altele de acest gen, costurile şi capitalul iniţial sunt minime, ceea ce înseamnă costuri de operare modeste.”(Kevin Carson)

Cine se opune? Printre alţii (înţeleg prin “alţii” intermediarii aceia miraculoşi datorită cărora producţia de portocale din … Oltenia a crescut veritiginos anul acesta) se numără statul. Nerentabil, greoi, incapabil de a vedea pe termen lung. Acelaşi stat capabil să legalizeze orice pentru a obţine profit, impune micului întreprinzător condiţii umilitoare de funcţionare (de la licenţe, taxe şi autorizaţii fără număr până la controalele şi inspecţiile grave ale funcţionarilor statului în căutare de ocazii de şpagă). Este de un bun-simţ minimal să înţelegi că atâta vreme cât statul nu este un partener, ci un factor cu rol coercitiv, iniţiativa privată, “la firul ierbii”, este descurajată:

“ În absenţa reglementărilor juridice privitoare la licenţe, zonare etc., oare câţi oameni ar deschide azi o frizerie dacă tot ce le-ar trebui ar fi un scaun, nişte foarfeci, piepteni şi pomade? Câţi oameni ar pune pe picioare astãzi un serviciu de taximetrie dacã n-ar avea nevoie decât de o maşinã şi de un telefon mobil? Câţi oameni n-ar deschide o grãdiniţã astãzi dacã s-ar strânge câţiva pãrinţi sã plãteascã pe unii dintre ei ca sã aibã grijã de copii?” (Roderick Long, citat tot de Carson)

Un stat al cărui scop nu diferă de cel al unui jandarm nu poate fi nici eficient, nici reprezentativ. Iată de ce Mircea Platon formulează, aparent paradoxal: “statul nu e reprezentativ decât în măsura în care sunt lucruri pe care nu le poate cuprinde”,

iar James Matthew Wilson: “A vorbi, aşadar, de «interesele individului» ca şi cum aceastea ar fi în opoziţie cu cele ale «Statului» sau ale «societăţii» e literalmente absurd: creăm entităţi şi interese separate pentru a descrie ceea ce de fapt e legat organic”.

Esenţial, pe ce se bazează economia distributistă? Simplu fie spus: pe dăruire. Sună utopic? Comparaţi atunci evoluţia Encyclopaedia Encarta, elaborată după cel mai serios model corporatist (la care Microsoft a renunţat anul acesta) cu cea a Wikipedia, la care fiecare contribuie liber (şi variaţiile pe această temă, mai ales în spaţiul on-line, sunt extrem de multe. Cel mai la îndemână ar fi pagina pe care citiţi aceste rânduri).

O economie a oamenilor cinstiţi (ştiu, sună uşor anacronic. Deocamdată…), departe de iluziile şi ingineriile financiare ale vremurilor noastre. Poate a venit vremea să-i capitalismului sălbatic i se opune distributismul domestic, iar pieţei de tip junglă să i se opună, de-acum, piaţa morală a distributismului. Şi dacă tot vorbim atât de adesea despre “bucuriile simple”, poate a venit vremea să ne gândim la rece dacă merită să cumpărăm roşii fără gust de la supermarket, când le putem avea mai ieftin de la ţăranii din satele vecine (fiind o economie a oamenilor cinstiţi, combinatorii care fac ca preţul unui fruct să se tripleze pe distanţa de 30 de km dintre grădina ţăranului şi piaţa din oraş, ar cam trebui să fie scoşi din joc). În fond, premisele româneşti sunt cât se poate de favorabile. O ţară mare, cu încă mulţi ţărani care ştiu să muncească pământul (au cu ce, dar nu mai au de ce – şi asta, din cauza unei administraţii de tip hibrid, comunist-capitalist) şi din ce în ce mai mulţi tineri care au înţeles revoluţia internetului, pe care vor să-l folosească în scopul comunităţi(lor). Cu din ce în ce mai mulţi oameni care nu mai vor să trăiască în garajele urbane, muncind pe rupte în birouri, fără nici o bucurie. O ţară care stă însă prost la capitolul organizare şi, ca urmare, importă cu succes – cu tot Bărăganul şi Câmpia ei de Vest – porumb din Ungaria, seminţe din Bulgaria şi orice obicei prost din Occident. Cred însă că vom învăţa şi noi din lecţia pe care Occidentul e nevoit acum să o înveţe. Se zice că aşa fac cei înţelepţi.

Scris de Silviu Man

*La ora 20:45, la Sala Rapsodia, str. Lipscani, nr. 53. Vor lua cuvântul: John Chrysostom Médaille, Dan Puric şi Ovidiu Hurduzeu. Tot atunci se va lansa şi un alt volum valoros – “Mişcarea conservatoare” de Paul Gottfried (ediţie îngrijită de Mircea Platon, în traducerea colegului meu de pe secţiunea de Ştiinţe Umaniste şi Religie, Dragoş Moldoveanu)

** … printre care Phillip Blond: gânditor politic britanic, comentator economic şi cultural, considerat „regele filozof“ al conservatorilor britanici. David Ellerman: matematician, economist, filozof, sociolog. Doctorat în matematicã. A predat economie, matematicã, informaticã la diferite universitãţi, a lucrat la Banca Mondialã. Race Mathews: economist australian, fost parlamentar şi ministru în câteva cabinete laburiste. Actualmente este Senior Research Fellow la Facultatea de Business şi Economie a Universitãţii Monash. Stefano Zamagni: profesor de economie la Universitatea din Bologna, consultant al Consiliului Pontifical pentru Justiţie şi Pace.
Carti de acelasi autor

• A treia forţă: România profundă
• Unabomber: Profetul ucigaş
• Sclavii fericiti. Lumea vazuta din Silicon Valley

Autor: Jean Sévillia
Subtitlu: Căutăm cu disperare valori
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2009

Traducători: Alina-Daniela Marinescu şi Paul Marinescu 193 pagini ISBN 978-973-50-2494-9

Pret: 25,99 lei

Într-o lume unde informaţia se reactualizează permanent, omului de rând (adică nouă tuturor) îi revine sarcina dificilă de a încerca să înţeleagă ce se întâmplă în jurul său. Fenomenul globalist ne-a adus pe toţi mult mai aproape unii de alţii – poate mai mult decât credeam că vrem – şi, brusc, ni se cere să fim egali în gândire şi în atitudini. Alinierea la un soi de scrupulozitate morală a devenit un principiu politic şi social sine qua non al naţiunilor moderne şi civilizate de azi.

Ne-am obişnuit să invidiem iarba din curtea vecinului, chiar dacă n-o vedeam prea bine din cauza gardului. Jean Sévillia, eseist şi jurnalist francez, deschide larg poarta şi ne arată că nu numai că nu e mai verde, dar iarba din curtea galică mai e şi atacată de tot felul de paraziţi. Şi deşi începi cu precauţie, spunându-ţi în barbă că la “ei” nu are cum să fie totul aşa de negru, că e doar plăcerea perversă a unui jurnalist cu ştaif de a zugrăvi doar răul, continui totuşi să citeşti, să ridici din sprâncene sau să te cutremuri. Pentru că deşi este o realitate statistică franceză, instinctiv ştii că este deja o tendinţă răspândită la nivel mondial.

Despre ce este vorba mai exact? Despre o schimbare la nivel moral, în primul rând: drepturile omului, atât de trâmbiţate, nu-i mai permit individului să trăiască în sânul societăţii, ci să o pună pe aceasta ultimă în serviciul lui: “Binele şi răul nu mai există în sine: toate valorile, schimbătoare, sunt supuse liberului-arbitru al individului”. Toleranţa este singura direcţie, adoptată atât la nivel politic, cât şi în interiorul familiei. Începând cu nucleul familial, autoritatea a dispărut, adultul cedează în faţa copilului, nu mai ştie cum să-l educe pentru că aude din toate părţile că este interzis să interzici, interdicţia fiind percepută ca un atac la persoană.

Mai departe, şi şcoala se află într-o criză de repere, profesorii trecând printr-o perioadă de confuzie (“ Principiul fondator al IUFM: elevul trebuie să fie autorul propriilor sale cunoştinţe. Noi nu trebuie să ne pregătim pentru a transmite cunoştinţe, ci pentru a învăţa pe cineva să înveţe). Iar statisticile, aşa cum le invocă la tot pasul Sévillia sunt dramatice: elevii intră automat în clasa a cincea chiar dacă nu ştiu să citească sau “un adolescent din zece iese din şcoală fără să fi reţinut nimic”. Ca şi celelalte domenii, şcoala suferă de o boală a timpului său: “O epocă ce supraestimează drepturile individului în detrimental îndatoririlor sale”. Individualizarea este sistematic blamată pentru că nu dă naştere decât unei exagerate afirmări de sine. Cu toate acestea, societatea spune că nu mai este imoral să fii atât de preocupat de propria persoană.

Fumatul, drogurile şi alcoolul sunt parte ale acestei dorinţe crescânde de a-şi face plăcere: vârsta medie a unei ţigări cu canabis este 15 ani în Franţa. Cât despre alcool: “vomă, comă etilică: viitoarea elită economică a Franţei îşi pregăteşte cariera aplecată deasupra toaletei”. Depresia, “excesul de inexistenţă” apare astfel dintr-un mare vid de valori, nu mai există îngrădire, numai rătăcire.

Din punct de vedere sexual, ideea predominată este aceea că nimic nu mai scandalizează pe nimeni, exhibiţionismul şi voyeurismul sunt legitime, filmele porno sunt prizate de un copil din doi, chiar de la 11 ani. De asemenea, importanţa muncii a fost şi ea relativizată, nemaifiind o datorie faţă de sine însuşi, pe tineri nu-i mai atrage săptămâna de lucru de 35 de ore, ei vor să câştige bine fără prea mult efort.

Delincvenţa şi violenţa (vezi revoltele din suburbii) sunt explicate din perspectiva unui nihilism, un gap cultural, negrii sau arabii de confesiune musulmană neavând nevoie doar de politici sociale: “I-am putea acorda o slujbă puştiului înarmat cu un cocteil Molotov: dar, mai întâi, şi cineva să-l înveţe să se trezească în mod regulat de dimineaţă”.

Jean Sévillia nu aduce soluţii politice ce ar putea fi aplicate pe loc pentru regăsirea unor valori comune tuturor francezilor. El susţine că cea mai bună tactică ar fi reinstaurarea limitelor, redescoperirea tabuurilor, restabilirea autorităţii, adăugând că “fără interdicţii nu există umanitate”. Sancţiunea, “ca primă verigă a prevenirii” este o reiterare a ideii că un stat civilizat este un stat bine amendat.

Scris de Ioana RisteaCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autori: Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici
Rating:
Editura: Predania
Anul apariţiei: 2009
326 pagini
ISBN: 978-606-88781-1-6

Motto: „Practic, România e un uriaş studio de televiziune dedesubtul căruia se află un azil de noapte. Cei din studio se uită la cei din azilul de noapte nu ca la oameni, ci ca la o ,,masă biologică”, ca la o ,,populaţie” bună de manipulat, supt şi sacrificat. Cei din azilul de noapte îi privesc pe cei din studio nu ca pe oameni, ci ca pe ,,vedete”, ca pe nişte icoane, ca pe nişte idealuri pe care le poţi atinge dacă joci după regulile jocului.”

Pentru cei nefamiliarizaţi cu polemicile culturale ale zilelor noastre, trebuie spus de la bun început că dl. Mircea Platon este persona non grata în ochii celor mai mulţi dintre intelectualii „consacraţi”. Are toate calităţile pentru a enerva o întreagă pleiadă de cărturari, de la simplii purtători de diplomă şi sacou la intelectualii cu „operă” şi vechime: e erudit (dar, surpriză!, fără a-şi face un idol din erudiţie), e ancorat bine de tot în realitate (ceea ce-l împiedică să bată câmpii într-o vreme în care mulţi din gânditorii noştri plutesc prin ceaţa ideilor şi ideologiilor ca personajele din tablourile lui Chagall), are curaj şi umor (în zilele acestea, în care mai toate chipurile şi semnăturile din reviste şi televizoare ne reamintesc că nivelul de trai a crescut şi suntem fericiţi – asta pe un ton sobru, responsabil, ba chiar uşor îngrijorat) şi un verb care nu iartă. În plus, dacă e să-l credem pe dl. Mircea Mihăieş, mai e şi posesorul unei bărbi care are scopul de a spori „spectaculozitatea bine ambalatului produs de marketing”. Şi dacă atributele de mai sus nu sunt suficiente pentru a provoca repulsie, în mod sigur înfricoşătoarea triadă: conservator [1], român, ortodox (a se citi: ANTIPROGRESIST, ULTRANAŢIONALIST şi FUNDAMENTALIST) will do the job…

Mircea Platon este un caz cu totul aparte în peisajul intelectual românesc: nu scrie de dragul stilului (deşi nu am întâlnit până acum vreo persoană care să poată polemiza onorabil cu d-sa, dovadă că, în loc de argumente, dl. Platon se pomeneşte periodic inundat de la etajele superioare ale culturii cu adjective suave şi atacuri la persoană), nici aşteptând să fie remarcat de vreun for intelectual (deşi orice publicaţie culturală serioasă sau instituţie de cultură au nevoie ca de aer de oameni cu pregătirea şi talentul d-sale), nici ca să se îmbete de ovaţiile publicului. Nu scrie de dragul nimănui. Iar asta s-ar putea să însemne că e liber.

Scrisul său, ca de altfel şi scrisul elegant, sobru şi dens al d-lui Gheorghe Fedorovici, nu presupune dedublări, echivocuri, tehnici delicate de a evita răspunsurile, patinaj artistic printre concepte costelive. Iată de ce avem de-a face, în Măsura vremii…, cu o carte scrisă nu de doi publicişti/filozofi/teologi/eseişti/scriitori, ci mai ales de doi oameni. Oneşti. Şi curajoşi. Ceea ce scriu nu este exerciţiu intelectual, ci mărturisire, în cel mai limpede şi mai frumos sens al cuvântului. Acesta este motivul pentru care, deşi plină de contre puse elitei (politice şi intelectuale), cartea d-lor este o carte a afirmaţiei, iar nu a negaţiilor. Ideile nu sunt, deci, dependente de ideile opuse (precum în polemicile nesfârşite din multe şi scămoase reviste culturale sau talk-show-uri), ci de realităţi. Realităţi care acum sunt, însă, deformate. Sau ascunse prin unghere întunecoase. Ca urmare, în teatrul de umbre în care trăim de 20 + 45 ani, ne dau de înţeles autorii, nu este nevoie decât de un gest – normal şi direct : să aprindem lumina.

Opac să fii la dovezi, greaţă nesfârşită să ai de istorie şi de tradiţie, credincios al globalizării şi consumerismului să fii şi tot n-ai cum să nu înţelegi că eseurile lui Mircea Platon şi Gheorghe Fedorovici nu sunt poligon al urii şi dispreţului (aşa cum pretind unii ,,pacifişti”, care în schimb preferă epitetele domestice, de exemplu ,,ticălos” [2]). Dar, desigur, ca întotdeauna la noi, sunt greu de suportat oamenii care îşi iau menirea în serios şi preferă DA-ului ambiguu, un NU hotărât, fără paranteze şi steluţe explicative, ca în reclamele la telefoane mobile.

Măsura vremii, spuneam, este o carte lipsită de ambiguităţi: autorii leagă cu nod gros elita gnostică de fundamentaliştii hiperortodocşi (două aparente extreme având în comun mimarea adevărului şi umbrele supradimensionate), politicianismul deşănţat european de politicianismul deşănţat naţionalist (având în comun impostura), capitaliştii parfumaţi, cu morgă civilizată de comuniştii cu morgă identică şi miros asemănător – şi asta pentru că Platon şi Fedorovici ştiu că, departe de a fi elemente în opoziţie reală, aceste perechi nu sunt decât electrozii între care funcţionează de fapt sistemul. Sistem, care (o ştie orice om care a citit câte ceva despre propagandă şi o bănuieşte oricine are capul pe umeri) nu se mai impune coercitiv, cu Manifestul Partidului Comunist sau Mein Kampf-ul într-o mână şi mitraliera în cealaltă, ci, mai inteligent şi mai rentabil, mimează contrariile (sociale, politice, culturale, economice) între care se duce viaţa unei naţiuni. Ceea ce rămâne nereşapat în acest fel se numeşte „normalitate”.

Odată descoperită această enclavă a normalităţii, vom vedea mai clar locul în care ne aflăm (şi, deci, sensul vieţii noastre):

„Sântem împliniţi, adică fericiţi, în măsura în care ne cunoaştem locul propriu – în lume, în viaţa noastră. Locul, adică rostul propriu. Indiferent de gradul în care acesta este realizat, sânt împlinit. Greşeala pe care o săvârşim cel mai adesea constă în prejudecata de a crede că a fi împlinit înseamnă a ne afla la capătul unui traseu spectaculos, dificil în orice caz, că împlinirea reprezintă starea ultimă de desărvârşire, când, de fapt, noi nu sântem niciodată împliniţi, propriu-zis, ci întotdeauna într`o împlinire” (G. Fedorovici)

… “împlinire” care este radical opusă “realizării” cu orice preţ a pseudo-omului contemporan – „Un soi de android spălat pe creier de corectitudinea politică, bisexuat, fără memorie, fără istorie, fără rădăcini, un om care nu locuieşte în lume, ci în trafic, între casa în rate şi slujba corporată, în hotelul global, un clonat care îşi este propriul lui Dumnezeu.” (M. Platon)

Şi odată găsindu-ne locul, vom putem vedea limpede şi pe cel de lângă noi, viu în faţa noastră, iar nu prin ecranul televizorului, de unde divele autohtone încă ne mai solicită, în schimbul unui salariu gras, să-i ajutăm pe semenii noştri în suferinţă (trimiţând bani, detaşaţi, printr-un SMS sau, eventual, dansând pentru ei în studiourile TV).

Măsura vremii este o carte a durerii. Durerea celor care au scris-o nu este însă durere de oameni înfrânţi. Nu poţi să le transmiţi autorilor după lectură: ,,Lasă, dragă Mircea, dragă Gheorghe, it’s all gonna be OK”, fiindcă nu vorbim aici de o durere de frustraţi, emo intelectuali prizând dileme şi idei la modă, nici de durerea masochistă a victimei care ştie că e rentabil să fii victimă. O durere care nu cere calmante, alinare şi tratament medical.

Citindu-le articolele şi eseurile, nu mi-am putut scoate din minte o replică a lui Andrei Tarkovski : „Mă interesează un erou care merge până la capăt, în ciuda tuturor obstacolelor. Pentru că numai o astfel de persoană poate merita cu adevărat victoria.”[3] O formulare care poate ilustra, în simplitatea ei aparentă, destinul celor doi. Aşadar, nu trebuie uitat că această carte s-a născut din durerea celor care şi-au asumat, cu seninătate şi curaj, un drum. Drumul. Ceea ce ne urez şi nouă.

Note:

[1] Conservator a cărui semnătură (sau măcar menţionare) lipseşte însă, inexplicabil, din numărul 280, 28 iunie 2009 dedicat „Conservatorismului românesc azi” (coordonator – Cristian Ghinea), al revistei Dilema Veche. M-aş fi aşteptat ca distanţa dintre Dilema Veche şi paleoconservatorismul căruia îi aparţine şi Mircea Platon să fie ceva mai mică decât distanţa dintre Dilema Veche şi libertatea „pieţei de idei”.

[2] Vezi pe internet „polemica” Platon-Gottfried-Tismăneanu-Mihăieş, începută de la acest articol.

[3] „Dialogue with Andrei Tarkovsky about Science-Fiction on the Screen”, interviu cu Naum Ambramov (1970), în Andrei Tarkovsky: interviews, edited by John Gianvito, University Press of Mississippi, 2006.

Scris de Silviu Man

Carti de acelasi autor

• A treia forţă: România profundă
• Cine ne scrie istoria?

Autor: Alain de Botton
Rating:
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Ema Stere
280 pagini
ISBN: 978-973-7984-23-0
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

“Construim aşa cum scriem: pentru a ţine socoteala lucrurilor care contează pentru noi”. Cât timp am citit cartea aceasta, îmi venea din când în când să-mi ridic privirea să văd cam ce s-ar putea spune despre mine după felul cum mi-este aranjată camera. Locuind într-un apartament închiriat, trăsăturile mele n-ar avea cum să se vadă decât în felul în care am folosit mobilierul pentru a fi într-o cât mai mare concordanţă cu ceea ce îmi imaginez şi ştiu despre mine.

Pornind de la idea că ne construim şi ne decorăm spaţiile de locuit în funcţie de ceea ce suntem în mod ideal, Alain de Botton ne introduce în “arta secretă de a ne decora viaţa” şi în felul cum arhitectura (casele noastre şi ale altora) ne pot vorbi despre fericire. Asta în timp ce filosofii au condamnat nevoia de “împodobire”, considerând că starea de bine nu are niciun fel de legătură cu materialul şi vizibilul. Psihologic vorbind însă, capacitatea de te lega de lucruri atrăgătoare, chiar dacă ele sunt fragile şi vremelnice, este un semn de bunăstare psihică.

În acelaşi timp însă, nu este pertinent a crede că cei ce posedă case frumoase au şi caractere pe măsură. Deşi afinitatea între frumuseţe şi bunătate are un fundament teoretic solid, Alain de Botton ne aminteşte totuşi de minunatele conace de pe malul lacurilor locuite de criminali şi tirani.

Conform autorului, semnificaţia arhitecturală a unei construcţii se relevă în situaţii de viaţă-limită, atunci când suntem puţin trişti, pentru că o stare de spirit bună ar însemna, de fapt, lipsa de atenţie pentru ceea ce ne înconjoară, ca de exemplu, o casă veche acoperită cu iederă.

În continuare, următorul capitol al cărţii ne trece prin istoria stilurilor de construcţie diferite, din Antichitate şi până în timpurile moderne. Dacă arhitecţii clasici şi clienţii lor nu aveau nici cea mai mică urmă de originalitate, repetiţia constituind norma, modernii secolului al XIX-lea aveau la dispoziţie o paletă largă de opţiuni în privinţa construirii unei case dar şi problema pe care o au de obicei opţiunile nelimitate, şi anume aceea de a crea un haos total. Frumuseţea în arhitectură devine încet-încet un tabu şi asta din cauza unui nou tip de oameni, inginerii. Utilitarismul clădirilor lor a fost îmbrăţişat şi de o minoritate influentă de arhitecţi (printre care şi Le Corbusier), fascinaţi de siguranţa afişată de noua unitate de măsură, funcţionalitatea. Şi totuşi, revenind la firul conductor al întregii cărţi, de Botton face apel din nou la motivaţiile psihologice ale alegerii unei case: ea nu trebuie doar să ofere adăpost, ci, în termenii lui John Ruskin “să ne vorbească – să ne vorbească despre ceea ce ni se pare nouă important şi despre ceea ce avem nevoie să ni se reamintească”. Şi ceea ce ne oferă ele sunt “viziuni ale fericirii”: atunci când spunem că o clădire este frumoasă, este “semnul că am nimerit peste o articulare materială a ideilor noastre de viaţă împlinită” (aici intrând mobilierul, acoperişul, ferestrele etc). Mai mult, felul cum ne aranjăm spaţiile de locuit vorbeşte despre valorile după care ne ghidăm în viaţă.

“Frumuseţea este promisiunea fericirii”, spune Stendhal. Iar atunci când ne decorăm casele cu fotografii, tapete sau veioze e ca acestea să facă să existe în continuare eul nostru ideal, pe care noi îl percepem ca autentic. Aşa cum arată de Botton, identitatea noastră se îmbogăţeşte în contact cu clădirile care ne atrag, chiar şi primii teologi susţinând că Dumnezeu ar putea fi mai bine înţeles prin intermediul frumuseţii.

La fel ca şi în celelalte cărţi ale sale, influenţa filosofului Alain de Botton îşi pune şi aici amprenta, arhitectura devenind astfel prilej de a vorbi despre valori umane, moralitate sau idealuri. Abordate din perspectivă psihologică, probleme ca armonia şi dezechilibrul, ordinea, eleganţa sau coerenţa ne învaţă mai multe despre noi înşine, o autocunoaştere care ne este necesară. Cartea este o introducere binevenită în domeniul arhitecturii mai ales pentru persoane care pot aprecia frumuseţea unei clădiri, dar care nu cunosc elemente din domeniu. Un plus este şi multitudinea de ilustraţii, care ajută enorm procesul de înţelegere a importanţei clădirilor în care se desfăşoară viaţa noastră de zi cu zi. Mie mi-a plăcut şi pentru că Alain de Botton ne spune că e important să ne încredem în senzaţiile şi experienţele noastre, iar alternanţa tonului emoţional cu cel raţional îi reuşeşte de minune.

Scris de Ioana Ristea

(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)Carti de acelasi autor

• Eseuri de indragostit
• Consolarile filozofiei
• Sex, shopping si un roman
• Eseuri de indragostit

Autor: Elena Dulgheru
Rating:
Editura: Arca Învierii
Anul apariţiei: 2004, ediţia a III-a
Prefaţă de prof. univ. dr. Manuela Cernat
279 pagini
ISBN: 973-85077-6-6

Dacă ar fi să expediem în câteva rânduri cartea “Tarkovski – Filmul ca rugăciune. O poetică a sacrului în cinematograful lui Andrei Tarkovski” , am trebui să spunem măcar că Elena Dulgheru a reuşit nu o monografie costelivă (aşa cum cred mulţi că trebuie discutată arta), ci o operă cu o structură simfonică, care se deschide cu o scurtă biografie a regizorului, lipsită de picanterii şi indiscreţii, în care se pun în valoare mai cu seamă detaliile relevante pentru opera lui Tarkovski (lupta cu frigul şi foamea a Mariei Ivanovna Vişniakova – mama sa, şi izolarea de viaţa publică pentru zeci de ani a poetului Arseni Aleksandrovici Tarkovski, tatăl său; chinul montajului la filmul Oglinda; cunoscuta luptă cu autorităţile sovietice, de aproape un deceniu, pentru filmul Andrei Rubliov etc.). Biografia este urmată de partea cea mai consistentă a volumului – anume analiza elementelor care compun sacrul din opera tarkovskiană : spaţiul (cu remarcabila nuanţare a motivului casei), timpul, motivul christic (cuprinzând studiul elementelor naturii şi animalelor-simbol, chipul femeii şi al copilului etc.).

Epilogul este urmat de o „addenda” cuprinzând detalii de culise din conflictul mai sus menţionat privind soarta lui Rubliov, o conferinţă despre Apocalipsă, rostită de regizor în 1984 la Londra, o excelentă traducere, semnată de autoare, din poeziile lui Arseni Tarkovski introduse în filmele fiului său, încheind cu un mic grupaj de opinii ale spectactorilor, prilej pentru adevărate uimiri (cum altfel se poate numi starea pe care o încerci când afli că o spectatoare, maistru la o uzină din Novosibirsk (!) i-a scris lui Tarkovski, după ce a văzut de patru ori Oglinda, următoarele cuvinte, care fac mai mult decât toate tratatele despre rolul artei în societate: “Pentru prima dată în viaţa mea, filmul a devenit o realitate, iată de ce merg la el: ca să trăiesc în el.”)

Dincolo, însă, de această descriere frustă a volumului, prima întrebare pe care ne-o punem este: în ce fel trebuie să priveşti filmele/capodoperele lui Tarkovski pentru a le pătrunde sensurile? Cu alte cuvinte, cum priveşti însăşi privirea artistului? Aici, la primul obstacol al înţelegerii, trebuie să lepezi haina de critic şi să o îmbraci pe aceea de martor. Şi asta pentru că nu poţi sta băţos şi rumega doct şi absent concepte de tehnică sau simbolistică a imaginii când pe ecran ţi se arată Zona din Călăuzasau visele din Copilăria lui Ivan. Pentru a începe să înţelegi filmele acestui uriaş rus, nu trebuie să dai asaltul cu teorii, ci trebuie să ştii să te laşi cucerit. Tarkovski nu face filme din idee, ci din durere, iar adevărurile din filmele lui nu se lasă uşor capturate, ci emană tainic. Iată de ce îţi trebuie auz bun şi văz limpede, neobosite de păreri gata mestecate. Auz şi văz. Şi mirare.

Auz, văz şi mirare are din plin autoarea. Şi mai are şi o foarte bună pregătire teoretică, pe care nu o foloseşte ca unitate supremă de măsură. Şi talent literar, pe care nu-l consumă mai mult decât e nevoie. Însă toate aceste calităţi nu sunt suficiente pentru a scrie o carte precum cea de faţă. Mai este nevoie şi de un alt ingredient, cu adevărat rarissim în critica de la noi: simţul inefabilului. Elena Dulgheru ştie bine liniile de forţă ale cinematografiei tarkovskiene, dar nu le îngroaşă, nu le disecă, ci doar le urmăreşte atent, parcă spre a nu le perturba cu prezenţa. Cartea domniei sale este, poate, cea mai delicată (oricât de straniu ar părea acest adjectiv!) hermeneutică a operei vreunui cineast. Delicată datorită artei cu care lasă loc de mister când vorbeşte despre opera a cărei sursă şi materie primă este misterul şi despre omul cel viu din spatele camerei :

“Ne apropiem astfel de aspectul central al stilisticii limbajului cinematografic tarkovskian: capacitatea de a reda pe peliculă «materia îndumnezeită» şi de a suprinde profilului sacru al persoanei, de a găsi, prin imaginea filmică – ca să-l parafrazăm pe Uspensky – expresia vizuală a transfigurării”. (subl. mele, S.M.)

Elena Dulgheru nu „s-a agăţat” de operă, nu a avut ambiţii de critic care ţine morţiş să se facă remarcat prin învecinarea cu un artist ce a făcut istorie, nu a încearcat să tragă în toate părţile de obiectul analizei sale pentru a corespunde unei grile de interpretare dinainte stabilite. A ascultat vocile interioare ale operei şi le-a descris tandru şi cu meşteşug. La Andrei Tarkovski mai mult ca la orice alt regizor de film, forma este îngemănată cu conţinutul, aşadar munca autoarei nu a fost o muncă de sondare, de spargere a nivelurilor “inferioare” ale operei pentru a avea acces la cele „superioare”, ci de a pune în lumina corectă opera, care astfel se mărturiseşte singură:

“Rafale neaşteptate de vânt brăzdează toposul casei din OGLINDA, ori pe acela neprimitor al Zonei; vântul pornit din senin trădează întotdeauna prezenţa – binecuvântătoare sau ameninţătoare – a divinului, în imediata vecinătate a fiinţei: invizibilul parcă de-abia se abţine să nu irumpă în epifanie!”

Dacă Ortega y Gasset scria că “Am înţeles sau explicat un fenomen când i-am descoperit expresia foronomică, formula de mişcare”, putem spune că Dulgheru a intrat în lumea tarkovskiană pătrunzând în Timpul operei, Timp meditativ, sediu principal al tainelor zugrăvite de artist. Rezultă de aici, şi poate părea paradoxal, o interpretare care se impune de la sine, a cărei forţă constă nu în suma şi greutatea argumentelor, ci mai aleg în fineţea contactului exegetic – contact care are loc nu numai prin idee, ci mai ales prin intuiţie, adică printr-o inteligenţă de esenţă supraraţională. O lucrare precisă, ferită de ispitele dogmatismului. Îmi vine chiar să spun că orice alt tip de studiu, concurent cu Tarkovski – Filmul ca rugăciune ar avea ca rezultat un portret ne-real al regizorului rus, sau dacă nu ne-real, cel puţin incomplet.

Asumându-şi discret rolul de călăuză prin universul “Călăuzei”, Elena Dulgheru a reuşit nu numai o carte despre arta filmului, dar şi o carte despre sufletul omului, aşa cum se reflectă el în poligonul de minuni care este Cinema-ul, prin ochii pătrunzători şi trişti ai lui Andrei Tarkovski – cel iubit de muze, de oameni şi de îngeri, numai de birocraţii sovietici nu. După lecturarea volumului, se impune fără îndoială (re)vizionarea filmelor „omologului lui Dostoievski din domeniul artei a şaptea”. În linişte, poate chiar în singurătate, fără suc şi fără popcorn.

Scris de Silviu Man

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor