Autor: Monica Lovinescu
Rating:

Intelectualii occidentali - aliaţii paradoxali ai torţionarilor

Românii s-au zbătut sub lipsurile generate de comunism aproape 45 de ani, revoltaţi pe deasupra de nepăsarea occidentalilor. Vroiam dinspre ei o reacţie clară de condamnare a faptelor criminale, a ideilor fixiste, într-un cuvânt generarea unor forme de presiune pentru restabilirea justiţiei. În loc de toate acestea aflam stupefiaţi că în Franţa cea mult admirată de noi intelectualii în majoritate erau filocomunişti, că încercau să disculpe socialismul care nu ar fi fost pasămite bine interpretat în Est, că nu există - cum ar putea fi! - lagăre de concentrare şi nici milioane de morţi sub stalinism. Că de fapt toate chinurile noastre erau o iluzie şi că au dreptate torţionarii noştri.

Vocea speranţei

În acest context de mare ameţire intelectuală, printre puţinele voci care trimiteau o formă de speranţă puţinilor ascultători curajoşi s-a numărat şi Monica Lovinescu, o persoană care a încercat prin cronicile sale culturale, aflate pe un prag etic să arunce şi o privire permanent critică asupra comunismului, să încurajeze şi fenomenele literare româneşti autentice ori să combată valori false ori degradate (Mihai Beniuc, Sadoveanu, Arghezi).

Ceea ce avea Monica Lovinescu în plus prin exilul pe viaţă de la Paris era aşezarea sa într-o literatură liberă care curgea doar după legile valorii literare, a succesului editorial, a iniţiativelor la nivel individual artistic. Când a comparat cu peisajul literar din ţară, a constatat forme anapoda - 1. toate revistele literare erau conduse de scriitori, nu de critici, care pe deasupra erau mai mereu excluşi şi din comisiile de premiere; 2. se ajunsese la o formă de scleroză intelectuală de adorare indistinctă a clasicilor; 3. antologiile erau alcătuite după cercuri de interese, nu după valoare; 4. erau traduşi în Occident intelectualii aliniaţi, nu cei cu adevărat valoroşi, iar când de pildă Paul Goma are succes în Occident cu romanul său Ostinato, confraţii săi fac orice să-l excludă din rândurile lor.

Nepăsarea de toate zilele

Evident că oamenii obişnuiţi din cultura franceză nu puteau sesiza astfel de nuanţe, le lipsea bineînţeles informarea, probabil comunismul era pe de-o parte un subiect tabu, pe de alta nu avea un caracter mediatic de impact, şi de aici iată ignoranţa occidentală. Dar a dispărut azi comunismul? Nu cumva mai dăinuie prin câteva state din lume în forme mai mult sau mai puţin totalitare - să ne gândim la cenzura informatică chinezească sau la sclavia în care sunt ţinuţi şi azi coreenii de nord, la cubanii lui Fidel Castro atât de admiraţi pentru muzica lor antileană sau, de ce nu, în ultima vreme la venezuelenii de sub Hugo Chavez care a ajuns la delirul de a se vrea preşedinte pe viaţă. Să-l uităm oare pe preşedintele bielorus care s-a înţepenit acolo de nu ştiu câţi ani sau chiar pe simpaticul Putin care continuă să conducă ţara, deşi a avut două mandate. Da, ridicăm din umeri, de fapt nu ne pasă, cum nici occidentalilor nu le păsa de noi. Aveau treburi de consumatori, de distracţii, de călătorit. Eroismele şi dezvăluirile nu sunt la modă, sunt stânjenitoare, monştrii trebuie lăsaţi în pace să-şi facă numărul şi pe cât posibil trebuie ignorate faptele lor sau negate de-a dreptul.

Aparenta luptă cu morile de vânt

În astfel de condiţii antipolitice Monica Lovinescu a trebuit să-şi continue pledoariile pentru revenirea la adevărata cultură românească, să identifice puţinii intelectuali occidentali cărora le păsa sau care se trezeau din orbirea comunizantă, să fie glasul unor scriitori români din exil care erau interzişi cu desăvârşire a fi citiţi în ţară, ca Mircea Eliade sau Emil Cioran. Şi detaliind aceste trei aspecte realizez cât de puţin am spus despre activităţile acestei femei energice la pătrat. Câtă speranţă aducea vocea ei pentru intelectualii care nu dezertaseră de la condiţia de om. Putea fi şi altfel undeva, simţeau ascultătorii ei - fără frică, fără falşi idoli, fără lătrături ideologice, fără mizerie, fără foame şi nedreptăţi strigătoare la cer.

Hm, oare nu m-a luat demagogia?

Oare nu i-am atribuit comunismului ceea ce ar putea fi atribuit oricărui stat? Oare acum nu există toate acele lucruri, nu mi-e frică mie de directoarea mea, nu văd o mulţime de colegi cum stau slugarnici să-i asculte elucubraţiile, nu o văd lătrând în şedinţe, nu face mizerii şi toate celelalte? Da, pare că nu s-a schimbat nimic, dar am posibilitatea de a pleca din acest loc şi de a face altceva, aici sau în Antarctica. Îmi pot găsi un acolo mai bun, fără să pierd ce am aici. Pentru oamenii aflaţi sub comunism nu exista posibilitatea unui acolo, erau de cele mai multe ori sclavii unui loc - tinerii din armată, oamenii urmăriţi de condicuţă şi mai ales deportaţii. Era doar un acolo înspăimîntător şi un aici din care nu mai rămânea nimic.

Ale, ale! Comunismul nu mai e! Dar comuniştii?

Evident că atunci când pronunţi numele lui Monica Lovinescu te aştepţi la adevărate diatribe contra comunismului. Cum subiectul din păcate nu mai interesează majoritatea tineretului nostru necititor, multe din frazele patetice, revoltate, colosale prin indignarea lor ale autoarei azi sunt cumva deplasate. Să dăm timpului ceea ce-i aparţine şi să selectăm ceea ce rămâne, aurul lovinescian care poate fi privit din mai multe perspective. Orice doctrină are o faţa invizibilă, raţională şi faţa vizibilă, socială. O ideologie şi-o economie proprie. Cu aceste consideraţii să vedem ce ne spune despre cele două componente ale comunismului, Monica Lovinescu.

De la început remarc caracterul preponderent al ideologicului comunist manifestat prin trei zone aproape distincte: idealuri, mentalitate, cenzură.

Să vedem cum fascinează comunismul.

Crede că istoria are un sens, anume acela de a ne face pe toţi comunişti. Afirmă că prin eliminarea societăţii capitaliste dispar toate formele de exploatare (totuşi Raymond Aron constată însă de fapt că a apărut în comunism o elită diriguitoare care se bucură de o putere absolută mult mai mare decât a regilor). Promite un om nou, "multilateral dezvoltat" - deşi nu a şi-a făcut simţită prezenţa decât în propagandă. Crede în virtuţile totale ale educaţiei, îi condamnă pe toţi cetăţenii la fericirea de a fi dirijaţi, le vorbeşte despre frumuseţea de a fi izolaţi de restul lumii. Seduce cu mitul paradisului terestru când toţi oamenii sunt egali şi primesc "un salariu, başca pensia" (cum zicea Conu Leonida), dar din păcate acesta este mâine, totdeauna mâine şi coincide cu apariţia omului nou a cărui specie încă nu a fost inventariară de zoologi. Să ne amintim că şi Ilie Moromete în al doilea volum al lui Marin Preda se certa cu fiu-său, propagandistul Niculae dacă omul poate fi schimbat sau nu. Când sunt epuizate aceste idealuri sau li se demonstrează falsitatea, abia atunci sunt amintite experienţele socialiste ale ţărilor nordice care însă nu entuziasmează pe nimeni tocmai fiindcă sunt funcţionale.

Mecanica mentalităţii

Cu astfel de idealuri comunismul şi-a pornit uriaşa maşinărie propagandistică de ameţire a intelectualilor. În plină perioadă de opresiune - în anii lui Gheorghiu Dej aflăm că în Franţa numeroşi intelectuali se înscriau în partid ca şi cum s-ar fi convertit la o religie, începeau să sufere de rinocerita descrisă de Eugen Ionesco. De fapt, cum spunea Edgar Morin, a fi intelectual marxist e o contradicţie în termeni deoarece îţi abandonezi propria gândire critică pentru a sluji nişte idealuri discutabile, ale altora şi despre care nu ştii cât de viabile sunt.

De aceea aici se înregimentează în primul rând rataţii culturii, oamenii care au diplome, dar nu şi cap vrednic de ele. (Am aflat undeva de la Monica Lovinescu că termenul de intelectual este foarte recent, a apărut la începutul secolului XX cu ocazia afacerii Dreyfus în care a fost implicat Emile Zola şi cumva era intelectualilor - văzuţi deseori ca nişte supra oameni - coincide cu era ideologiilor. Un alt francez, Jules Monnerot, este categoric când afirmă că intelectualii sunt "hauts parleurs plus que beaux parleurs".)

Acelaşi Monnerot crede că a fost comunismul un fel de Islam al secolului XX care presupune o intoxicare catastrofală, aidoma drogului. Ungurul Paloczi-Horvath, în cartea sa La Delivrance, arăta care sunt semnele dezideologizării marxiştilor: "odată închişi, comuniştii convinşi nu puteau renunţa dintr-o dată la sistemul ce le justifica existenţa. Îl renegau pe Stalin, dar se agăţau imediat de Lenin. Când renunţau la Lenin, se aruncau în braţele lui Marx şi Engels. Când ultimul baraj ceda şi Marx el însuşi era pus în discuţie de demonul critic, începea marea criză". Omul se împotmolea în ideologie, mai mult era mulţumit de propria sa reificare.

Aflăm că Arghezi aşa de tare s-a înjosit încât a afirmat că prin comunism am avut de-a face cu cea de-a treia descălecare, adică înfiinţarea unei noi naţii. Cel mai adesea pentru a putea supravieţui acestui sistem când rigid, când schimbător după cum bătea vântul politicii externe, oamenii au adoptat arma vicleniei, necesară pentru a supravieţui - "sclavul e nevoit să-şi făurească arme care să semene cu ale stăpânului, fără să ştie că viclenia e o armă cu două tăişuri, cine din cei care au întrebuinţat-o s-a mai dezbărat vreodată de ea?". Aspectul cel mai clar ideologic al comunismului este că de fapt nu poate realiza egalitatea între cetăţeni. Andrei Amalrik a dat un exemplu clasic: "rachetele sovietice au ajuns în Lună, dar în satul în care trăiesc, cartofii se culeg mai departe cu mâna". Şi priviţi azi la miracolul chinezesc şi la dughenele din complexul Europa, la politica mârşavă chinezească prin care sunt falimentaţi negustorii şi producătorii occidentali cu produse ieftine şi de cea mai proastă calitate. Ce fel de miracol e ăsta? Miracolul minciunii.

Vorbe sub ghilotină

Aceste adevăruri despre comunism au putut fi spuse fie de oameni de cultură fugiţi în Occident, fie de cei care au transmis documente cutremurătoare spre acelaşi loc riscându-şi libertatea şi viaţa. În propria ţară nu se putea spune nimic din adevăr întrucât funcţiona cea mai straşnică cenzură. Însuşi Lenin afirmase în 1921 că nu este permis într-un regim socialist să nu existe cenzură. Iată care erau tabu-urile esenţiale româneşti: procesele politice, închisoarea, colectivizarea, canalul. Actele de eliminare a unor fraze, capitole, cărţi erau justificate fie cu expresia "se supără ruşii, fie cu aceea insiduoasă dacă până şi" marele Sadoveanu a cedat, cine eşti dumneata să pretinzi"". Şi, fără legătură, mi-a revenit în minte povestea cu Şcoala de Literatură urmată de Nicolae Labiş sau de Nichita Stănescu care era situată în vecinătatea Ambasadei Ruse, cea care conducea de drept ţara în acea perioadă. Poftim revoltă literară cu acord rusesc!

Cum funcţionează cenzura. Simplu, cuvântul în comunism are o forţă magică. El nu exprimă obiectul, el este obiectul, nu numai camuflează realitatea, o şi înlocuieşte. Mă gândeam la raportările la hectar. În perioada comunistă au fost raportate cele mai mari recolte din istorie pe hârtie. Oamenii stăteau la raţie la pâine, dar aveam cele mai fabuloase recolte.

Cum arăta umorul comunist, cenzurat. Era "un umor ofensiv, dirijat, aspru, fioros" chiar în cazul în care râsul era încurajat oficial, el îngheaţă pe buze, transformat, înainte de a se fi născut, într-o satiră rece, laborioasă, didactică". Atunci când râsul este interzis, exclama din Franţa Eugen Ionesco "se clădesc închisori şi iau fiinţă lagăre de concentrare".

Ca să camufleze eşecurile comuniste, Evgheni Evtuşenko (tipul care a provocat extaze literare cu câteva luni în urmă la Bucureşti) afirma în anii "™60 că şi creştinismul a avut propria inchiziţie. Monica Lovinescu nu contestă acest fapt, dar adaugă că "creştinismul nu a promis paradisul pe acest pământ. Pe când acela proclamat de comunism a şi început să-şi arate roadele; până şi Evtuşenko le enumeră: teroare, mizerie, frică." Cenzura milei, cenzura vocii populare: "rareori s-a vorbit mai mult în numele unui popor pus sistematic să tacă, ca de când s-au instalat comuniştii la putere".

Faţa nefardată a comunismului

Am întrezărit largul câmp de manifestare teoretică a comunismului. Să vedem ce a adus practic acest sistem, selectând câteva informaţii din aria sa socială, vizibilă, nu din cea pieptănată pe care comuniştii aveau obiceiul s-o prezinte vizitatorilor străini, orbiţi de succesele de protocol. Elita comunistă avea o putere despotică. Pierre Emmanuel mărturiseşte că în 1947 a văzut pentru prima oară frica în stare pură, frica animalică "care-l schimbă pe om într-o cârpă". Soljeniţân mărturiseşte că acele lagăre în care au fost zeci de milioane de victime erau mai groaznice decât cele hitleriste fiindcă din ele lipsea speranţa oricărei eliberări. Oamenii mureau în lagăr, în schimb intelectualii occidentali găseau de cuviinţă să le nege existenţa. Şi ca o notă evidentă, nici până azi nu au fost condamnaţi torţionarii regimului, având cele mai grase pensii, stând în case naţionalizate furate de la adevăraţii proprietari, dându-ne lecţii de morală şi de economie.

Un activist mărturisea în perioada anilor "™60 că a spune adevărul echivalează cu a te declara duşmanul poporului. Probabil că prietenii poporului practicau sistematic minciuna. Comunismul a fost singurul regim în care sclavul era reprezentat de către stăpân, zice Monica Lovinescu undeva, şi adaugă despre regimul de la Kremlin de pildă că "înainte de a interveni în Cehoslovacia a avut de ales între a se arăta cum este: adică un regim de caste cu privilegii exorbitante sau cum ar dori să se creadă că este: un regim socialist". Cât adevăr se ascunde şi azi în afirmaţia lui Marek Hlasko care cerea condamnarea comunismului de către un juriu de criminalişti, un proces deschis al comunismului care să fie văzut ca o altă formă de nazism şi astfel să se elibereze într-un fel acest Est oropsit de petele de sânge ale trecutului. Din păcate tot atât de adevărate rămân şi azi constatările Monicăi Lovinescu: "câţi anchetatori, câţi călăi sunt mai departe în posturi sau trăiesc liniştiţi din pensia lor substanţială (care porneşte apropo de la 50 de milioane azi!!!) fără a purta nici un fel de răspundere, nici măcar morală a crimelor lor?"

Trebuie să ne cunoaştem martirii şi să nu ne uităm monştrii!

Altfel vom da prilejul reapariţiei unei noi utopii unde oamenii vor îmbolnăvi iar cuvintele şi le vor aşeza într-o altă limbă de lemn. Monica Lovinescu ne recomandă câteva cărţi care să ne ardă lenea şi comoditatea şi ignoranţa occidentală nou dobândită: Marchizul de Custine - Scrisori din Rusia. Tibor Dery - Dl. G.A. la X., Robert Conquest - Marea teroare, Anatoli Martcenko - Mărturia mea, la care evident trebuie să-l adaugăm pe maestrul genului, Alexandr Soljeniţîn, a cărui carte fundamentală Arhipelagul Gulag tocmai este distribuită prin chioşcurile de ziare.

Mă despart cu greu de Monica Lovinescu

De metoda ei de pildă de a analiza volumele de nuvele prin intermediul îndeletnicirii personajelor, de aerul său senin şi în acelaşi timp plin de pasiune contra nedreptăţii şi minciunii. Din păcate a aparţinut unei generaţii ratate. A trebuit să lupte pentru idealuri politice, nu pentru literatură. A trebuit să se cenzureze tocmai pentru a nu face rău unor persoane vizate din ţară.

În urmă cărţii sale, am consemnat o mulţime de învăţăminte. Poate cel mai cutremurător dintre ele este că există numeroase forme de exploatare şi că niciun proiect nu le poate elimina pe toate. Progresul nu are sens, Emil Cioran spunea că "fuga după mai bine înseamnă contrariul binelui". Uf, câte ar mai fi de spus, despre materie, despre Satana care înseamnă degradare, despre relaţia dintre stat şi libertate, despre studiul asupra curajului care azi nu mai are sens fără un capitol dedicat parodiilor sale. Dar să mai citească şi alţii. Cartea aceasta m-a aşteptat pe mine o mulţime de ani. Cine vrea să ştie mai multe despre comunism şi rezistenţa prin cultură va trebui să treacă prin ea.

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea

Autor: Monica Lovinescu
Rating:

"După ce-mi pierd timpul răspunzând la felicitări, n-are sens să-l mai risipesc aici plângându-mă. La urma urmei, cum aş reacţiona în faţa unei cutii poştale goale şi a unui telefon amuţit? Nu m-aş simţi părăsită? ["] Pentru ca acest jurnal să nu devină un bulletin de analize medicale şi un lung şir de reţete, mă opresc aici, în pragul anului 2001." Început şi sfârşit în cel de-al şaselea jurnal şi ultimul al vocii de la Europa Liberă, Monica Lovinescu.

În 1998, Monica Lovinescu avea 75 de ani. Scriitura însă e proaspătă, plină de nerv, lucidă, de observatoare fină în deplinătatea puterilor. Mai mult, un prieten de familie, reîntâlnind nu cuplul Monica Lovinescu - Virgil Ierunca, ci "formaţiunea geologică" (aşa cum i-a denumit Gabriel Liiceanu), spune despre ei c-ar arăta ca la 30 de ani. Şi totul în acest Jurnal dovedeşte plenitudinea unei existenţe responsabil asumate. Terminat în pragul noului mileniu, ultimul jurnal este o cronică politică şi culturală ale unor timpuri de prefacere, de adâncă schimbare.

Cultural, diarista urmăreşte cu frenezie evoluţia artistică din România. Notează conţinutul convorbirilor telefonice, al scrisorilor, al discuţiilor avute cu nume mari: Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Doina Jela (a cărei carte, Această dragoste care ne leagă, ocupă un spaţiu generos în Jurnal), Stelian Tănase, etc.Cei doi soţi sunt din ce în ce mai apreciaţi, li se fac tot felul de propuneri de colaborări, de emisiuni, de articole, primesc lucrări de poezie, proză sau filosofie şi sunt rugaţi să dea un verdict, cărţile lor au parte de critici elogioase. Invitaţiile de orice fel sunt refuzate invariabil de Virgil Ierunca (omul despre care acelaşi Liiceanu spunea: "Faptul că important este să ai caracter şi că e bine să nu prostituezi cuvintele - cam la atât s-a rezumat doctrina lui Ierunca - nu face obiectul nici unei discipline şcolare"), pe când soţia lui face eforturi de a refuza cât mai elegant acele solicitări cărora i s-ar părea inutil să le dea curs.

Din toate notele, totuşi, reiese încercarea de a nu se mai ancora de trecut; prezentul este, însă, viclean şi potenţial răpunător, singura soluţie rămânând căutarea adevărului. Atentă la detalii, dar nu maniacă, Monica Lovinescu taxează orice nepoliteţe, orice încălcare flagrantă a bunului simţ, fie că este vorba de orgoliile nemăsurate din cultura românească, din politica franceză sau americană. Îngrijorările sunt autentice, zbaterile nemărginite chiar şi în tăceri.

Singurele note cu accente personale sunt cele din care transpare intimitatea cu moartea. "Ascult chiar în clipa de faţă Cvintetul pentru clarinet op. 115 al lui Brahms. Şi, ca de fiecare dată, îmi vine să lăcrimez la o frază din mişcarea a doua ce mi se pare a rosti cel mai inexorabil - şi discret - finitudinea noastră. Trecem, ca acest murmur, la suprafaţa lucrurilor, a noastră, a lumii şi dispărem într-o tăcere ce mai păstrează doar o clipă amintirea sunetului. De abia dacă zgâriem tăcerea". "Beckettizarea", formula proprie de descriere a aneantizării, a pierderii controlului asupra propriului trup nu e vaiet, nu jelire, nu strigăt. Nu intervenise încă profunda uitare. "Cu fiecare moarte ilustră, îmi spun că avem un adevărat har în a ne sabota sistematic istoria. Şi asta pentru că nu suntem capabili să respectăm minima ei condiţie: civilizaţia aducerii aminte" (Gabriel Liiceanu).

Scrisă de Ioana Ristea

Autor: Doina Jela
Rating:
Editura: Vremea

O sută de zile cu Monica Lovinescu este, dacă mi-e permisă formularea, un fel de reality-show având de fapt ca protagonist nu un om, ci taina omului aflat în apropierea morţii. Despre oameni se scriu biografii cu fraze întortocheate, articole, polemici şi necroloage. Despre taine se tace şi atât. Iată aşadar de ce voi vorbi în puţine cuvinte.

În primele luni ale lui 2008, în timp ce pe frontispiciul infinitului mare - acela al scriitorilor cu sau fără vocaţie, al prietenilor de drum lung sau de ocazie şi al securiştilor de profesie - Monica Lovinescu capătă meritate, întârziate şi funeste majuscule şi aldine, în infinitul mic, al ultimelor zile, al rezervei de spital, al apartamentului cu cărţi şi discuri de vinil, Monica devine, pentru Doina Jela, Monicuţ; această carte, scrisă de la frontiera dintre diminutivul intim şi augmentativele sociale, este un mic şi preţios adaos de hârtie şi suflet la viaţa unui om (nu a unei legende) în carne şi oase, poate ultima fotografie a unei comete ce mai are puţin şi iese de pe cerul unei lumi smulse din ţâţâni...

O carte în care vioara martorei Doinei Jela cântă adagio cu limpezime pe deasupra oceanului de stări ce se succed parcă dramaturgic, pe capitole, dar totodată carte cu o copleşitoare energie latentă ce iese la suprafaţă pe parcurs, o durere "freatică" de dincolo de detaliile zilnice notate cu acribie în primele pagini.

O negură existenţială în aceste rânduri, străpunsă doar de unele irizări fulgerătoare; precum episodul în care Monica Lovinescu, de mult timp căzută la pat, cu două săptămâni înainte de a muri, auzind că familia infirmierului cambodgian care o îngrijea a fost ucisă de khmerii roşii, începe să mănânce grav, "cu simţ de răspundere parcă", un măr, reluându-şi vechiul reflex de a se întări pentru a porni la luptă în apărarea celor slabi. Precum scena cu autoarea pomenindu-se cântând Trenule, maşină mică, moment artistic ad-hoc evaluat de bolnavă cu calificativul "colosal"...

O carte indiscretă, după cum şi autoarea recunoaşte. Dar, straniu, nu o indiscreţie de paparazzo, nu o violare a intimităţii. În ciuda multitudinii detaliilor care de obicei se trec sub tăcere, din carte răzbate, dincolo de dovada "extraordinarei demnităţi şi discreţii în suferinţă", dincolo de durere şi parcă de o furie surdă din partea celei ce a scris-o, o mare dragoste. Dragoste cu care Doina Jela a condus-o pe Monica Lovinescu până aproape de marginea Styx-ului, dincolo de care începe, cu funerarii, lacrimi şi palavre îndoliate, istoria.

La 21 aprilie 2008, la doar o zi "după", Gabriel Liiceanu considera oportun să afirme în Cotidianul: "Românii preferă să-i uite pe cei care le-au dăruit ceva esenţial din viaţa lor, deoarece, dispărându-le simţul comunitar, aşa cum nu mai cred în jertfă, cred că e mai bine să nu datorezi nimic nimănui". Însă pe mai mult de 10 pagini din carte sunt culese reacţiile oamenilor de rând, scrise pe formurile ziarelor. Nici un semn de Alzheimer naţional printre ei. Oamenii "de jos" n-au uitat - fie că îi ascultau, cei mai în vârstă, vocea "ţigărisită" de la Europa Liberă, fie că au descoperit cu mirare, cei mai tineri, Diagonalele sau Apa Vavilonului. A uitat numai cine n-a iubit-o.

O carte cu vocaţie cinematografică, în care vedem cum Monica Lovinescu trece, de la starea de urgenţă perpetuă în care a trăit, la liniştea de dincolo... De aici poate resimţim tristeţe şi teamă pentru cenuşa celor doi, pentru povestea ce se destramă fără ca nimeni să nu mai încalece pe-o şa ca să înceapă altă poveste, teamă ca nu cumva viaţa Ieruncilor să nu fi fost "doar" un exemplu de "ortoetică", iar Styxul lor, doar Dâmboviţa absenţelor noastre.

Scrisă de Silviu Man

Autor: Monica Lovinescu
Rating:

Cine este Monica?

Nu Monica Lovinescu. Ci doar Monica. Copilul crescut în umbra lui Lovinescu (acceptat ca o pisică), adolescenta euforică şi îngrijorător de lucidă sau femeia mutilată şi întărită de exil şi comunism. Şi tocmai aceste faţete umbrite ale Monicăi Lovinescu se întrezăresc în paginile cărţii, o veritabilă comoară pentru toţi acei cititori curioşi şi fascinaţi de vocea de la Europa Liberă.

Romanul debutează promiţător şi în forţă. Încă de la prima pagină suntem prinşi într-o poveste cu iz interbelic, suntem fermecaţi de adolescenta care scrie un Jurnal "intorelabil de prost, romanţios, sentimentaloid" şi care îşi cucereşte profesorii la examene cu citate din Focillon.

Aceste prime pagini sunt calde şi încărcate de acea nostalgie a omului matur privind cu gingăşie spre copilărie, dar privilegiata Monica Lovinescu se murdăreşte în curând de negreala unsuroasă şi persistentă a comunismului şi, cu faţa şi hainele mânjite, ajunge la Paris ca student bursier.

Nici memorii, nici jurnal

La apa Vavilonului este un roman foarte stufos. Un amestec nesfârşit de citate recuperate din jurnale parţial distruse, fragmente de scrisori, comentarii, amintiri, adăugiri, lămuriri, chiar şi anecdote, care toate împreună fac lectura romanului ceva mai dificilă.

De fapt este ca şi cum ai lăsa un om liber cu amintirile sale şi tu, spectator, să încerci să îi urmăreşti toate conexiunile şi micile "madeleines" care îl fac să sară peste ani şi morţi, pentru a se reîntoarce la un punct iniţial deja încetoşat. O călătorie curajoasă şi riscantă.

Dar pe parcursul ei eşti recompensat de scurte amintiri amuzante precum cea în care Mircea Eliade îl convinge cu greu pe Cioran să i se alăture la un cenaclu. Un poet, proaspăt venit din Bucovina, "Când l-a vazut pe Cioran s-a repezit la el, bâlbâind de fericire: «Dom"™le Cioran, Dom"™le Cioran, Maestre, vă rog să mă ajutaţi să pipăi cosmosul!» ...în tăcerea penibil instalată, vocea lui Cioran ce punea parcă în ea, inainte de cuvinte, ironia fulgurant tăioasă: «Fugi, dom"™le, de-acolo că eşti indiscret!»"

"N-am fericirea să cred în Dumnezeu, dar întreţin raporturi extravagante cu îngerul meu păzitor"

De îndată ce exilul se prelungeşte, lectura memoriilor Monicăi Lovinescu lasă în urmă un gust amar, un dezgust profund şi o disperare mută a lucrurilor ce nu se vor niciodată schimbate. Galopând prin bogăţia de evenimente care îi punctează exilul, ca cititor eşti încercat de sentimentul frustrant al trădării şi al nesiguranţei - pare că în fiecare clipă Monica Lovinescu este obligată să trăiască într-o distopie orwelliană unde fiecare prieten se transformă într-un spion sau unde o femeie poate fi desfigurată în bătaie din motive politice.

Nicio clipă nu se opreşte acest vârtej de răutate şi de trădare, nicăieri nu pare a răsări o rază de speranţă pentru poporul incapabil de răzvrătire (vezi speranţele născute o dată cu revoluţia maghiară) şi nu poţi să nu te întrebi de unde atâta energie de a continua mereu lupta.

Scrisă de Ana-Maria Petriţan

Autor: Monica Lovinescu
Rating:

Cu toată luciditatea, cu tot exerciţiul imaginativ întru teroare, trebuie să admit: nu recunosc perioada istorică în care a scris Monica Lovinescu ca fiind reală, posibil de cuprins cu simţul realităţii. Am tendinţa de a refuza să cred, cu toate explicaţiile istorice, sociologice, psihologice, cu toată capacitatea de a-mi imagina, refuz să cred că s-a întîmplat comunismul, cu feţele lui cele mai hîde. Prin asta nu vreau să spun că neg sau minimalizez suferinţa necuantificabilă, pentru care statisticile sunt irelevante. Ci mă consider naivă, iluzionată, poate prea mult din amîndouă pentru a accepta realitatea teribilă a comunismului şi, ca să merg mai departe, pentru a accepta acceptarea acesteia.

De altfel, la o privire cercetătoare, mă gîndesc dacă nu cumva a fi lucid înseamnă a fi fost cîndva iluzionat, a fi avut un ideal despre om, construit migălos din copilărie; un ideal care, în contact cu realitatea, este zdrobit. Neînlocuibilă, contrazisă de viaţa reală, fosta lume ideală susţine totuşi repere pentru raportare. Cînd ştim că realitatea aceasta este strîmbă? Cînd contrazice flagrant tot ce am învăţat înainte despre realitate.

O a doua problemă apare atunci cînd realitatea strîmbă este văzută ca fiind dreaptă de către mai mulţi. Cînd Împăratul umblă gol prin oraş şi toţi locuitorii îi admiră stofa costumului, croiala, eleganţa, cum se împacă admiraţia generală, convingătoare prin număr şi zel cu adevărul vizibil? Dar ce se întîmplă atunci cînd adevărul este camuflat, mai puţin evident?

Am încercat mai sus să trasez un posibil drum, simplificat, schematic, al celui care, fără experienţa vieţii cotidiene în comunism, deschide cartea Monicăi Lovinescu - textele care au zgîndărit conştiinţele ascultătorilor de Europa Liberă, care au încurajat cel puţin un stil de a gîndi că Împăratul e gol, dacă nu şi de a o spune. Undele scurte nu pot fi citite la rece nici măcar de cei deloc implicaţi direct: ţinuta lor intelectuală, inteligenţa cu care sunt scrise, vehemenţa unor texte, măsura din altele (nici un volum nu este supra-apreciat de autoare doar fiindcă autorul e anticomunist, atitudinea morală nu se confundă cu valoarea estetică) obligă. Întîi, obligă la interogaţii, de la Cine sunt aceşti oameni (aceştia care au suferit sau aceştia care au afişat dezmăţul curtenelii)? pînă la Dar cum a fost posibil? Iar întrebările urcă la una care nu mai ţine numai de un timp anume: Cine face regulile în lume?

Şi nu numai atît. Jurnalul indirect din Unde scurte (volumul citit de mine acoperă perioada 1961- 1971) este o veritabilă istorie a literaturii scrise în estul Europei, a celei româneşti în special, o perspectivă asupra moralităţii în literatură, asupra a ceea ce înseamnă angajare (a se vedea, comparativ, ce înseamnă angajare pentru un Jean-Paul Sartre), a ceea ce înseamnă libertate în literatură. Nu în ultimul rînd, jurnalul constată fenomenele aberante (sau normale într-o lume aberantă?) ale vremii: compromisul multiplicat monstruos, spălarea memoriei, parvernirea socio-literară, straturile ipocriziei, negarea evidenţei, optimismul forţată, fericirea programatică.

Finalul, nu înainte de a insista pe citirea şi recitirea acestor Unde scurte, rămîne al autoarei: "Poate că niciodată nu s-a mai întîmplat aşa ceva în istoria României fertilă totuşi în încercări şi nefericiri de tot felul: România nu mai are morţi. Cimitirele reale sunt acoperite de giulgiul tăcerii. Fiecare a murit de două ori, odată în celula de închisoare sau pe pămîntul umed de la canal, a doua oară în amintirea care i se refuză. Cît despre supravieţuitori, ei se pot întoarce dacă acceptă aceeaşi lege a uitării: pocăiţi de inocenţa lor, muţi asupra trecutului, punîndu-se pe ei înşişi între aceleaşi paranteze ale camuflării. E ca o convalescenţa care n-ar fi fost precedată de boală. Ca un sanatoriu transformat în vilegiatură. Ca ceva nefiresc şi ameţitor în care raţiunea îşi pierde drepturile ei elementare de a porni de la cauza pentru a ajunge la efect. Trecutul e absorbit de neant, iar condeiul fuge în acest timp pe hîrtie spre a umple neantul cu vorbe."

Scrisă de Mihaela Butnaru

Autor: Monica Lovinescu
Rating:

Deşi cu o istorie de mai bine de 52 de ani, romanul Monicăi Lovinescu Cuvântul din cuvinte a fost publicat în premieră la editura Humanitas imediat după 1989. Monica Lovinescu nu are nevoie de prezentare, fiind de altfel un prozator remarcabil în jurnale şi memorii. Şi cu toate acestea, romanul Cuvântul din cuvinte a fost refuzat în 1955 de editura Denoí«l şi asta pentru că scriitura autoarei nu se putea încadra în peisajul literal parizian din acea epocă, când excelau A. Camus şi J. P. Sartre.

Scris în franceză, romanul este compus din 21 de capitole, care are fiecare în parte un narator distinct, separat de ceilalţi şi totuşi legat prin acea alineare a eului. Practic, Cuvântul din cuvinte pune problema unei lumi distruse de arbitrar, în care umanul este distrus progresiv de un sistem totalitar, care este desigur comunismul.

Încadrat în categoria romanelor distopice (Orwell, Zamiatin, Huxley), Cuvântul din cuvinte are toate trăsăturile necesare acestui gen: o societate imaginară sfărâmată de un sistem arbitrar, în care libertatea individuală lipseşte cu desăvârşire, eroii sunt nişte inadaptaţi ai sistemului şi de aceea sunt în permanenţă supravegheaţi, constrânşi de a deveni acel "om nou". Cu toate acestea, textul pare orice mai puţin un roman, mai degrabă o înşiruire de poveşti ale unor oameni care pur şi simplu monologhează şi asta pentru că eul care se confesează este complet însingurat, cu voinţa supusă, fără familie şi prieteni, care nu lasă nimic în urmă. El doar vorbeşte...

Eul ne previne asupra disoluţiei ideii de comunitate ("Am încetat să spun noi"). Ţara în care trăieşte este lipsită de nume şi de trecut, chiar şi de viitor, întrucât nimic nu se notează, lumea doar vorbeşte. Politeţea intră sub incidenţa legii (capitolul în care un străin întrebat ce mai face a răspuns greşit spunând "Bine mersi", ca mai apoi să fie ucis, iar acest răspuns să devină tabu). Alte personaje sunt forţate să stea într-un turn, departe de lume, fără să ştie dacă sunt singuri şi zi de zi trebuie să rememoreze trecutul şi să-şi inventeze noi amintiri ("A trecut atâta timp de când n-am mai avut iluzia" Mă tem că am uitat s-o folosesc... Să mă gândesc. Să mă limpezesc. Da, am găsit. E şapte seara. Mă uit la ceas. Am un ceas"").

În alt capitol există o doctrină oficială care impune ştergerea trăsăturilor chipurilor, într-altul oamenii sunt aleşi într-un experiment pentru a testa "sentimentul", umflându-le capul pentru a-i testa rezistenţa, apoi în altul cetăţenii sunt scoşi la plimbare obligat pentru a slăbi, etc. Fiecare dintre aceste capitole este un simbol al alienării sufleteşti, a impunerii unui mod de a fi de către un sistem arbitrar, renunţarea la personalitate şi îmbrăţişarea comunului.

Există totuşi un guvern al acestei ţări a cărei singură dorinţă este indexarea cuvintelor. Cuvintele dispar ca şi oamenii, sunt îngropate rând pe rând, distruse, uitate, interzise. Practic suprimarea vorbirii este suprimarea întregii rase umane. Iar Monica Lovinescu o pune pe tapet, o arată în hidoşenia ei, întrucât, dincolo de tablourile în care se pierde umanul, autoare descrie sistemul decis să creeze noul om.

Nu pot să nu mă întreb care ar fi fost urmările publicării acestui roman în 1955, dar această întrebare nu-şi mai are rostul: sistemul a cucerit, sistemul a schimbat, sistemul a fost învins. Monica Lovinescu a avut curajul să scrie despre acest fenomen, l-a descris, l-a înscris într-un roman distopic, iar acum este doar o altă oglindă a unui sistem învins, dar care şi-a realizat scopul.

Scrisă de Cristina Teodorescu

Deşi imensă, e (şi) responsabilitatea noastră de a vă aduce cu mintea şi sufletul spre această conştiinţă frământată, angajată "în destinul istoric al ţării sale": Monica Lovinescu.