Într-un interviu acordat pentru prima oară presei româneşti, Schmitt povesteşte că s-a lăsat transformat de cititoare pentru volumul „Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri“, apărut recent în româneşte la Editura Humanitas, o colecţie de povestiri despre opt personaje feminine.

Special pentru cititorii bookblog.ro am pregătit un fragment din interviu integral ce va apărea sâmbăta aceasta, în Weekend Adevărul.

Toate personajele din „Cea mai frumoasă carte din lume“ sunt femei. V-a fost greu să vă puneţi în pielea lor?

Când am început să scriu, nu îndrăzneam să mă pun în pielea unei femei. Îmi descriam personajele feminine din perspectiva masculină a protagoniştilor. Însă actriţele care mi-au interpretat personajele se minunau de cât de bine am construit figurile feminine, iar cititoarele îmi spuneau acelaşi lucru. Cu alte cuvinte, femeile mi-au dat permisiunea să mă transform în femeie pe durata unei cărţi. De altfel, personajele feminine mă interesează infinit mai mult decât cele masculine: femeile se dovedesc mai complexe, viaţa lor presupune mai multe constrângeri decât a bărbaţilor, mai ales când trăiesc într-o societate creată de bărbaţi pentru bărbaţi. Mă simt mai subtil şi mai inteligent când mă pun în pielea unei femei. Le recomand literatura tuturor celor care vor o schimbare de sex: e rapidă, nedureroasă, mult mai puţin costisitoare decât varianta chirurgicală şi, mai ales, reversibilă.

Aţi scris „Oscar şi Tanti Roz“, povestea unui copil bolnav de cancer, pornind de la o experienţă personală: copil fiind, tatăl dumneavoastră, medic, v-a luat cu el prin spitale. Mai păstraţi amintiri de-atunci?

Da, am amintiri contradictorii – aşa cum e şi „Oscar şi Tanti Roz“. Amintiri frumoase, deoarece copiii sunt atât de isteţi – şi, deci, adaptabili –, încât spitalul devine un loc plin de afecţiue şi de distracţie. Amintiri despre umorul copiilor care înving boala punând porecle: Jumară pentru un bolnav cu arsuri, Bilă pentru un copil căruia i-a căzut părul, Gogoaşă pentru un obez - e o modalitate de a lua în râs ceva deloc vesel. Dar şi amintiri triste: copiii suferă că sunt departe de părinţi, se simt prizonieri ai bolii şi ai adulţilor. Însă doar mai târziu am înţeles care e trăsătura definitorie a copiilor spitalizaţi: nu se mint nici pe ei, nici pe ceilalţi, înfruntă realitatea, nu le e teamă să pronunţe vorbe care îi îngrozesc pe adulţi, sunt sinceri, curajoşi, lucizi. O lecţie pentru noi…

Material de Ana-Maria Onisei

Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri
Cumpara cartea

Autor: Éric-Emmanuel Schmitt
Editura: Humanitas
An aparitie: 2011
Traducere: Ileana Cantuniari
Numar pagini: 208 pagini

Sursa foto: Catherine Cabrol (c) Antigone SA.

Andreea Chebac: Este mai greu pentru un critic să scrie literatură, ţinând cont că este obişnuit să disece, să analizeze, să critice?

DCM: Oare ginecologii or mai avea disponibilitatea să fie şi buni amanţi? Mă rog, n-am de gând să continui comparaţia... Dar ia sa ne uităm la G. Călinescu. Nu-i ies, oare, bine şi tuşeul şi diagnosticul, şi analiza, şi disecţia, ca şi aluviunile narative? Mă rog, el este marea excepţie. Te uiţi la E. Lovinescu, Vianu, Şerban Cioculescu şi la toate marile nume de critici de după, de la Edgar Papu, Ion Negoiţescu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Eugen Simion, până la Eugen Negrici, Ion Vartic, Alex Ştefănescu şi Radu G. Ţeposu – şi dai numai de exegeţi specializaţi. (Cu Livius Ciocârlie şi Mihai Zamfir este mai greu, dar întotdeauna excepţiile întăresc regula, nu?). Infinit mai simplu este pentru criticii care au început prin a scrie poezie sau proză : ei au avantajul că deja au trecut prin pădurile cu metafore şi ştiu cum devine cu ficţiunea, ştiu ce va să zică a construi în văzduh.

AC: Cât de mult se poate vorbi de subiectivism în cazul criticii literare?

DCM: La fel de mult cât se poate vorbi la oricare tip de creativitate intelectual-artistică, de la medici, profesori, preoţi, filosofi şi savanţi, la istorici, balerini, pictori. Totul e în funcţie de temperament, de personalitatea mai mult sau mai puţin accentuată. Şi de talent, pur şi simplu, vorba lui Caragiale. Uneori excesul de subiectivitate este supărător, alteori fermecător. Ia uitaţi ce magnific dă, uneori, cu bâta-n baltă arhisubiectivitatea genială a lui G. Călinescu şi cât de obiectiv-tehnicist s-a dorit viaţa întreagă alde Alexandru Piru, din opera căruia nu s-a ales mai nimic ! Ce frumos „deraia” Ion Negoiţescu şi cât de pedestru şi inutil sună stilul profesoral gen Ion Rotaru! Una este obiectivitatea, mania documentării şi arhivismului la Şerban Cioculescu - şi altceva era spiritul (să-i zic ifosul?) ştiinţific la Mihalache Dragomirescu, dar infinit mai hilar-indigestă fixaţia teoretizantă a unui Marin Mincu. Eu unul voi fi întotdeauna, cu trup şi suflet, de partea criticii eseistic-artiste, decât a celei ştiinţific-normative. De partea unor Baudelaire şi Elie Faure, a lui Bachelard şi Gilbert Durand, decât către Lanson, Deleuze, Greimas, formalismul rus & comp.

AC: Este obligat cronicarul să citească şi lucrări mai puţin frumoase?

DCM: Am şi scris, nu o dată, cât se poate de încruntat despre „domnia urâtului” şi – numai pe jumătate în glumă - despre necesitatea unei taxe de toxicitate pe care redacţiile revistelor de specialitate ar trebui s-o aibă în vedere pentru bieţii cronicari literari. Evident că înghiţi excremente cu toptanul. Culmea e că unele monstruozităţi sunt scrise strălucitor şi chiar hipnotizant, aşa cum se întâmplă la, de pildă, Dan Stanca şi Radu Aldulescu. Asta, ca să nu mai spun de faptul că - maşină de citit fiind, prestator de servicii ca şi gunoierul, chelnerul, prostituata, autopsierul, groparul – ai nevoie, tu, cronicar, de măcar o luna pe an în care să citeşti exclusiv de plăcere. Pentru sufletul tău. Micul tău dezmăţ estetic.

AC: Cum aţi descrie literatura actuală?

DCM: Păi, la francezi domină minimalismul, deprimismul şi nombrilismul. În lumea angloamericană, au rămas pasiunea pentru organizarea socială, arborescenţa psihologică şi cazuistica pitoresc-savuroasă, dar totul este tarat de corectitudinea politică şi reţetele multiculturalismului. Cum dai foaia, cum vezi homosexuali, incesturi, copii abuzaţi, brasaje de populaţie şi pledoarii pentru alteritate(etnică, religioasă, socială), integrare etc. Răsăritul european, deci inclusiv România, este minat de mizerabilism, societatea mafiotă, romanul de gaşcă şi sictir, copiii fierţi în mămăligă, ciocoismul tranziţiei, misofilie. Peste tot domină Urâtul, abaterea de la normalitate, maledicţiunea, fatalismul, blasfemia, iconoclastia, anarhismul dezumanizant şi autodistructiv. Sigur, peste tot avem romane roz, comedii sentimentale, povestiri de succes, evazionism şi exotism, plus explozia Nordică a detectivismului - romanul poliţist, de serie neagră, thriller psihologic, în suita Stieg Larsson cuplat cu Stephen King – dar ele, şerbetul sentimentaloid şi suspansul demenţial, merg la nişele mai mult sau mai puţin frivole. În rest, mainstream-ul e catastrofic, absoarbe apocalips prin toţi porii, ca toate mass media, de altfel.

AC: Mulţi critici şi scriitori preferă să rămână la formele tradiţionale de publicare (cartea, revista, ziarul). Dvs. aţi acceptat această apropiere de noile medii prin emisiunea pe care o realizaţi de 11 ani la Pro Tv. De ce?

DCM: He-he, chiar credeţi că lumea literară, scriitori sau critici, preferă să rămână bine mersi la tirajele de câteva sute, ori de câteva mii de exemplare ? Poate câteva condeie de binecuvântat old style, precum Radu Cosaşu, Adriana Bittel, sau George Bălăiţă, să-şi mai cultive sfânta oroare de exhibiţionismul mediatic. În rest, de la Nicolae Manolescu, inauguratorul (nu uitaţi emisiunea Profesiunea mea, cultura, unde şi eu am fost dezvirginat televizistic în 1999), până la Eugen Negrici, Alex Ştefănescu, Marius Chivu, Ioan T. Morar, Daniel Cristea-Enache, Mircea Vasilescu, Gabriel Dimisianu, Florin Iaru, ca să nu mai spun de Horia-Roman Patapievici, - cine, dintre scriitori, nu şi-ar dori talentul cât mai vizibil ? Unii din egocentrism, alţii din altruism. Din dorinţa de a-şi transmite harul şi de a face cât mai mult bine ideilor şi cărţilor, ori din megalomanie şi sete de putere. În ce mă priveşte, nu doar Dumnezeu, ci şi o sumedenie de oameni îmi sunt martori că luni de-a rândul n-am conceput – ba, încă, m-am opus vehement trecerii pe ecran la 47 de ani (!) şi asta nu doar din pricina bâlbâielii. Dar despre asta am tot vorbit, gata.

AC: Ce vă este mai aproape, ce faceţi cu mai multă plăcere: textul din ziar, sau emisiunea de la televizor?

DCM: Ei, uite o chestie interesantă. Acum câţiva ani, v-aş fi răspuns numaidecât : recenzia de la gazetă. Asta am visat şi asta am făcut de la 11 la 50 de ani, sunt bolnav de presă. De vreo doi, trei ani, însă, aşa de mult mă bucură audienţa emisiunii de la Pro tv, contactele directe cu telespectatorii, pe stradă, în librării, în metrou şi peste tot, încât lipsa de ecouri a textelor din revistă mă deprimă. Nici măcar autorul pe care îl laud nu dă vreun telefon, sau un e-mail de mersi. În schimb, ca să vă complic şi mai rău, trebuie să vă spun că, de aproape un an, de când am rubrica din Dilema veche, ea mă fericeşte săptămână de săptămână. Scriu tot ce mi se întâmplă, într-o libertate absolută. Chiar dacă acolo nu scriu decât rar despre cărţi, faptul că mă pun în fiecare dimineaţă de luni sau marţi la computer şi fac un soi de dicteu automat – mă eliberează cât aş traversa o pădure, sau cât aş trece Oltul înot.

AC: Critica literară la tv. este o formă de nonconformism?

DCM: Atenţie : ce fac eu în cele cinci minute de la „Omul care aduce cartea” nu este – şi nici nu se doreşte a fi – critică literară, recenzie, exegeză în sensul tradiţional. Eu sunt doar un samsar de carte, un trezitor de interes, un soi de dubaş de odinioară, cel care ieşea în mijlocul satului, bătea darabana şi striga : „lume, lume, să iasă tot natul să citească...aiasta şi aiasta !”

AC: Sunt autori care se străduiesc să ajungă la rubrica dvs. ca la o trambulină, o rampă de lansare?

DCM: Au fost. Şi autori, dar şi editori. Au încercat să mă cumpere, să mă ispitească, să ma transforme în muşteriul, sau ţuţărul lor. Nu mai sunt demult, fiindcă am făcut sistematic invers decât ar fi vrut ei. Sunt bolnav de independenţă. Cu vremea, ce a rămas intact, ca furie nestinsă, este monitorizarea feroce. Mi se numără cărţile de la Humanitas la paritate cu cele de la Polirom, să nu cumva să dovedeşti că eşti „omul de casă” al cuiva. Chiar şi aşa, lumea tot în solda lui Liiceanu mă prenumără. Mi se scanează verdictele, ezitările, amânările, comparaţiile, exagerările, minimalizările. Mi se cuantifică epitetele. Unii scriitori se supără că le-am lăudat doar o carte şi pe altele nu, sau că am plusat pe un capitol în defavoarea celorlalte. Unii se supără că dau prea puţină poezie, sau prea multe traduceri, ori că mi-e indiferent genul fantasy, ca şi SF-ul. Alţii consideră că este inadmisibil să-ţi placă şi cărţile lui X şi ale lui Y, cei doi fiind de-o viaţă duşmani de moarte. Se ţine minte totul la modul infernal : acum zece ani, ziceai că genul horror este kitsch ridicol, dar acum văd că te scalzi în apele lui. Acum şapte ani ai zis că nu prezinţi poezie, dar uite, despre Ioan Es. Pop ai vorbit săptămâna trecută. Despre teatrul lui Vişniec n-ai spus niciodată nimic, dar ai lăudat singurul text pentru scenă scris de Daniel Bănulescu, care e poet şi prozator, necum dramaturg... Etc. În general, cum bine ştim, fiecare cuvânt pe ecran contează cât o tonă de ziare. Când am auzit că am în medie 400.000 de perechi de ochi pe emisiune, am crezut că damblagesc. Eu credeam că se uită la mecla mea aceiaşi oameni care citeau Idei în dialog, România literară şi Dilema. Din ziua aceea, am înţeles că valurile de supărări, cu motivaţii atât de diverse, sunt în fapt dovezi de valoare, nicidecum de vinovăţie sau depreciere. Drept pentru care, cum ies în lumea literară şi văd îndreptându-se către mine figura cruntă a unui scriitor, cum lăţesc un zâmbet fericit : „hai că iar am făcut-o lată, îmi zic. Mamă, ce bine!”

AC: E nevoie de un alt discurs la tv. faţă de cel din ziar?

DCM: O, de bună seamă. E nevoie de o doză de spectacol, un fir de magnetism. Nu chiar o „dare în stambă”, dar ceva oarecum similar. Mici bufonade, sprijinite, fireşte, pe bună credinţă şi competenţă. N-am să zic hazliu, aşa cum am auzit, cum că-n ziua în care m-aş vindeca, prin miracol, de bâlbâială, nu s-ar mai uita nimeni la emsiunea mea, dar ceva-ceva din chestia asta tot funcţionează. A avea o marcă anume – indiferent care – un accent oleacă bizar, un handicap haios, un fel mai giumbuşlucar de a fi – devine un atu, nu o circumstanţă agravantă. Pe urmă, discursul ca atare, vezi bine că trebuie subţiat, colorat, desolemnizat şi cât mai accesibil, punctat cu ceva picanterie, cu mici trucuri nonverbale. Iar accentele axiologice, epitetele, verdictul trebuie să fie mult mai atent şi precis distribuite decât în scris, unde tocmai volutele, luxurianţa, abundenţa detaliilor subtile dau plăcerea lecturii şi greutatea concluziei. Pe ecran, poţi face adesea abstracţie de chiar subiectul propriu-zis al romanului, de vreme ce ai stabilit familia spirituală, vecinii de stil ai autorului, pomeneşti câteva personaje mustoase şi o scenă tare, după cum citarea expresivă a unui singur vers (ca şi la radio) poate face cât o pagină exegetică.

AC: Aţi scris pentru diverse publicaţii, în perioade destul de diferite. Care este momentul de care vă aduceţi aminte cu cel mai mare drag?

DCM: Ce-i drept, am fost maniac după gazetărie încă din liceu, când făceam secretariat de redacţie la Pe-un picior de plai, până la anii de scris săptămânal în 22, Ziarul de duminică, Jurnalul naţional, Evenimentul zilei, sau lunar la Idei în dialog, Transilvania... Dar în toate aceste parcuri mă jucam cu copiii altora, ca să zic aşa. Bine înţeles că momentul cel mai drag a venit atunci când am devenit eu însumi părinte de gazetă, anume când am făcut suplimentul Litere, arte & idei al Cotidianului lui Ion Raţiu, din 1991 în 1996.

Andreea Chebac

Ați urmărit vreodată emisiunea Omul care aduce cartea? Sunt sigură că da. Măcar din curiozitate sau din simplă întâmplare și tot ați ascultat comentariile captivante și sfătoase ale prezentatorului.

Interviul acesta vă oferă o mostră din maniera de a vorbi și vocabularul doldora de expresii proprii precum „dezmăț estetic”, „samsar de carte” etc. a criticului Dan C. Mihăilescu. A fost o bucurie pentru mine să regăsesc în răspunsurile date de el tonul jovial, ludic și apropiat din prezentările de carte pe care le face.

Vă invit să citiți părerile lui despre mersul culturii românești și piața de carte autohtonă, plus cârduri de nume de scriitori și de opere valoroase.

Andreea Chebac: Cum aţi descrie cea mai recentă carte a dvs. Şi aşa mai departe? ?

Dan C. Mihăilescu: Eseuri nervoase, desfăşurate cu aceeaşi patimă a aliajului de contrarii pe care o slujesc de la debutul editorial din 1982 încoace. Cartea unui mizantrop altruist, a unui histrion retractil, bufon metafizic, a unui smerit spectator... ultra-angajat în spatele scenei. Un „eu feeric”, în formula lui Petre Pandrea, definit prin bună credinţă, dar mai ales prin mania pentru subtextele, pretextele şi contextele Textului şi ale vieţii literare.

AC: De ce aţi simţit nevoia să vă adunaţi articolele în cărți, așa cum este Și așa mai departe??

DCM: Păi, să tot fie al zecelea volum de strânsură, după Stângăcii de dreapta, Îndreptări de stânga, Scriitorincul, Scrieri de plăcere, Bucureşti. Carte de bucăţi, Dansând pe ruine¸plus cele trei volume din Literatura română în postceauşism... Niciodată nu m-am uitat cu trufaş dispreţ la cei care-şi adună periodic articolele. Mi se pare un gest elementar de igienă profesională, atât pentru autor, pentru rânduiala pe care trebuie să şi-o lase prin hambare, cât şi pentru publicul care, din diferite motive, nu a ajuns, ori nu mai are timp să ajungă la textele tale rămase prin gazete.

AC: În Şi aşa mai departe? scrieţi despre moda literară. Ce este la modă acum ?

DCM: Minimalismul, deprimismul, alienarea, dezumanizarea. Şi ratarea : afectivă, morală, profesională, socială. Egoficţiunea pare c-a apus, însă deznădejdea, vidul sufletesc, cinismul, sarcasmul, provocările porno, lehamitea, dezaxarea, omul fără Dumnezeu, senzaţia de inutilitate, vidul, eul hărţuit, alterat, putred – toate acestea definesc epoca prefixelor NEO şi DEZ. Adică neoexpresionism, neoexistenţialism, neoavangardism, neobiografism, neoautenticism – pe de o parte. Iar de cealaltă : desfigurare, demantelare, decerebrare, decreştinare, deconstructivism, descompunere etc. Din pricina asta eu mi-am făcut crez tocmai din recuperarea prefixului RE : recoagulare, reumanizare, recentrare pe valorile tradiţionale, refacerea ţesutului social, redarea speranţei, resolidarizare, revigorarea Satului şi a mentalităţilor ce compuneau Rânduiala de altădată, net împotriva anarhiei anume cultivate acum.

AC: Credeţi că, la un moment dat, forma tradiţională a cărţii pe suport de hârtie va dispărea, înlocuită fiind de formatul digital?

DCM :Niciodată. Poate că tirajele tipărite or să tot scadă, în favoarea audiobook-urilor şi e-bookurilor, însă asta nu va conduce decât la o bibliofilie tot mai înverşunată. Să vedeţi la ce preţuri se vor cumpăra peste vreo zece ani cărţile tipărite astăzi! Deja sunt cărţi care se vând la preţuri de bijuterii, citiţi-l pe Umberto Eco. Va fi ca pe timpuri, când un incunabul preţuia cât o moşie şi o ediţie princeps făcea cât un castel. Iar autorii la modă, cu sau fără fiţe megalomane, vor fi, cred eu, extrem de încântaţi să-şi întocmească ediţii omagiale pe suport de hârtie.

AC: Credeţi că îndepărtarea tinerilor de lectură este un fenomen caracteristic generaţiei contemporane şi care s-a petrecut brusc, sau tinerii au avut dintotdeauna tendinţa de a ignora anumite valori recunoscute?

DCM: Să-mi daţi voie să vă relativizez puţin ispita generalizării. Nu cred că astăzi este o adevărata criză a lecturii, ci doar o criză a cărţii pe suport de hârtie. Altminteri, tinerii citesc masiv, navighează pe Internet, vizitează pe ecran marile muzee ale lumii, ascultă posturile de radio, se doresc foarte la zi cu informaţia, au chiar o manie deja periculoasă a apgradării, ceea ce-i targhetează exclusiv pe prezent, în dauna cunoaşterii trecutului, a valorizării tradiţiei. Eu văd frecvent adolescenţi perfect branşaţi la cea mai nouă premieră, film, teatru, vernisaj, orice înseamnă modă, tendinţe, dar care nu pun mâna pe o carte decât o dată la un an. Nu ştiu ce fac, citesc ŞapteSeri, B 24 Fun, habar n-am ce diggest-uri, se contaminează din blogosferă...cert e că ştiu cu câteva zile înainte de orice eveniment care este miza acestuia. Tirajele cărţilor, ziarelor şi revistelor scad. Pofta de informaţie creşte, însă, direct proporţional. Pe de altă parte, să nu credeţi că în interbelic, sau în anii de vârf ai lui Carol I, se dopau cu lectură cei din afara elitelor. Se citeau la zi toate romanele Parisului în high life-ul scanat cu strălucire de Claymoor, ori sufereau de bulimie intelectuală congenerii lui Mircea Eliade, Cioran şi Mircea Vulcănescu. Restul omenetului era împărţit ca şi azi între savoir vivre, loisir, slujbă, cârciumă, căsuţa de la ţară, ascensiuni montane, Balcic, bordel, grădinile de vară şi toate cele pentru cartea nu-i decât un moft.

AC: Ar avea nevoie cultura de mai multă implicare din partea politicului pentru a beneficia de mai multă atenţie şi mai multe fonduri pentru dezvoltare?

DCM: Pretutindeni în lumea normală, politicul, finanţele şi administraţia, ca şi Biserica sau ONG-urile, consideră o datorie esenţială protejarea marii culturi naţionale. Numai la noi se dărâmă cu zecile superbele bisericuţe de lemn din Nordul Olteniei şi Maramureş, în vreme ce Biserica investeşte enorm în huidume de ciment, hoteluri, kitschuri egolatre şi termopane. Sigur că trebuie să laşi în pace legile pieţei pentru tot ce înseamnă cultură la zi. Însă moştenirea culturală, restaurările de patrimoniu, prezervarea cărţii, icoanelor, monumentelor, ca şi tot ce ţine de viitorul breslelor artistice, de la şcoala de cântări psaltice, la şcolile de balet, canto etc. – toate astea ţin de profunda implicare a factorului politico-economic, dincolo de orice deosebire de ideologie şi culoare partinică.

AC: Dvs. aţi participat la foarte multe evenimente culturale : care sunt evenimentele care atrag cel mai mult publicul şi pe care le încurajaţi?

DCM: Am avut frecvent parte de amfiteatre şi aule cu câte trei, patru, cinci sute de suflete de liceeni şi studenţi, fie că eram la Bucureşti, Bacău, Sibiu, Rm. Vâlcea, sau la Călăraşi, Cluj, Iaşi. Contactul cu omul viu rămâne ceva sfânt pentru sufletul tânăr. Pe de altă parte, uitaţi-vă la publicul deja format şi extrem de fidel care vine la serile de film ori de conferinţe de la Institutul Cultural Român, la teatrul ACT, la Muzeul Ţăranului Român, la Stavropoleos, ori la zecile de mii de tineri care frământă în extaz Bucureştii în Noaptea institutelor culturale. Sau la cât de repede se umplu sălile Ateneului, Teatrului Naţional, Fundaţiei Carol I la conferinţele unor oameni de marcă. În România dezbinării, atomizării, faliilor intrasociale şi resentimentului ca sentiment naţional, cel mai mult aş investi în comuniune, în sym-posion, reuniuni, adică în tot ceea ce recoagulează şi întemeiază sufleteşte.

AC: Care consideraţi că este cel mai mare succes al literaturii române pe plan internaţional?

DCM: Faptul că-n ultimii zece ani ni s-au tradus sute de titluri, fie prin Institutul Cultural Român, sau graţie interesului arătat de editorii străini, fie prin osârdia şi priceperile de PR ale autorilor înşişi. Decenii de-a rândul nu existam pe piaţa de carte europeană decât prin Panait Istrati în francofonie (nu discut de francezul Cioran, francezul Ionesco ş.cl., adică aşa cum sunt ei percepuţi în ţările-gazdă), prin Vintilă Horia în spaţiul hispanofon, prin Eliade în lumea saxonă, dar asta numai când catadicsea cineva să le sublinieze originea valahă. Ei bine, acum, în doar câţiva ani, am ajuns să avem mai multe nume în preajma Nobelului literar!

De acum, vorba bancului cu Ceauşescu şi gazonul englezesc : s-o ţinem aşa încă o sută de ani şi ne va creşte şi nouă iarba ca la Oxford.

AC: Ne puteţi spune care este cartea dvs. preferată?

DCM: Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian.

AC: Ce trebuie să conţină o carte pentru a rămâne în memoria publicului?

DCM: Sentiment, afecte, pilde morale vii, palpitante. O emoţie puternică. Iubire, ură, răzbunare, trădare, incest. Feeling-ul întâi de toate, înainte chiar de story. Personaje puternice, cărnoase, suculente, pitoreşti şi cu densitate sufletească. Asta este valabil pentru publicul larg, devorator de romane. În elitele spirituale, fireşte, lucrurile stau altfel. Nu reţii decât vag aromele dintr-un Dickens, Balzac, Hemingway, Proust, Flaubert, Dumas, Jules Verne, Camus, Hesse, Bulgakov, ba chiar şi din uriaşi precum Tolstoi şi Dostoievski, în schimb rămâi pe viaţă cu lectura lui Pascal la 18 ani. Sau cu şocul învăţăturilor budhiste, cu Filocalia, cu Marc Aureliu ş.a.m.d.

AC: Dacă ar fi să alegeţi trei scriitori contemporani semnificativi pentru literatura română, care ar fi aceia şi de ce?

DCM: Numai trei mi-e imposibil. Nu pot decât să vă ofer mai multe triunghiuri. Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici, pentru stilistica spirituală, enciclopedism, strălucire logico-retorică şi capacitate iradiantă în spaţiul public. Mircea Cărtărescu (pentru zeiasca lui putere fabulatorie şi arborescenţa uluitoare a viziunilor, ca şi pentru umorul deopotrivă tandru şi casant), Ioana Pârvulescu (pentru calitatea paseismului şi ingeniozitatea escapadelor istorico-literare), Dan Stanca (pentru dostoievskianismul guénonian, abisalitatea problemei Răului şi eliadismul narativ). Nicolae Manolescu – pentru precizia diagnosticului critic şi ştiinţa puterii în lumea literară – Ion Vartic, cel mai subtil detectiv literar pe care-l avem, şi – nu se poate fără măcar un poet - Ileana Mălăncioiu, a cărei Urcare a muntelui mi-a fost ultima lectură lirică buimăcitoare înainte de 1990. (Avea să-i urmeze Ieudul fără ieşire, de Ioan Es. Pop).

[Va urma partea a doua: Viața de critic literar]

Ion Vianu este de formație psihiatru, dar a moștenit gena literară, așa că a scris. Iar într-un moment-cheie al istoriei naționale, s-a arătat activ și a semnat manifestul lui Paul Goma. Au urmat anii de exil și activitatea de acolo pentru a-i ajuta pe români.

Așa că, vedeți, cel care a câștigat premiul „Cea mai bună carte” pentru Amor intellectualis are multe să vă povestească. Lectură plăcută!

Andreea Chebac: Ce v-a îndreptat spre literatură, ținând cont că dumneavoastră aveți o formație de medic?

Ion Vianu: Psihiatria duce la un mod de gândire literar, în sensul că orice caz psihiatric posedă o strictă individualitate iar înțelegerea lui necesită construirea unei povestiri coerente. Tot astfel, literatura trimite la personaje strict individualizate. De la psihiatrie până la literatură nu este decât un pas, un pas, adevărat, mare care se face prin iubirea pentru expresie, pentru limba în care scrii.

AC: Practica de psihoterapeut v-a ajutat în crearea personajelor, în crearea unui mediu romanesc credibil sau în efectul pe care îl are cartea asupra cititorilor?

IV: Numai dacă ești autentic ești credibil.

AC: Literatura a fost un tratament pentru dumneavoastră?

IV: Orice ficțiune, orice punere în pagină a unei amintiri este punerea unei probleme personale iar faptul că îi descoperi sensul după ce ai scris este semnul autenticității literaturii tale.

AC: Ce vă este mai ușor să scrieți sau ce preferați să scrieți: autobiografie sau ficțiune?

IV: In romanele mele sunt multe elemente autobiografice după cum în scrierile mele autobiografice există si ficțiune. Dar pactul cu cititorul este diferit, el trebuie sa înțeleagă din context când ești în ficțiune, când ești în memorialistică.

AC: Cât este autobiografie și cât este ficțiune în Amor intellectualis?

IV: Este autobiografie pentru că faptele relatate sunt adevărate, iar de câte ori sunt fictive am grijă să o spun. Dar e și ficțiune pentru că, construiește, prin împletirea mai multor fire, o singură poveste.

AC: Este o carte autobiografică o eliberare?

IV: „O boală învinsă e în orice carte“ (Lucian Blaga)

AC: Ce rol are autocenzura într-o operă?

IV: A nu spune TOTUL este un exercițiu salutar, căci dacă ai spune TOTUL ai face-o numai din exhibiționism sau din teribilism.

AC: Scrieți pentru un anumit tip de public? Unul elevat, care să vă înțeleagă?

IV: Principala mea ambiție, scriind, este să restitui ceva din substanța trecutului în folosul celor ce nu l-au trăit, câtor mai mulți. Principala mea dilemă este să reușesc acest lucru fără să simplific, fără să fac concesii, RĂMNND ÎN ACELAȘI TIMP LIMPEDE ÎN EXPRIMARE.

AC: După ce lucruri descrise în Amor intellectualis sunteți melancolic?

IV: De la o vreme mă culc foarte târziu si mă trezesc târziu. Mi-e dor de diminețile de primăvară când mă duceam la lacuri in zori , să joc tenis, și plecând de acolo o întâlneam pe Mara în drumul ei spre școală.

AC: Ce înseamnă pentru dumneavoastră premiul “Cartea anului” pe care l-ați primit în noiembrie anul trecut pentru Amor intellectualis?

IV: Satisfacția succesului, recunoașterea... ceea ce caută oricine, ORICE AR FACE.

AC: În cărțile dumneavoastră abordați mai ales perioada comunistă, de ce această predilecție?

IV: În comunism mi-am petrecut adolescența, tinerețea, în comunism s-au petrecut faptele cele mai semnificative ale vieții mele. Dar am scris și despre viața din Occident, în „Paramnezii“, în „Necredinciosul“ și poate voi mai scrie.

AC: Ce v-a facut sa aveți curajul de a vă opune fățiș regimului comunist în 1977?

IV: Am scris despre asta in „Exercițiu de sinceritate“. Cred că un rol a avut filmul englez din 1966 „Un om pentru toate anotimpurile“ (cu Paul Scofield) în care era vorba de cineva –Thomas Morus – care nu poate renunța la principiile lui, până la sacrificiul vieții. Mi-am spus: „dacă există asemenea oameni, trebuie să încerci și tu, măcar să ieși din duplicitate, dacă nu ai reușit să te menții în afara ei“.

AC: Ce diferență esențială ați întâlnit în societatea occidentală față de cea românească?

IV: Omul occidental se simte mai vinovat de trecutul său personal si colectiv, iar această atitudine îl face mai constructiv și mai grav. Noi ne pierdem vremea în a ne disculpa și nu avem un proiect colectiv clar ȘI SUNTEM ADESEA SUPERFICIALI.

AC: Cât de aproape vă simțiți de România?

IV: România este în fiecare secundă prezentă în conștiința mea. România mă face să mă bucur, pentru că scriu în românește, pentru că amintirile mele cele mai vechi sunt de aici. România mă face să sufăr pentru că nu este așa cum aș dori. Bucuria și suferința sunt inseparabile în gândul meu despre România. Numai indiferent nu pot fi.

AC: Ați declarat într-un interviu că „Libertatea nu este o stare, este o mișcare” – liberatea a fost pentru dvs mobilul suprem?

IV: Da, libertatea a contat mult pentru mine. O înțeleg ca refuzul de-a te lăsa închis într-o singură formulă. Dar important este momentul când RUPI, nu ceea ce urmează, monotonia.

AC: Ați încercat să ajutați România din străinătate?

IV: Am fost una din vocile exilului. Când românii din țară nu se puteau exprima, noi, cei care vorbeam acolo, aveam conștiința că vorbim în numele lor, pentru ei.

AC: De ce credeți că autorii români contemporani nu sunt foarte cunoscuți în afara țării?

IV: Lipsa mesajului moral, înclinarea noastră către estetism sunt o frână într-o lume care caută sensuri.

AC: Care este cel mai dificil moment în scrierea unei cărți?

IV: Este greu să ajungi la un text întreg. Rescrierea, nuanțele sunt mai ușor de lucrat.

AC: Ați simțit cristalizându-se în dumneavoastră dorința de a rămâne în istoria litereturii române la fel ca tatăl dumneavoastră?

IV: Plăcerea de-a scrie îmi ajunge. În ce privește posteritatea, nu am putere asupra ei, prin urmare îi las grija perenității mele.

Scris de Andreea Chebac

sursa foto

Andreea Chebac: De ce aţi ales să faceţi şi jurnalism social pe lângă literatură?

Gabriela Adameşteanu: În ‘90, când am intrat eu în jurnalism, am avut un sentiment dublu: pe de o parte de datorie pentru că se murise pentru această libertate şi noi eram cei care profitam de ea, pe de altă parte, cel puţin anul ‘90, a fost foarte marcat de mişcări, mineriade, şi tot felul de manipulări şi lucruri care arătau o instabilitate politică din care puteam aluneca nu se ştie unde. Era nevoie de voci. Şi probabil că mai exista şi un motiv personal la fiecare: nimeni nu trăise jurnalismul adevărat, cel în libertate.

AC: De ce aţi renunţat să mai lucraţi la Revista 22, unde aţi fost mulţi ani redactor-şef?

GA: Am fost 13 ani redactor-şef acolo. În momentul când am plecat, deja ştiam că independenţa e limitată, că în orice grup sunt interese diferite şi apoi voiam să mă întorc la literatură. S-a întâmplat şi ceva punctual, dar era, fără îndoială, consecinţa unor lucruri acumulate. A fost pur şi simplu o ciocnire a mea cu ceea ce se cheamă editorul revistei. În clipa aceea nu mai reprezentam într-adevăr opinia grupului, aşa cum era el.

AC: Literatura dumneavoastră are implicaţii sociale?

GA: Da, are. Am un interes social poate şi pentru că am trăit într-o societate care masca foarte mult problemele sociale sub un foarte mare festivism. Pentru mine, jurnalismul a fost o extensie a acestui interes social. Volumul meu de povestiri „Vară-Primăvară” - face parte dintr-un proiect jurnalistic. Pentru că atunci se făceau nişte reportaje extrem de false, eu încercam să scriu ceea ce eu numeam „scene de gen”, erau nişte instantanee, ca o înregistrare, ca o fotografie şi abordau teme sociale extrem de diferite. Una este despre avorturi şi se cheamă „Scurtă internare”, dar în ea nu se spune deschis că e vorba despre avort, sunt doar dialoguri între nişte femei dintr-un salon, dar dramele se pot deduce. Asta e partea mea de jurnalist la care am visat înainte de 90 şi pe care n-am făcut-o.

AC: Am citit un interviu dat de dumneavoastră în care aţi spus că cei din afara ţării nu sunt foarte interesaţi de literatura românească şi foarte puţini cumpără cărțile autorilor români traduse. În aceste condiţii ar trebui să mai încerce autorii români să fie publicaţi în afara ţării?

GA: Interviul meu probabil că era in 2005-2006…De atunci până acum am învăţat mai multe lucruri iar situaţia s-a schimbat în bine. Se publică mult mai multe cărţi de autori români, şi datorită programelor Insitutului Cultural Român, asta nu înseamnă că literatura română face best-seller acolo. Nu mai e situaţia din 2004-2005. În schimb, românii din afară nu prea cumpără literatură română.

AC: Aţi fost tradusă în foarte multe limbi. Simţiţi că aţi ajuns unde aţi dorit?

GA: Pentru Dimineaţa pierdută am contract în zece limbi. Eu nu m-am aşteptat la acest lucru; când nu călătorisem, nu ieşisem din ţară, nu-mi trecea prin cap că aş putea fi tradusă, aşa cum nu mă gândeam că m-aş putea duce pe Marte, mi se părea la fel de improbabil. Nu pot să zic că am stat indiferentă şi au picat contractele alea în capul meu, am trimis cărţi editorilor și traducătorilor, am făcut contacte. Atunci când îţi apare o carte în România şi rezistă la lectură, la critici, eşti mai puţin neliniştit, iar atunci când ai o traducere spui „n-am lucrat de geaba”. Ca scriitor ai mereu neliniştea că poate n-a ieşit bine, întotdeauna cartea e mai frumoasă în mintea ta decât atunci când ai scris-o. Pe urmă, într-un fel toată lumea scrie şi din ce în ce mai multă lume publică, dar nimeni nu vrea să citească.

AC: De ce sunt pauze atât de lungi între romanele dumneavoastră?

GA: În general aveam o diferenţă de 4-5 ani între cărţi, iar la un moment dat, după 89, am avut o pauză de 13 ani. Eu eram sigură atunci că o să mai scriu, dar probabil că o pauză atât de mare creează semne de întrebare. Sunt concentrată, pe de-o parte, ca o carte să iasă cât mai bine pot eu, dar după aceea, până când ajung la cealaltă, e un timp de meditaţie foarte lung. Nu mă grăbesc, nu ştiu de ce nu mă grăbesc, pur şi simplu nu a fost miza mea o carieră de scriitor clasică, care termină o carte şi e deja în priză la cealaltă. Am vrut să fiu liberă !

AC: Perfecţionismul dumneavoastră este o explicaţie pentru faptul că refaceţi romanele pe care le publicaţi?

GA: Probabil că da. Eu prima dată am văzut roman schimbat la o altă ediţie la Marin Preda, Risipitorii. Şi nu mi-a plăcut deloc acest lucru. Şi totuşi eu am făcut asta la modul „scandalos” cu Întâlnirea care la început a fost o nuvelă pe care am făcut-o roman în 2003, am refăcut-o ca roman în 2007, într-o altă formulă şi pe urmă am mai făcut nişte retuşuri în 2008 şi acum e definitivă,n-o s-o mai ating. Dar am făcut asta pentru că am avut o altă bază de informaţie după 2000 când s-au deschis dosarele, nu s-au schimbat destinele personajelor, dar am avut probe, inclusiv probe de oralitate pentru unele personaje. Cartea iniţială a fost foarte încifrată şi prin autocenzură şi a pierdut şi pagini prin cenzură, deci aceea era o piesă discutabilă chiar şi pentru mine. Apoi uneori mă întreb „pasajul ăsta nu-i prea lung?”. Am ideea că există un alt fel de consumator de carte. Nu scrii pentru cititori, dar te gândeşti la ei.

AC: Acum aveţi în pregătire un nou roman?

GA: Da, romanul Provizorat s-a terminat mai repede decât voiam. Provizorat l-am scris realmente între 2004 şi 2010. În 2006 am scris un capitol din carte pe care eu voiam să-l pun la sfârşit şi pe urmă mi-am dat seama că era de fapt un început de roman care se scrisese dincolo de voinţa mea - asta face parte din surprizele plăcute ale profesiei.

AC: Credeţi că scriitorii români ar trebui să se implice mai mult în partea socială?

GA: Fiecare trebuie să facă ce vrea. Ar trebui să se arate mai des la faţă, dar la noi nu sunt tradiţii aici şi n-o să luăm tradiţia din comunism când îi trimitea în fabrică. În privinţa problemelor sociale ar fi bine să se implice, dacă n-ar fi ei înşişi o categorie socială, pentru că o duc aşa de prost iar veniturilor lor sunt atât de reduse…

AC: Dacă un scriitor în general ar trebui să susţină o cauză, care este cauza dumneavoastră?

GA: Eu am avut o singură valoare esenţială morală pentru cărţile mele: să spun adevărul, aşa cum îl vedeam eu, fireşte, pentru că există multe adevăruri. Să nu spun minciuni, asta a fost cauza mea. Poţi să te înşeli, dar trebuie să fii foarte atent ca scriitor să nu minţi. Ca jurnalist am fost partizan. Dar ca prozator ai marea şansă de a prezenta şi adevărul altora, în măsura în care poţi.

AC: Îmi puteţi povesti despre conferinţa pe care aţi ţinut-o „Despre cum am scris Dimineaţa pierdută şi Provizorat”?

GA: Eu am povestit mai ales cum am pornit de la ideea unei nuvele, şi am ajuns la Dimineaţa pierdută, care e un roman gros. Iniţial era vorba doar de personajul Vica Delcu şi, pentru că eu atunci aveam jumătate din vârsta personajului meu, a trebuit să mă documentez, să citesc mult. Atunci am urmărit în primul rând o limbă diferită, am învăţat un alt limbaj, pe cel al Vicăi. Acum ştiu că romanul pune mari probleme la fiecare traducere, Vica este o catastrofă din punctul acesta de vedere. A fost o perioadă de nebunie şi mergeam cu autobuzul şi auzeam cum vorbea Vica şi-mi venea să râd. Şi pe lângă asta, a trebuit să mă documentez pentru partea istorică foarte mult. La Provizorat s-a întâmplat invers, acum aveam eu vârsta dublă a personajului meu şi, oricât pare de ciudat, a trebuit să mă documentez inclusiv despre perioada comunistă. Am avut o foarte mare temere la ambele cărţi legată de informaţia istorică, dacă e corectă. Eu mi-am promis că dacă mai scriu vreodată, în nici o carte nu mai ajung la perioadă istorie diferită, a fost foarte greu de asamblat şi mai este un lucru, dacă mai fac şi a treia oară, devine manieră.

Scris de Andreea Chebac

Andreea Chebac: Ce ai învăţat din călătoria asta ?

Mihai Barbu: Asta o să te invit să citeşti în ultima scrisoare. Şi îi invit şi pe cititorii bookblog si viajoa să citească în ultima scrisoare, dar după ce citesc toată cartea, să nu treacă direct la ultima scrisoare. Am zis tot acolo.
[Citeşte interviul complet pe viajoa.ro]

Introducerea mea e săracă pentru că nu vă pot oferi decât date, dar vă invit să citiţi partea plină de emoţii şi sentimente, adică ceea ce e cu adevărat impresionant în călătoria lui Mihai până în Mongolia şi înapoi.

Andreea Chebac: Înainte de a pleca în Mongolia ce alte călătorii pe motocicletă ai mai făcut ?

Mihai Barbu: Făcusem două în afara ţării: prima a fost Serbia-Muntenegru-Croatia-Bosnia-Slovenia-Italia-Germania-Austria-Ungaria şi înapoi, iar a doua Bulgaria-Macedonia-Grecia-Turcia-Bulgaria şi înapoi în România.

AC: De ce ai ales Mongolia ?

[Cititi continuarea pe viajoa.ro]

Andreea Chebac: Dumneavoastră aţi lucrat la Institutul de Lingvistică şi aţi scris literatură, aţi avut practic două profesii. Ar fi fost ceva, profesional vorbind, pe care v-aţi fi dorit să-l faceţi şi nu l-aţi făcut ?

Ileana Vulpescu: Am regretat toată viaţa că n-am făcut Medicina. Pentru că aş fi simţit că sînt palpabil de folos oamenilor. Este o profesie pentru care am enorm de multă stimă şi în care, dacă te dăruieşti şi te duce şi mintea, reuşeşti să faci lucruri foarte importante.

A.C.: Mi-aţi spus că atunci cînd scrii un roman trebuie să ai în minte o schemă, dar pe lîngă asta, dumneavoastră scrieţi calculat sau trăiţi sentimentele pe care le puneţi pe hîrtie ?

I.V.: Trebuie să trăieşti cu fiecare personaj. În fiecare personaj e ceva din tine — şi în cele rele, şi în cele bune. Din punctul meu de vedere este imposibil să te abstragi total tu ca persoană. Să-ţi scoţi sufletul şi să-l pui în altă parte, să spui: pînă termin cartea asta te-am pus într-un dulap şi te-am încuiat acolo. „Madame Bovary, c’est moi“, spunea Flaubert.

A.C.: Aţi declarat într-un interviu că sînteţi o persoană ascunsă. Cum se potriveşte asta cu scrisul, în care spuneţi că trebuie să laşi o parte din tine să se vadă ?

I.V.: Se potriveşte pentru că, vedeţi, în viaţa de zi cu zi pot să fiu un om ascuns, nu pentru că am ceva de ascuns, dar nu eşti o persoană confesivă. Sînt lucruri pe care în viaţa mea nu le-am spus nimănui despre mine.

A.C.: Îmi puteţi spune o diferenţă dintre literatura dinainte de ‘89 si cea de acum ?

I.V.: Am citit puţină literatură de după ‘89 pentru că sînt prea scumpe cărţile şi apoi nici nu mai am unde să le pun. Am citit mai ales memorialistică, pentru că voiam să aflu nişte lucruri. Pot să fie mari scriitori pe care eu nu i-am citit, dar nici nu-mi dau cu părerea despre ce n-am citit. Diferenţa ar fi că ne mai existînd cenzură, decît poate propria cenzură — dacă nu vrei să superi pe nimeni, cum spun eu — foarte multă lume îşi dă poalele peste cap.

A.C.: Aţi rescrie vreuna dintre carţile dumneavoastră ?

I.V.: Cred că fiecare om, dacă este cinstit cu el însuşi, ar mai avea de rescris măcar unele lucruri din câte o carte. Eu spun că o carte ar trebui să stea în sertarul scriitorului, măcar doi ani,pînă s-o publice. Şi s-o citească peste doi ani să vadă dacă mai este de acord cu tot ce a spus. Recitesc acum o carte pe care am scris-o ca pe ceva absolut străin, dar n-aş schimba nimic esenţial.

A.C.: Dacă ar fi să vă caracterizaţi romanele printr-un cuvînt, cum le-aţi caracteriza ?

I.V.: Cred că sînt sincere. Ăsta e singurul lucru pe care l-aş putea spune cu deplină conştiinţă.

A.C.: Aţi scris vreodată poezie ?

I.V.: Nu. Pentru că nu mă simt chemată şi nu ştiu să găsesc două rime.

A.C.: Ce vă inspiră ?

I.V.: Momentele din cărţi mi le iau din viaţă. Dintr-o replică a cuiva creez un ansamblu. Cînd spune cineva un cuvînt care-mi sugerează ceva, de-acolo porneşte totul. Este ca şi cum te-ai împiedica de o piatră şi te rostogoleşti, şi te rostogoleşti.

A.C.: Cum luaţi decizia de a începe un nou roman ?

I.V.: Numai cînd îl simt că s-a acumulat în mine. Degeaba mi-aş spune eu, acum vreau să încep un nou roman.

A.C.: La ce lucraţi în momentul acesta ?

I.V.: Am terminat astă-vară un roman care o să meargă la tipar destul de curînd. Romanul este viaţa unei femei (care se naşte în 1928) pînă în zilele noastre. Are o soartă acceptabilă, nu fericită pentru că eu nu cred în fericire. Cred că sînt momente de exaltare în viaţa unui om, dar de fericire, nu ştiu…

A.C.: Am înţeles că nu credeţi în fericire, dar literatura şi cărţile ce momente plăcute şi mai puţin plăcute v-au adus ?

I.V.: Cel mai plăcut moment în scrisul unei cărţi este atunci cînd o termin, pentru că atunci simt că mi s-a luat o piatră de pe inimă. Pînă cînd nu termin o carte nu simt nici o satisfacţie. Nu zic vai ce bine mi-a ieşit pagina asta, vai ce bun e personajul ăsta. Momente mai puţin plăcute sînt aşa de multe. Şi o vorbă proastă pe care ţi-o spune un om, şi modul superior în care se poartă unii. Dar nu mă afectează critica: dacă unul spune că sînt tâmpită nu este obligatoriu să şi devin.

A.C.: De ce vă este frică ? Vă este frică de uitare ?

I.V.: Nu mi-e teamă ca am să cad în uitare. Ce ţi-a hotărît soarta, aia se întîmplă. Sînt absolut convinsă că venim aici cu soarta bătută în cuie şi avem numai iluzia că o putem schimba. Cred că cea mai mare pedeapsă pe care mi-ar putea-o da Dumnezeu ar fi să nu mai pot citi.

A.C.: Ce efect doriţi să aibă cărţile dumneavoastră ?

I.V.: Eu vreau ca omul să simtă că a participat la lectura cărţii ăsteia, că s-a simţit de-acolo, că recunoaşte pe cineva, că se recunoaşte pe sine, că recunoaşte viaţa, realităţile vieţii. Vreau ca în momentele cînd citeşte să găsească în cartea aia ceva care să corespundă cu ce crede el şi cu ceea ce simte el.

A.C.: Ca scriitor aveţi o lume proprie în care vă retrageţi ?

I.V.: Am avut asta de totdeauna. Întotdeauna a existat o populaţie în mintea mea, mi-am imaginat viaţa unui personaj, mi-am imaginat nişte relaţii între oameni. Personajele mele sunt ca nişte persoane vii, dacă ar apărea un personaj dintr-una din cărţile mele şi mi-ar suna la uşa mi-ar părea firesc. De asta între o carte şi alta eu simt nevoia să se depărteze personajele astea de mine. Am nevoie de-o pauză în care să mă detaşez de ele, să vină altele să le ia locul. Altfel este ca şi cum te-ai duce la teatru şi ţi-ai găsi locul ocupat.

A.C.: Vă simţiţi înţeleasă ca autoare ?

I.V.: N-am mai participat de mult la întîlniri cu publicul ca să văd ce spune, ce părere are, dar trec pe stradă şi mă opreşte cineva şi-mi spune: „Sînteţi doamna Vulpescu? Am citit ceva scris de dumneavoastră şi mi-a plăcut. “ Asta îmi face plăcere, sunt nişte oameni complet necunoscuţi care înseamnă că au citit, că au înţeles, că le-a plăcut.

Scris de Andreea Chebac