Miruna Lepuş. Născută în 1986, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale (2008) din cadrul Academiei de Studii Economice. Masterandă în Teoria şi Practica Editării, la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. A debutat cu volumul Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l (Ed. Vremea,
2009), fiind cea mai tânără cercetătoare a operei lui Mihai Eminescu. Din 2008, lucrează la Editura Vremea.

Silviu Man (bookblog.ro): Miruna Lepuş, cât de mare este diferenţa dintre Eminescu, aşa cum îl vezi tu acum, şi Eminescu, aşa cum îl vedeai când ţi se preda la şcoală?

Miruna Lepuş: În şcoală, îl ştiam din cărţile romanţate de Eugen Lovinescu şi Cezar Petrescu, cu Mite, Bălăuca, Carmen Saeculare… Deci îl vedeam ca un pe poet îndrăgostit, neştiind nimic despre el în alt sens. Adică ştiam că a scris la Timpul, dar nu aveam idee ce, de ce, cine era în jurul lui… Apoi, după ce am terminat liceul, am început să aflu şi alte lucruri. Diferenţa constă în caracterul pe care bănuiesc că l-a avut Eminescu, în forţa lui intelectuală, în munca sa şi în dorinţa de a face ceva, în afară de poezie, care nu era neapărat cea mai importantă parte a vieţii sale. Mie, acum, mi se pare că Eminescu – jurnalistul trebuie să fie la fel de important, dacă nu chiar mai important decât Eminescu – poetul. Partea cu Eminescu = poetul a eclipsat restul personalităţii lui…

Silviu Man : Ai scris cartea special pentru tineri. Ce ar trebui să aflăm despre Eminescu, dincolo de imaginea aceasta oferită de programa din liceu – poeziile “ultimului mare poet romantic” însoţite de clasica poză cu papionul şi părul dat pe spate?

Miruna Lepuş: În primul rând, să aflăm ce a mai făcut pe lângă poezie… Şi după ce aflăm despre lucrurile acestea, să avem dorinţa de a face măcar a mia parte din ce a făcut el, adică de a ne implica.

Silviu Man : Ce înseamnă “a te implica”?

Miruna Lepuş: Uite, mie, de exemplu, după ce am citit articolele lui, am simţit nevoia de a face ceva. Nu ştiam ce, dar era o dorinţă de a face ceva care să schimbe măcar puţin în jurul meu. Prin articolele lui, Eminescu a schimbat probabil opiniile multora din vremea lui… Şi, trebuie ca, din generaţia noastră, să fie câţiva care să aibă dorinţa asta de a se schimba cu adevărat. Şi care să aibă puterea de a munci pentru ceva mai presus de mâncare şi televizor. Dacă omul ăsta, branşat la calculator şi televizor, nici măcar nu crede că ar putea face altceva, nici nu-i trece prin cap că poate să schimbe câte ceva în viaţa lui personală, să facă o schimbare minimă, e pierdut cu totul. Sunt mulţi care nu fac nimic pentru salvarea lor ca oameni, rămân în rutina serviciu-casă-serviciu… Dacă vezi cât a putut să sufere şi să lupte omul ăsta, Eminescu, poţi avea sentimentul de vinovăţie că nu faci nimic, că nu ai nici o idee care să te mişte din loc, că nu faci decât să vegetezi toată viaţa. Dacă ar fi stimulaţi în acest sens de la o vârstă fragedă, tinerii ar mai avea o şansă, dar un tip de 20 ani care îşi duce deja viaţa prin cluburi nu prea se mai poate schimba.

Silviu Man : Nu le ceri oare prea mult dacă le ceri să vadă mai mult decât interesul lor?

Miruna Lepuş: Păi, dacă nu ai măcar dorinţa asta, trăieşti doar ca un animal care mănâncă şi doarme.

Silviu Man : S-au făcut în ultimii ani tot soiul de aşa- zise “tentative de recuperare” a lui Eminescu. Am văzut Emineşti punkeri, emo sau în grafitti…

Miruna Lepuş: Asta nu mi se pare recuperare, mi se par nişte glume de prost gust, ca să nu zic batjocură.

Silviu Man : De ce batjocură, de vreme ce ei cred că în felul acesta “dau praful jos” de pe “statuia” lui Eminescu?

Miruna Lepuş: Nu cred că prin nişte afişe sau imagini poţi să-i provoci pe tineri să mai citească ceva din opera lui. Mi se pare exclus ca prin grafitti sau cine ştie ce alte forme din acestea noi să faci pe cineva să se apuce de citit. E la fel ca la concursurile din şcoli – hai să facem un colaj din poeziile lui Eminescu, le recităm şi le punem la panoul de onoare, dar rămânem la acest nivel, jos.

Silviu Man : Şi între varianta muzeală, cu recitări plictisitoare în sala de clasă la 15 ianuarie, şi varianta modernă, parodică şi provocatoare, există o alternativă “viabilă”? Cum trebuie căutat Eminescu, înainte de a fi descoperit?

Miruna Lepuş: Există o categorie de elevi, care descoperă singuri şi ceilalţi, care nu caută nici dacă li se spune. Eminescu, cel complet, nu poate să intre în conştiinţa unui popor decât dacă se predă la şcoală. Un adevăr nu intră în mintea oamenilor decât dacă îl văd la un moment dat într-un manual, pe care-l pot lua de bun. Dacă se predă în continuare aşa, e foarte greu să mai schimbi părerea (fără a-i impune) cuiva care până la 18 ani a învăţat din obligaţie numai anumite lucruri.

Silviu Man : Bun, şi cum ne putem da seama dacă ceea ce e impus prin programa de limbă şi literatură română este bun?

Miruna Lepuş: Mai întâi, pentru a putea decide tu singur, trebuie să ai toate datele. Iar în liceu nu avem datele acestea. Eu însămi în liceu am crezut aşa cum am fost învăţată să cred.

Silviu Man: Şi ce te-a provocat de fapt să mergi mai departe? Te întreb fiindcă de la poetul romantic, cu Floare albastră şi Sara pe deal, până la incisivul publicist Eminescu, e aparent o cale foarte lungă.

Miruna Lepuş: Întâmplător, am primit o carte cu articolele lui Mihai Eminescu. Punctul de pornire al cărţii mele a fost uimirea că nu ştiam nimic din toate acele lucruri până la acel moment. Mi s-a părut inadmisibil să nu fi citit nici un articol al lui Eminescu, în condiţiile în care am luat 10 la Bac la română. Şi m-am întrebat – dacă eu eram astfel, cum era restul colegilor mei?

Silviu Man: Cum ţi se pare că-l văd cei de-o vârstă cu noi?

Miruna Lepuş: Sunt interesaţi în măsura în care se dă la Bac. Dacă nu se dă la Bac, nu mai sunt interesaţi. Asta deşi în liceu, una dintre profesoare ne-a spus mai multe lucruri “oculte” despre Eminescu.

Silviu Man: Cum ar fi…?

Miruna Lepuş: Câte ceva despre moartea lui, despre aşa-zisa prietenie pe care i-o purta Titu Maiorescu, despre articole, toate cu menţiunea: “copii, să nu spuneţi la Bac lucrurile acestea, că nu mai treceţi examenul”.

Silviu Man: Deci, înţeleg că vorbim despre nişte lucruri care, înainte de a fi dezbătute, sunt direct cenzurate…

Miruna Lepuş: Da, în manuale avem un Eminescu cenzurat. Din acest motiv, tinerii rămân toată viaţa cu imaginea aceasta, pe care le va fi extrem de greu să o schimbe, fiind ferm convinşi că ceea ce scrie în manual este de necontrazis.

Silviu Man: Crezi că volumul pe care l-ai scris poate marca începutul unui nou fel, dezinhibat, de a-l privi pe Eminescu?

Miruna Lepuş: Mă rog, nu e un început, pentru că au mai scris şi alţii înainte. Cărţile lor au fost sursele mele de informare. Altfel, nu ştiu dacă se poate impune, de vreme ce nu am credibilitatea pe care o are un critic literar…

Silviu Man: Ce anume îţi dă autoritatea de critic?

Miruna Lepuş: Păi, în primul rând, am impresia că trebuie să fii bărbat, să ai peste 40-50 de ani si sa fii afiliat unei instituţii, altfel nu te crede nimeni (*râde*). Până nu se ajunge la această credibilitate, nu se poate schimba “în masă” opinia oamenilor. E clar că nu o să mă citeze nimeni în teza de la română. Aşa că va trebui să mai scriu mult de aici înainte…

Silviu Man: Chiar, ce-ţi propui pentru mai departe?

Miruna Lepuş: Pe acelaşi model pe care am conceput cartea aceasta, aş vrea să mai scriu una despre Nae Ionescu.

Silviu Man: Te întreb ce te-ar întreba 90% din tineri – cine e Nae Ionescu?

Miruna Lepuş: Da, şi eu mi-am întrebat prietenii şi majoritatea răspunsurilor au fost: cineva din perioada interbelică. Unii aveau o vagă idee despre legătura dintre el şi generaţia ‘27. Aşadar, pe scurt, a fost directorul ziarului *Cuvântul*, unul dintre cele mai importante ziare din perioada interbelică, a fost profesor de filozofie şi cel care a strâns la un loc o generaţie din care fac parte Noica, Eliade, Cioran, Vulcănescu, Mihail Sebastian etc.

Silviu Man: Şi de ce crezi că merită să-i acorzi atâta importanţă?

Miruna Lepuş: La început, m-a atras la el viziunea sa de dreapta, care are multe puncte asemănătoare cu a lui Eminescu. Apoi, atrage şi limbajul său limpede, puterea lui de a convinge prin informaţiile concrete şi argumentele pe care le oferă. În plan secund, m-a atras viaţa lui personală, de la prietenia cu Carol al II-lea la apropierea de legionari, viaţă privată – care nu era chiar cea pe care o recomanda în articolele sale… Oricum, cartea despre el nu are un public potenţial la fel de larg ca cea despre Eminescu. Nimeni nu prea ştie cine a fost Nae Ionescu şi nu pot să schimb asta peste noapte. În fine, eu însămi mai am mult de citit…

Silviu Man: Mi se pare că sari de pe un butoi de pulbere pe altul… Vorbeşti despre nişte personalităţi asupra cărora nu avem încă un consens.

Miruna Lepuş: Adică dacă scriu despre Nae Ionescu, e ca şi cum mi-aş pune pe frunte o etichetă cu “legionar”. Probabil că de la prima carte mi s-au pus diverse etichete.

Silviu Man: Şi nu ţi-e teamă de o, să nu zic ostracizare, de o răceală în receptarea ideilor tale?

Miruna Lepuş: Nu. Nu am ce pierde. Puţini vor ca Eminescu să fie receptat aşa cum a fost de fapt.

Silviu Man: Foarte concret, de ce?

Miruna Lepuş: Dacă 5% din români ar face ce a făcut Eminescu, am avea o revoluţie totală, ar sări în aer democraţia noastră de acum. Cine are puterea de decizie acum, fireşte că nu vrea în nici un caz acest lucru.

Silviu Man : Eminescu a fost naţionalist?

Miruna Lepuş: Acum, cuvântul este depreciat. Dacă eşti naţionalist, e ceva de rău, eşti “extremist”. Eminescu, în sensul de bază al cuvântului, era naţionalist.

Silviu Man : Sensul de bază fiind…?

Miruna Lepuş: A pune binele ţării înainte de binele personal.

Silviu Man: Care crezi că sunt marile idei preconcepute pe care le avem despre Eminescu?

Miruna Lepuş: 1. Că era veşnic îndrăgostit şi nu-şi găsea niciodată o iubită care să-l accepte, că umbla de unul singur “pe lângă plopii fără soţ”.

2. Că nu avea niciodată bani, că era extrem de sărac şi, din cauza asta, şi însingurat. El totuşi avea un salariu de redactor-şef la unul dintre cele mai bune ziare din Bucureşti (muncea mult, e drept, erau dăţi când făcea de unul singur tot ziarul)- nu puteai să mori de foame din salariul ăsta. Nu era sărac lipit, avea şi el extravaganţe, când venea Veronica, îşi lua costumul şi jobenul…

3. Nu era inadaptat social. Nouă ni se pare că plutea prin lumea în care trăia, dar nu e adevărat e fals. Era o personalitate în epocă, era totuşi redactor-şef al unui ziar de primă mână.

Silviu Man: Era temut din această cauză?

Miruna Lepuş: Da, eu aşa cred. Şi de asta a şi păţit ce a păţit.

Silviu Man: Ce a păţit?

Miruna Lepuş: Aşa cum scrie şi Dan Puric în Omul frumos, “a fost îmbolnăvit“. Nu era nebun, dar ceilalţi au avut grijă să-l înnebunească. Gândeşte-te că te ia poliţia de pe stradă şi te pune în cămaşa de forţă, te ţine două zile la spitalul de nebuni şi-ţi mai dă şi nişte medicamente, cum ieşi de acolo? Poţi să fii sănătos tun la început, degeaba…

Silviu Man: Sunt dovezi în acest sens?

Miruna Lepuş: Da. Sunt, de exemplu, rapoartele medicale, scrisori şi jurnale ale contemporanilor săi, rapoartele pe care le făcea ambasadorul Austriei la Bucureşti – asta nu înseamnă că ei l-au omorât, ci că era o persoană importantă pentru ei.

Silviu Man: Ce scria în rapoartele acelea?

Miruna Lepuş: Cam tot ce făcea Eminescu. Despre ce scria, activitatea lui în Societatea “Carpaţii”, gândurile lui despre o Dacie Mare, un Imperiu Dacic, care, bineînţeles, ar fi luat Transilvania de la austro-ungari… Mai sunt şi alte probe.

Silviu Man: Deci nu era sărac, nu era înnebunit tot timpul de amor, nu era inadaptat social…

Miruna Lepuş: … şi nu era antisemit. Nu a scris din antisemitism. Ceea ce a făcut, a făcut pentru români, nu din ură pentru ceilalţi. Şi dacă la momentul respectiv, se întâmpla ca evreii să aibă o mare parte din economia ţării, era normal să lupte împotriva lor ca putere economică. Pentru Eminescu nu conta că erau greci sau evrei. De altfel, nu doar despre evrei este vorba. Greco-bulgărimea apare şi în poezii, şi în articole, în multe rânduri. Oricum, nu avea nici o problemă cu religia lor sau cu seminţia lor.

Silviu Man: În afară de aspectul politic, cu acest vis al lui cu Imperiul Dacic care putea să mobilizeze oameni în această direcţie, de ce crezi că mai era temut la vremea lui?

Miruna Lepuş: Pentru că era corect în tot ce făcea. Îi critica pe liberali, asta era clar de la început. Apoi, când junimiştii s-au distanţat de conservatorii de la început, i-a criticat şi pe ei, spunând ferm că asta este o prostituţie politică, fiindcă s-au aliat cu liberalii ca să primească nişte ministere.

Silviu Man: Ce înseamna atunci să fii conservator – orientarea politică a lui Eminescu?

Miruna Lepuş: Conservatorii susţineau un progres măsurat, organic, cu respectarea tradiţiei şi evitarea adoptării instituţiilor apusene ce nu se potriveau la noi. Eminescu îşi dorea ca România să fie o Românie Mare, pe plan economic românii să deţină supremaţia şi bogăţiile ţării – agricultura, comerţul şi industria, câtă era… Pe plan cultural, în privinţa învăţământului, dă nişte statistici înfricoşătoare – câţi studenţi de diferite alte naţionalităţi faţă de câţi români erau în universităţi. Problema era că din generaţiile acelea rezulta o elită care urma să fie doar pe jumătate românească, ceea ce pentru ţară era un dezastru.

Silviu Man: Ceea ce ar fi învăţat ei în Occident ar fi aplicat aici spre dezastrul ţării?

Miruna Lepuş: Nu, vorbesc de elevii şi studenţii din ţară, dintre care nu erau mulţi români, pentru că nu aveau posibilităţi financiare. Un student costa mult la vremea aceea şi familiile de români în general nu prea aveau mijloacele necesare întreţinerii unui student. Iar Eminescu dorea ca şi românii să-şi permită acest lucru, fireşte, nu prin eliminarea celorlalţi. Nu voia să-i excludă pe ei, ci dorea ca românii să fie mai buni ca ei. De fapt, o logică a competiţiei… Voia o cultură românească, aşa cum voia o economie românească şi graniţe care să cuprindă toate teritoriile locuite de români.

Silviu Man: Crezi că asta înseamnă o închidere, o izolare, încercarea de a opri influenţele străine? Pentru că el însuşi a mers la izvoarele culturii universale…

Miruna Lepuş: Eminescu a studiat la Viena, şi s-a întors cu aceleaşi idei despre România. Deci nu contează unde înveţi, contează să înveţi să gândeşti româneşte…
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Interviul cu Andrés Barba l-am ţinut în Sub Cărtureşti, la răcoare. Scriitorul a fost foarte simpatic, în ciuda faptului că, după câte am înţeles, nu prea avusese parte de somn cu o seară înainte.

Ioana Ristea (bookblog.ro): De ce nu este numită sora Katiei?

Andrés Barba: Are de a face cu natura personajului, un personaj a cărui calitate principală este să fie invizibil nu poate avea un nume.

Ioana Ristea: Nu ar fi fost mai uşor să scrieţi din perspectiva unui adolescent de 14-15 ani?

Andrés Barba: Ba da, nu, nu ştiu, (zâmbeşte) este o carte în mod fundamental feminină, era important ca toate sentimentele şi toate comentariile referitoare la aceste sentimente să fie feminine. Pentru că toate sentimentele erau verbalizate în mod constant, iar în mijlocul acestei constante, permanante verbalizări a sentimentelor, exista acest personaj silenţios care asistă la tot ce se întâmplă.

Ioana Ristea: La lansare a apărut de multe ori cuvântul “limită”. În situaţii limită, sora Katiei răspunde cu inocenţă, este organic incapabilă să facă rău. Vă interesează să exploraţi şi varianta opusă, când la rău se răspunde cu rău?

Andrés Barba: Da, ar fi interesant, şi am făcut ceva asemănător în Las manos Pequeñas unde iubirea se transformă în violenţă. Dar problema este că răspunsul nostru cu privire la rău nu este întotdeauna un răspuns de opoziţie. De exemplu, sora Katiei nu răspunde la rău. Dar maniera ei de a nu răspunde reprezintă un fel de anihilare a răului, deoarece răului trebuie să i se răspundă pentru a exista. Într-un fel, fără să ştie, personajul adoptă o postură orientală aproape. A nu acţiona înseamnă a absorbi răul.

Ioana Ristea: De ce credeţi că suntem înclinaţi să tratăm răul din literatură ca pe ceva fascinant, când experienţa noastră ne învaţă mai bine? Şi invers, bunătatea ca pe ceva “anormal”?

Andrés Barba: Este un lucru foarte misterios. Cred că are de-a face cu pregătirea noastră iudeo-creştină. Chiar de la început, se consideră că răul este o afirmaţie, răul se afirmă în rău, când o persoană acţionează greşit sau face rău altei persoane, există o intenţie a voinţei de a face rău. Orientalii, în acest sens, mi se par mai înţelepţi deoarece pentru ei, răul este o suspendare a voinţei de a face bine. Şi ceea ce reprezintă un exerciţiu pozitiv este binele, nu răul. Cred că are legătură cu iudeo-creştinismul, da.

Ioana Ristea: Pomeneaţi de “sfântul idiot”, caracteristic operelor lui Dostoievski, de exemplu. Explicaţi-ne puţin cum se înscrie sora Katiei în această galerie de personaje.

Andrés Barba: În cazul lui Dostoievski, apar două personaje, idiotul, prinţul Mîşkin, care este protagonistul cărţii şi care, în realitate, este un om bun, dar ridicol, în acelaşi timp, de care toţi cei din jur râd, de care profită toată lumea şi care nu poate fi mântuit din punct de vedere social, în mod clar. Bunătatea lui este ridicolă, şi pe cât este de ridicolă pe atât este şi vizibilă. În cazul surorii Katiei, bunătatea nu este vizibilă şi dacă nu este vizibilă, nu este nici ridicolă. Are ceva solemn, dar este aproape invizibilă. Mai este un alt personaj, în Fraţii Karamazov, mama ultimului dintre fraţii Karamazov, o femeie violată, care este idioata satului, şi care merge prin sat ca şi cum ar fi o fantomă. Iar sora Katiei se aseamănă mai mult cu acest personaj. Mai am o referinţă clară, la Flaubert, un personaj care se numeşte Félicité, protagonista unui volum care se intitulează Trei povestiri. Şi o altă referinţă clară, la Maupassant, un personaj din Bulgăre de seu.

Ioana Ristea: Este ceea ce scrieţi un fel de a înţelege relaţiile dintre oameni, dintre un bărbat şi o femeie?

Andrés Barba: Este evident că modalităţile noastre de a percepe lumea nu sunt identice. Dar de asemenea este adevărat, că sunt şi mult mai asemănătoare decât am crede. Neînţelegerea nu se produce pentru că simţim lucruri diferite, ci pentru că folosim limbaje diferite. Problema comunicării nu e o problemă a obiectului pe care dorim să-l comunicăm, ci a formei pe care o folosim pentru a comunica.

Ioana Ristea: S-a făcut un film după “Sora Katiei”. V-a plăcut?

Andrés Barba: Problema este că atunci când apare o schimbare de limbaj, de la limbajul literar la limbajul cinematografic, este important să nu fi obsedat de menţinerea tuturor elementelor lucrării, operei. Este mai important să rămâi fidel ideii principale a cărţii. Şi acest lucru în film s-a realizat foarte bine.

Ioana Ristea: O întrebare “tehnică”: în ceea ce priveşte scrisul propriu-zis, sunteţi diun sau nocturn? Aveţi vreun ritual?

Andrés Barba: Întotdeauna scriu dimineaţa, trei sau patru ore, în fiecare zi. Nu am ritualuri, numai să scriu dimineaţa. Pot scrie de fiecare dată când îmi propun. De câţiva ani, îmi iese întotdeauna. Şi literatura este, uneori, o meserie.

Mulţumesc mult editurii Vellant şi traducătoarei Ana Gentea.

Ioana Ristea.

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Vlad Mureşan. Născut în 1976. A absolvit Dreptul (2001) şi Filosofia (2003) la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. Master în études politiques (EHESS, Paris, 2003), doctorat în filosofie contemporană (2009). A publicat cartea Criza antropologiei şi sarcina ei originară (Ed. Eikon, 2005). Redactor al revistei Verso. A publicat în revistele Idei în Dialog, Verso şi Observatorul cultural. Lector la Facultatea de Studii Europene, UBB, Cluj-Napoca, Catedra de Studii Americane, predă sociologie si filosofie.

Silviu Man (bookblog.ro) : Domnule Vlad Mureşan, scriaţi că unul dintre sensurile culturii este scoaterea omului din zoologie…

Vlad Mureşan : Ideea vine de la Aristotel, fiind una de tradiţie profundă a metafizicii oriental-occidentale, având în vedere că într-un fel, Occidentul s-a născut în propriul lui est. Diferenţa dintre om şi animal, să o spunem direct, este apercepţia, cu termenul lui Kant, care defineşte distinctiv omul faţă de animal prin acel tip de fiinţă care are capacitatea de a rosti judecata : eu gândesc. Acum, bineînţeles că noi avem mai multe etaje ale fiinţei şi omul nu poate fi epuizat în caracterul de fiinţă pur cognitivă, dar e cumva inevitabil că inclusiv straturile sufleteşti profunde, abisale, apar la lumină în momentul când reflectezi asupra lor. Deci gândirea e o viaţă mijlocită, dar nu poţi evita această mijlocire. Animalul e complet nemijlocit. Într-un fel, idealul e să recuperezi nemijlocirea vieţii, dar cumva cu tot cu mijlocirea gândirii, deci să depăşeşti animalitatea, să depăşeşti şi caracterul pur cognitiv, ştiind că adevărul stă undeva în conjuncţia lor. Dar nu poţi regresa, din punct de vedere axiologic, acesta esta un imperativ: că nu poţi regresa.

Există un mandat transcendent pe care omul îl are asupra animalităţii, şi mai sugerasem în acel text despre Sensul ultim al culturii şi că animalitatea palpită inerţial în noi, deci animalitatea nu este ceva gata depăşit. Cum spune Hegel, în sine noi ne naştem liberi, dar încă nu suntem şi pentru sine liberi. Viaţa este de fapt distanţa dintre actualizarea unei libertăţi date ca virtualitate, şi tot procesul acestei vieţi este o recuperare a libertăţii prin negativ, conflict şi prin autostăpânire.

Silviu Man : Ce se întâmplă atunci când omul care a ajuns la un anumit nivel de acumulare culturală – mă refer la omul european – începe să facă un fel de elogiu mai mult sau mai puţin expres animalităţii, instinctului brut? Cum se explică? Vorbim de o cultură care, în ciuda vechimii, pare că-şi taie singură craca de sub picioare…

Vlad Mureşan : Primul care vorbeşte despre cultură ca despre o alienare este Hegel, în Fenomenologia Spiritului, unde critică spiritul primilor oameni de cultură care sunt iluminiştii. Există ceva , inevitabil salonard în cultură. Cultura presupune, la un prim nivel, cultivarea intelectului. E o metaforă agrară: ai o ţarină care trebuie cultivată, pentru ca ceva să rodească. Este un postulat fundamental în cultură, şi anume că nu primim lucrurile gata făcute. Nu suntem civilizaţi prin naştere, nu suntem maturi prin naştere, lucrurile acestea trebuie obţinute, câştigate, cum am spus, prin negativ, prin conflict. Pe de altă parte, simplul fapt că de la început cultura – prin Voltaire, prin Diderot, deci prin spiritul francez al iluminismului – se defineşte ca o cultivare a intelectului, ea, cultivarea intelectului este simultană cu o pierdere a unei alte cultivări care era cultivarea inimii. Creştinismul este o cultivare a inimii, adică a unor straturi mai adânci din fiinţa umană, şi atunci cultura, cum spune Hegel, este mijlocire prin definiţie, ea este distanţă faţă de viaţă. Cultura s-a născut printr-o distanţare faţă de viul nemijlocit şi organic al vieţii. Prejudecăţile care asistă caracterul nemijlocit al metabolismului spiritual sunt lipsite de o anumită reflexivitate care pentru iluminist este începutul înţelepciunii…

[Citeşte mai departe pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie]Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

[Citeşte partea I aici]

Partea a II-a – Cu Ion Barbu despre Ion D. Sîrbu – unde se discută despre sertare, despre Monica Lovinescu, tristeţile criticilor, fanatismele petrilenilor de rând, fantasmele petrilenilor de la Primărie şi speranţele pe 2009…

Silviu Man: Pe Ion Dezideriu Sîrbu cum l-aţi cunoscut?

Ion Barbu: O, este o poveste atât de frumoasă şi de tristă în acelaşi timp… Eu ştiam de existenţa lui de foarte mult timp şi l-am cunoscut o singură dată în viaţă pe Sîrbu, a fost în casa mea. În ultima sa vizită, înaintea morţii, pe care a făcut-o în Petroşani şi în Petrila, a poposit, condus de fratele meu, la Cercul Artiştilor Dispăruţi, de la şcoală, pe care îl coordonam atunci. Am plecat de la şcoală împreună cu el la mine acasă, am stat câteva ore împreună, am vorbit foarte mult, i-am arătat caricatura mea de sertar – la ora aceea nu ştiam că şi Domnia sa are o literatură de sertar – şi l-am condus apoi în staţia de autobuz de la Căprioara… Ultimul om din Petrila cu care a dat mâna am fost eu…

Silviu Man: Ca prezenţă, cum era?

Ion Barbu: Ca prezenţă, era extraordinar… Nu am văzut până la acea oră un om cu un asemenea dar al povestirii. Te capta imediat şi intrai imediat în legătură cu el şi-ţi dădea impresia că-l cunoşti de o viaţă şi că, dacă te-ai întâlni peste treizeci de ani cu el, ai relua discuţia exact din locul unde a fost lăsată…

Firimiturile de geniu care sunt risipite în toată opera lui…

Silviu Man: Vă erau cunoscute textele publicate înainte, conferinţele, piesele de teatru?

Ion Barbu: Da, le citisem, şi chiar văzusem montat la Teatrul de Stat din Valea Jiului o montare foarte bună făcută de Florin Fătulescu, cu Şerban Ionescu în rol principal, era o montarea a piesei sale, Arca bunei speranţe. I-am citit, evident, în 1971, când au apărut pentru prima dată, Povestirile petrilene, şi eram îndrăgostit de aceste povestiri cu atât mai mult cu cât narau despre o zonă foarte cunoscută mie; multe dintre personajele din carte practic le cunoscusem şi eu.

Silviu Man: Cum v-aţi simţit descoperindu-i, după 1990, literatura de sertar?

Ion Barbu: Şocul cel mare a fost dublat de un la fel de mare şoc pe care l-am avut în 1993, puţin după citirea primelor cărţi de sertar ale Domniei sale, când am cunoscut-o pe Lizica Sîrbu, soţia lui, cu care, de altfel, de atunci am rămas într-o stare de prietenie, şi mai mult decât prietenie – aş putea spune că pe Doamna Sîrbu nu pot s-o consider prietena mea, pot să zic că este iubita mea…

Silviu Man: Aţi scris două cărţi “împreună” cu el… Mă refer la cele două volume din Tratatul de rienologie, în care aţi combinat desenele Dvs. cu citate din opera lui. V-aş întreba ce v-a legat de el atât de mult?

Ion Barbu: Păi e vorba despre exact de întrebarea pe care mi-aţi pus-o iniţial – unde se poate întâlni caricatura cu poezia. Aici, în aceste două cărţi, în Tratatul de rienologie 1 şi 2, se poate întâlni proza cu caricatura. Adică am făcut treaba aceasta, căutând cu înverşunare – cam pretenţios spus “cu înverşunare”, foarte lejeră mi-a fost lectura – firimiturile de geniu care sunt risipite în toată opera lui. Plus hazul formidabil pe care îl are… Şi atunci mi-a fost foarte uşor să văd că fac casă bună împreună cu caricatura de sertar pe care eu o aveam şi pe care el a văzut-o în acea vizită, când i-am arătat cele două volume ale mele – samizdat.

Silviu Man: N-a fost cumva vorba şi de o complicitate a sertarelor? Mă refer la faptul că Dvs. n-aţi putut să vă publicaţi caricaturile, din motive politice, ceea ce s-a întâmplat practic şi cu cele mai bune romane ale lui.

Ion Barbu: Da… Formula asta, “complicitate a sertarelor”, îmi place foarte mult; o aud pentru prima dată, dar îmi place foarte mult. O voi folosi, menţionând sursa

Ne aşteaptă ani buni de Sîrbu…

Silviu Man: Ion D. Sîrbu repetă adesea, şi în Jurnal, şi în celelalte scrieri, maxima aceasta, după care s-a ghidat foarte mult de-a lungul întregii vieţi – anume că “umorul este politeţea celor disperaţi”. Aici găsesc o altă legătură, foarte mare, între caricatura Dvs. şi scrisul lui.

Ion Barbu: Ştiţi, e foarte frumoasă formula asta a lui Sîrbu, şi se întâlneşte foarte bine cu o maximă a lui Radu Cosaşu pe care am extras-o dintr-o prefaţă la o expoziţie de-a mea, în care mi-a scris un articol, şi în care încheia cu vorbele: “caricatura este cel mai inteligent mod de a-i murmura omului, fără să-l bată la cap, să aibă curaj în fiecare zi”. Mi-a plăcut foarte mult această formulă… N-am avut în tinereţe idoli, dar îmi place să cred că un citat poate servi drept idol şi te poate ghida în întreaga viaţă. Ăsta poate fi un asemenea citat…

Silviu Man: Cum se raportează oamenii de acum la opera şi la personalitatea lui Sîrbu, atât în ţară, cât şi aici, pe plan local?

Ion Barbu: Eu am impresia că la Sîrbu se întâmplă ce s-a întâmplat şi cu cărbunele din Petrila: în primii ani de exploatare a cărbunelui, exploatarea a fost la suprafaţă. Şi pe măsură ce oamenii îşi dădeau seama de filonul extraordinar pe care îl are Petrila în subteranele ei, normal că exploatarea lui a coborât mai mult, ajungând acum, după 150 de ani de exploatare, să ajungă pe la cota 250 sub nivelul mării (asta însemnând că deja s-a ajuns la un kilometru adâncime). Cu Sîrbu se întâmplă acelaşi lucru. Eu am impresia că deocamdată asistăm la exploatarea lui Ion D. Sîrbu doar la suprafaţă, că filonul Sîrbu continuă încă mult şi trebuie săpat mult în jos pentru a-l pune în evidenţă. Deci ne aşteaptă ani buni de Sîrbu. Mina Petrila a murit, trăiască mina Sîrbu!

Silviu Man: Casa memorială în ce stadiu este?

Ion Barbu: Dvs. care mă întrebaţi ştiţi foarte bine, că aţi fost acolo. Într-o stare… ca şi casa mea. Asta e, n-avem noi noroc de case… Ştiţi povestea ei, este o poveste care se întinde pe durata multor ani – după ce a fost construită pe la 1860, în 1988 s-a dărâmat pentru prima oară, trebuind să facă loc blocurilor ceauşiste care să adăpostească moldovenii aduşi să dea “patriei cât mai mult cărbune”. Această casă s-a reconstruit o dată din grija şi mila directorului de la mina Petrila de la acea oră, după aia a venit revoluţia, a fost dărâmată din nou – din motive de furt, evident – de către iubitorii de literatură din Petrila….

Silviu Man: Fanaticii…:)

Ion Barbu: Fanaticii literaturii… Optzeciştii din Petrila… Şi apoi prin grija unui locotenent al lui Miron Cozma – vedeţi istoria cum ne joacă feste – s-a ridicat pentru a treia oară mândră şi falnică cum a fost odinioară. Asta s-a întâmplat în 1994, iar de-atunci, după deschidere, s-a închis imediat şi, iată, se împlinesc 14 ani de când lacăte odihnesc pe uşile casei memoriale… Evident că în aceşti 14 ani a intrat într-un proces de degradare continuă şi sperăm ca anul viitor să-i dăm un nou început…

„Eu am făcut prostia, eu vreau s-o îndrept. Vorbim de pe telefonul meu!”

Silviu Man: Ce credeţi că ne lipseşte ca să-l apreciem cum se cuvine pe Sîrbu? Practic, vorbim despre unul dintre cei mai mari prozatori români, dacă nu chiar cel mai mare, şi în mod sigur, unul de talie mondială… Putem cita numai referinţele unor Monica Lovinescu sau Virgil Nemoianu…

Ion Barbu: Că aţi amintit de Monica Lovinescu, să vă povestesc un episod senzaţional pe care l-am avut. Eu am norocul să cunosc întotdeauna oamenii mari şi importanţi cu un an înaintea morţii…

Silviu Man: Sper să nu mi se întâmple şi mie…

Ion Barbu: Dar mie… Eram la Paris cu diverse treburi şi m-am dus la Monica Lovinescu. Ea ceruse, prin Doina Jela, ştia de mine, mă aprecia foarte mult şi dorea foarte mult să mă cunoască. Şi, fiind la Paris, am zis că este prilejul să-i fac o vizită, şi a fost pentru mine la fel de importantă ca întâlnirea pe care am avut-o, cu ani în urmă, cu Sîrbu. Şi stând de vorbă şi fumând împreună cu ea, ea era imobilizată în pat – era atinsă de o artrită din cauza căreia nici nu putea să frunzărească din cărţile pe care i le adusesem, singurul ei contact cu lumea era un televizor la care se uita non-stop – şi am început am vorbit despre Petrila, să vorbim despre Sîrbu, şi vorbind despre Sîrbu, ea spune că poartă cu ea durerea şi ruşinea de a nu îşi fi dat seama ca Sîrbu era un scriitor de o asemenea amploare. Sîrbu, în singura lui călătorie în Occident, trece pe la ei pe-acasă. Şi este primit de Monica şi de Virgil…

Silviu Man: Parcă era şi Paul Goma…

Ion Barbu: Parcă, nu mai ştiu… În sfârşit, stau acolo la discuţii şi ea îl tratează foarte de sus, ca pe un oaspete de categoria a II-a, un scriitoraş care era în trecere prin Paris… Vine revoluţia, apar cărţile lui Sîrbu şi ea pune mâna pe Adio, Europa!. Citeşte Adio, Europa! şi în clipa când termină volumul încep remuşcările – că a avut în vizită la ea un scriitor de asemenea măsură şi l-a tratat cum l-a tratat, de sus, şi nu şi-a dat seama de potenţialul extraordinar pe care îl are… Şi eu îi spun: Doamna Monica, mie îmi plac foarte mult vorbele pe care le spuneţi, şi voi încerca, la întoarcerea în ţară, să le reproduc soţiei lui Gary. Dar n-ar fi mai bine, zic, să i le spuneţi Dvs. personal? Şi scot telefonul: staţi să formez numărul şi să vorbiţi cu ea. La care ea are o replică formidabilă: nu! Eu am făcut prostia, eu vreau s-o îndrept. Vorbim de pe telefonul meu! Formaţi-mi numărul. Şi am format telefonul, şi a vorbit cu d-na Lizica şi şi-a cerut scuze pentru ceea ce v-am povestit eu mai înainte.

Silviu Man: De altfel, dna Monica Lovinescu nu a fost singurul critic care a avut remuşcări pentru că n-a recunoscut geniul lui Sîrbu încă de atunci. Din câte ţin minte, există chiar o mărturisire a lui Eugen Simion, care spune cam acelaşi lucru: ce tristeţe pentru un critic literar să-l descopere pe Sîrbu abia după…

Ion Barbu: Da… Acum, eu spun drept că un critic literar trebuia să fie de fapt foarte-foarte atent ca să găsească în scrierile anterioare literaturii de sertar germenii adevăratei literaturi – pentru că trebuie să recunoaştem: cărţile mari ale lui Sîrbu sunt cărţile lui de sertar.

Europa e un biet continent, Petrila e o lume…

Silviu Man: Totuşi nu mi-aţi răspuns la întrebare: ce ne lipseşte ca să-l apreciem?

Ion Barbu: Cultura…

Silviu Man: Numai atât?

Ion Barbu: Educaţia… Vorbesc din postura unui petrilean: atâta timp cât primarul din Petrila, în parohia căruia se află această casă memorială, şi care ar trebui să fie brand-ul nr. 1 al Petrilei, o tratează cum o tratează, iar despre Sîrbu spune el (citez textual): “Ion D. Sîrbu a fost un poet român” , ce să aşteptăm mai mult?

Silviu Man: Credeţi că Sîrbu poate fi un model pentru tineri – atât prin viaţa pe care a dus-o, cât şi prin felul lui de a se raporta la realitate prin scris, ca mod de a o critica?

Ion Barbu: Mie îmi pare bine că cei doi băieţi ai mei au crescut cu Sîrbu în mână. Pentru ce au ajuns şi pentru cum sunt, eu îi mulţumesc lui… Eu am doi copii, îi iubesc la fel de mult, amândoi sunt foarte talentaţi, dar unul are parte de un talent nativ şi celălalt are parte de un talent cumulativ – a citit rafturi întregi de bibliotecă. Celălalt cred că a citit patru cărţi la viaţa lui, dar prinde absolut totul şi este de un talent ieşit din comun – ei, printre alea patru cărţi pe care le-a citit sunt Povestirile petrilene, pe care le-a recitit şi le-a recitit…

Silviu Man: La anul, în 2009, se împlinesc 90 de ani de la naşterea lui. Ştiu că plănuiţi ceva…

Ion Barbu: Da. Nu ştiu exact ce plănuiesc – plănuiesc o mare sărbătoare… Şi asta presupune foarte multe lucruri, presupune în primul rând readucerea în circuit a acestei case memoriale…

Silviu Man: Despre care am înţeles că nici măcar nu există în scriptele primăriei… (!!)

Ion Barbu: Da… Ştiţi, cartea aia a mea, Frumosul din Petrila adormită, se deschide cu “Petrila – oraş înfrăţit cu Macondo”… Adică exact ca şi casa asta a lui Sîrbu – ea cred că există practic doar în imaginaţia noastră. Deşi se poate intra, ea e un spaţiu închis. La fel şi în acte – practic nu există în acte. Ea figurează ca demolată… Adică totul aici, în Petrila, este de domeniul fantasticului… Europa e un biet continent, Petrila e o lume… Lumea de dincolo…

Silviu Man: În afară de reabilitarea acestei case, chiar cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la naşterea lui Ion D. Sîrbu, cum vedeţi că s-ar mai putea face ceva în memoria lui?

Ion Barbu: Păi în primul rând, trebuie să fie ceva care să ţină trei zile… Ştiţi, “în România minunile ţin trei zile, doar sărbătorile prostiei durează un secol”… iar acele trei zile trebuie să fie…

Silviu Man: Ca-n poveşti…

Ion Barbu: Ca-n poveşti… Ca-n povestirile lui Sîrbu. Se pot face atât de multe, atâta doar să punem mâna pe bani. Cel mai bine ar fi să punem mâna pe banii Petrilei – gândiţi-vă ce minuni se pot face cu nişte bani pe care astăzi, ca şi ieri, autoritatea locală îi aruncă pe nişte serbări ale oraşului Petrila, loc în care de ani de zile vin toţi ţiganii cu toate kitsch-urile din lume să şi le înşire de-a lungul străzii principale…
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Varianta video a acestui interviu aici:

Ion Barbu s-a născut la Petroşani, la 6 iunie 1953. Locuieşte în Petrila, pe strada 1 Iunie. Participant la peste 400 de expoziţii din România şi din străinătate. Caricaturi publicate în ziare şi reviste din Turcia, Polonia, Italia, Bulgaria. În România, publică în Ziua, Dilema veche, Academia Caţavencu. Organizator al festivalului de poezie, muzică şi teatru “Om rău” din Petrila, preşedinte al Fundaţiei Culturale “Condiţia română”, Petroşani. Autor a zeci de cărţi şi albume, dintre care menţionăm tetralogia Petrila, periferia culturală a Europei (I. Frumosul din Petrila adormită; II. Antologia poeziei româneşti la zid; III. Petrila unter alles; IV. Colonia râsa-plânsa), Cercul artiştilor dispăruţi, Tratat de rienologie – Literatură şi caricatură de sertar, Cartea albă, seacă, rece şi fără sifon a guvernării Văcăroiu, Duminica Orbului, Surdului şi Mutului, Lăsata şi ridicata Secului, Cartea Albă a caricaturii de presă, Nutzi, spaima Constituţii, Adrian Năstase – Tratat de aroganţă, Ion Iliescu – Convorbiri cu Nina. Peste 8000 de caricaturi în presa scrisă, câştigător a circa 50 în concursuri naţionale şi internaţionale de caricatură.

Partea I – cu Ion Barbu despre Ion Barbu. Unde se discută despre poeziduri, dureri oncologico-patriotice, industria pornografică luxemburgheză şi toamne culturale româneşti artistic dezgolite…

Silviu Man (bookblog.ro): Domnule Ion Barbu, sunteţi inventatorul unui delict -“scrierea fără drept a unor versuri din poezia română pe pereţii blocurilor”. Cum vă simţiţi în această calitate?

Ion Barbu: Mândru…

Silviu Man: De ce credeţi că oamenii din Petrila şi autorităţile locale au reacţionat astfel?

Ion Barbu: Da… Aş putea spune că reacţionezi aşa când nu ştii despre ce-i vorba. Adică dacă îţi apar pe pereţi inscripţii cu m**e Dinamo, să zicem, (deşi tăiaţi cuvântul acesta, ştiu) fapta li s-ar fi părut perfect normală. Dacă încerci în schimb să îmbraci oraşul într-o aură de poezie, cred că asta deranjează foarte mult. Cu atât mai mult cu cât poezia era cu preponderenţă aleasă din poezia optzecistă, lucru care (deşi poezia respectivă s-a petrecut în secolul trecut sau, putem spune, chiar în mileniul trecut) n-a ajuns încă, se pare, la urechile lor. Deci, să zicem că a fost o chestie de necunoaştere – să punem vina pe necunoaştere. Şi în al doilea rând, ca în orice oraş mic, de provincie, în spatele urmărilor acestui experiment, cred că au stat şi ceva patimi politice, câteva patimi deloc sentimentale. De fapt, povestea din spatele acestei acţiuni va constitui scenariul unui film… Iată că Petrila cred că va ajunge în sfârşit la Cannes…

Petrila nu este aici, ci Petrila este atunci

Silviu Man: Spuneaţi într-un interviu: “Mi-ar fi plăcut ca oraşul Petrila să fie ca o carte de poezie, poezie vie pe ziduri moarte”. Ce înseamnă o Petrilă normală?

Ion Barbu: Ca să parafrazez, am mai folosit acest citat, dar îmi place să îl repet şi să-l adaptez, aşa, din când în când, nevoilor locale – să spun că de fapt, “Petrila nu este aici, ci Petrila este atunci”, chiar dacă “atunci” poate fi un semn, să zicem, al vremurilor care vor veni, nu neapărat al vremurilor care au trecut.

Silviu Man: Ce înseamnă o Românie normală?

Ion Barbu: O Românie normală este o Petrilă normală… Eu cred că Petrila este locul unde nu se întâmplă nimic, dar cred la fel de mult că Petrila este locul în care se poate întâmpla orice. Şi atunci translatând puţin, eu cred că şi României i se poate aplica această formulă.

Silviu Man: Ca să-l parafrazăm pe Sîrbu, Patria vă doare fizic?

Ion Barbu: Cancer, nu altceva…

Silviu Man: De ce la Dvs. nu se ceartă poezia cu caricatura?

Ion Barbu: La un soi de astfel de întrebare am răspuns odată la întrebarea lui Alex. Ştefănescu, apropo de legătura asta pe care o fac între caricatură şi poezie. Eu cred că poezia, ca şi caricatura de foarte bună calitate, se întâlnesc, cum spunea şi înaintaşul meu Ion Barbu, poetul “foarte sus, în polul plus”.

Silviu Man: Ce le leagă totuşi?

Ion Barbu: Finalul…

Atâta timp cât ustură… e bine

Silviu Man: Aţi fost inginer topograf la mina Petrila vreme de…

Ion Barbu: Cincisprezece ani.

Silviu Man: Cum v-a venit pofta de desenat, de caricatură?

Ion Barbu: Pofta exista înainte de a mă face inginer miner, dar date fiind condiţiile de dinainte de ’89, eram obligat să fac această meserie, întrucât în tinereţile mele, la încercările de a intra la Facultatea de Arte Plastice, am luat media 2.50, iar apoi, la o altă încercare de a intra la Institutul de Arhitectură, am crescut puţin – am luat media 3. Deci, ambele încercări s-au soldat eşecului. Dar ştiţi cum e, viaţa te răzbună întotdeauna, după eşecul acela ruşinos la Arte Plastice, pot declara cu mândrie că sunt membru al Uniunii Artiştilor Plastici şi, după patruzeci de ani, am reuşit să deschid o expoziţie mare de tot, uriaşă, aş putea spune, cu Colonia Râsa-Plânsa, invitat de Ordinul Arhitecţilor, la Universitatea de Arhitectură din Bucureşti.

Silviu Man: Aţi avut vreun maestru sau vreo personalitate care v-a marcat ca stil?

Ion Barbu: Ca stil, n-aş putea spune. Eu fiind un autodidact, îmi place să cred că învăţ în fiecare zi. Şi învăţ pe pielea mea. În general, mi-au plăcut în caricatură nu marii artişti care aveau o linie formidabilă pe care mi-ar fi plăcut să o stăpânesc şi eu; în schimb, am căutat prietenia unor caricaturişti morali în primul rând…

Silviu Man: Caricatura Dvs. este de fapt una morală…

Ion Barbu: Da, cred că în general nu poţi face o caricatură de bună calitate dacă nu ai pic de moralitate în ea. Ar mai fi o excepţie, să zicem, că mai calci greşit iubind mai multe femei, dar ăsta să zicem că-i păcatul cel mai mic . Adică trebuie să fii moral în alte privinţe…

Silviu Man: Aveţi vreo 6.000 de desene cu Ion Iliescu, două cărţi dedicate lui Nicolae Văcăroiu şi lui Adrian Năstase, încă una lui Traian Băsescu. Nu vă e greu să faceţi du-te-vino-ul ăsta între sferele celeste ale poeziei şi haznaua politică de zi cu zi?

Ion Barbu: Încă mai sper că se poate îndrepta ceva prin caricatură. Dacă n-aş fi convins de lucrul acesta – că râzând mai putem îndrepta moravurile, probabil că mâine aş abandona această meserie. Am avut câteva semnale cum că caricaturile mele ar fi deranjat şi faptul că unii dintre politicieni s-au gândit să mă dea în judecată, alţii mi-au dat telefoane de înjurături, consider că ceea ce fac este bine şi că ustură. Şi atâta timp cât ustură… e bine.

Silviu Man: Ion D. Sîrbu, despre care vom vorbi puţin mai încolo, spunea la întoarcerea din Occident că îi era foarte greu să scrie în condiţiile acelea de confort, de bunăstare, de preaplin material… Aţi fi un caricaturist la fel de bun dacă aţi trăi, spre exemplu, în Marea Britanie? Aţi fi la fel de inspirat sau sunteţi foarte legat de politica aşa cum este ea făcută în România?

Ion Barbu: Nu, faptul că acum am ajuns, şi datorită mie, să trăiesc într-o garsonieră nenorocită, asta predispune şi la puţină răutate pe care o vărs eu vizavi de cei care ar trebui să-mi asigure măcar o conductă de gaz metan la casa pe care am părăsit-o. Referitor la ce a spus Sîrbu, nu ştiu dacă aş putea face caricatură foarte bună în Marea Britanie. Poate că aş face-o foarte bună, dar nu la fel de corozivă. Acum câtva timp, am plecat în Luxemburg la un congres internaţional de studii asupra umorului şi graţie ambasadorului de acolo, mi s-a mijlocit o vizită la cel mai mare cotidian al Luxemburgului, nu mai ştiu cum îi zice – “Luxemburgul Liber”, sau “Adevărul despre Luxemburg” sau “Ziua Luxemburgului”, nu ştiu exact cum se numea… Şi în discuţia avută cu redactorul-şef (sau cu directorul, nu mai ştiu ce funcţie avea pe acolo), i-am spus că aş vrea să discut şi eu cu caricaturistul ziarului. – Păi, zice, nu avem funcţia asta… Şi, zic: cum, nu faceţi caricaturi cu Marele Duce al Luxemburgului? La care tipul a făcut nişte ochi cât ceapa roşie şi a zis: vai, dar cum puteţi gândi aşa? Marele Duce este un om atât de bun şi face lucruri atât de frumoase pentru Luxemburg… Cum să dăm în el? Deci în Luxemburg nu se poate face caricatură. Urăsc Luxemburgul şi nu numai din acest motiv…

Silviu Man: Poate şi pentru faptul că ei au gaz metan…

Ion Barbu: …şi îi urăsc pentru faptul că la ei, în toate filmele porno care se dau după ora 12 la posturile de televiziune, protagoniştii sunt îmbrăcaţi. N-am văzut oameni mai tâmpiţi – să mimezi un act sexual îmbrăcată în chiloţi şi-n sutien, iar bărbatul în chiloţi până la genunchi. Dar în rest totul se petrecea ca şi când n-ar fi avut nimic pe ei…

Trupul femeilor noastre merită să fie un vehicul transportor de alte mesaje, mult mai frumoase…

Silviu Man: Aveţi la activ câteva zeci de cărţi, un festival – OM RĂU –, pe care l-aţi abandonat deocamdată, aveţi o tetralogie dedicată Petrilei. Ce mai plănuiţi?

Ion Barbu: Cu cine?

Silviu Man: Singur, în colaborări…

Ion Barbu: Din păcate pentru mine şi pentru sănătatea şi concediile mele ratate în fiecare an, nu pot să spun că duc lipsă de idei şi de proiecte. Să-mi dea Dumnezeu sănătate să le pot duce pe toate la capăt. Sunt multe… Sunt multe şi – caracteristica numărul 1 a lor – îmi place să cred că sunt irepetabile. Adică îmi place să fac ceea ce nu s-a mai făcut…

Silviu Man: Pentru toamna aceasta?

Ion Barbu: Pentru toamna aceasta, sper să dăm lovitura cu o carte… Este prima carte la care lucrez peste un an de zile, altfel ritmul meu de creare de cărţi este mult mai alert şi mai productiv. Vreau să lansez un pachet cultural cu un album sui-generis care se numeşte Imn hăituit de bărbaţi, este un album în trei limbi de circulaţie internaţională, şi ce-i mai important este că e făcut în colaborare cu românii de peste Prut, sau mai bine zis, cu româncele de peste Prut…

Silviu Man: Care-i tema?

Ion Barbu: Albumul se vrea a fi o antologie de distihuri româneşti, şi dacă prima mea tentativă de promovare a poeziei s-a soldat cu un volum de poezie pe tricouri, la sugestia făcută atunci, de mult, acum câţiva ani de Florin Iaru – “bă, mai lasă dracului tricourile şi scrie pe sub tricouri”, am luat de bun îndemnul lui şi am făcut această antologie care este scrisă şi desenată pe nuduri feminine. Ceea ce a stat în intenţia mea când m-am apucat de acest album a fost şi ideea că femeia din Moldova, atât de dincolo, cât şi de dincoace de Prut este privită de multe ori şi de multă lume ca un export de carne vie. Eu am zis că trupul femeilor noastre merită să fie un vehicul transportor de alte mesaje, mult mai frumoase. Şi ce alt mesaj mai frumos decât poezia poate să transporte? Spun că, dintr-un interviu foarte frumos al lui Ion Mureşan, am reţinut că “poezia poate salva România, poezia şi nu monarhia”… Sau poezia şi monarhia…

[Va urma]Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

***Fragment din interviul cu Andrei, de pe FrontNews.ro

Cum ti-a venit ideea pentru bookblog.ro? Povesteste-mi evolutia proiectului pana astazi.

Mi-e teama ca pentru asta ar fi nevoie de vreo doua romane, insa iti pot spune cum a inceput. Pe mine m-au ajutat mult cartile. Sa aflu lucruri, sa evadez cand aveam nevoie sa evadez, sa inteleg mai bine oamenii dar, mai ales, sa ma cunosc mai bine pe mine. Sunt recunoscator celor din jurul meu pentru destul de multe lucruri, am vrut sa dau ceva inapoi iar sa recomanzi carti care merita citite, sa construiesti un reper pentru pasionatii de lectura mi s-a parut o modalitate foarte buna de a face asta.

Mai ales ca era un domeniu in care se faceau (si se fac in continuare) foarte putine lucruri. Am strans o echipa, am conturat cateva obiective si am inceput sa lucram la un sistem care sa ne permita sa facem performanta, sa realizam ce ne-am propus, sa ajutam oamenii si, evident, sa ne simtim bine in timp ce facem asta. Pentru mine, dincolo de atasamentul subinteles pe care il am fata de proiect, BookBlog e o poveste de succes din multe puncte de vedere. Echipa de acolo a facut foarte multe pentru cultura, in special pe zona de online. Si inca suntem la inceputul planului. Va fi huge.

Cum vezi viitorul proiectului?

In primul rand vom marsa in continuare pe zona de online, incercand sa ajutam oameni si, de ce nu, sa fim vazuti ca fiind cei mai buni pe partea asta. Apoi de vom dezvolta, propabil, mai mult pe offline, prin evenimente, in primul rand. De exemplu, intalnirile Schimb de Carti, care sunt organizate acum in 15 orase din Romania si din toamna vor avea loc si in afara tarii, cel mai probabil Paris si Londra fiind primele orase. Vom dezvolta mai bine si partea de auto-sustinere financiara care sa ne permita dezvoltarea de proiecte mult mai mari. Pe termen lung, noi avem niste vise. Unul dintre ele, care personal imi pare din ce in ce mai realizabil, e sa organizam evenimente culturale la Sala Palatului iar, mai apoi, pe stadioane. As putea sa mai spun multe, dar nu vreau sa stric surprizele.

Deci nu esti de acord cu disparitia cartii dupa aparitia ecranelor?

Nu sunt de acord. Sunt insa de parere ca trebuie sa ne adaptam. Cultura nu inseamna rigiditate. A fi in pas cu schimbarile, cu tehnologia, nu inseamna neaparat o decadere a culturii, la fel cum progresul tehnologic nu are intotdeauna o legatura directa cu regresul spiritual. Oamenii incep sa fie online. Trebuie sa acceptam asta iar cei ce nu o pot accepta probabil vor muri incet-incet. Dar noi suntem aici, intelegem fenomenul, il iubim si misiunea noastra este sa imbinam cat mai bine online-ul si cultura astfel incat oamenii sa nu fie nevoiti sa aleaga intre ele.

Cum a aratat relatia cu banii in proiectul BookBlog? Ai cautat finantari? Cum reactiona lumea la idee?

Initial nici nu s-a pus problema banilor; ea a aparut atunci cand ne-am hotarat ca vrem sa ducem bookblog la un alt nivel si era clar ca daca vrem sa facem chestii din ce in ce mai misto vom avea nevoie de bani. Finantari nu am cautat, dar nici nu a fost nevoie, am avut tot timpul incredere in faptul ca proiectul poate produce bani.

Cum crezi ca o sa arate, ca business, peste 10 ani? Cat de mult vrei sa-l extinzi?

BookBlog va creste atat cat va fi nevoie sa creasca pentru ca noi sa schimbam o particica din lume si sa ne simtim si bine facand asta. Si da, desi banii nu sunt pentru niciunul dintre noi pe primul loc, nu le putem nega utilitatea. Daca ma intrebi de limite superioare, n-avem. Nici referitor la bani si nici la extindere. Iar despre limite inferioare iarasi e greu de discutat fiindca le mutam tot timpul din ce in ce mai sus.

restul interviului il puteti citi AICI.

Citeste partea I

Raluca Alexe (bookblog.ro): În Biblia de lut vorbiţi mult despre război, pe lângă profitabilitatea acestuia şi despre ororile care au loc. Ai crede că după al Doilea Război Mondial oamenii au învăţat ceva, dar razboialele continuă. Credeţi că mai avem vreo şansă, că oamenii mai pot fi buni unii cu alţii, sau mergem pe un drum sigur spre autodistrugere?

Julia Navarro: Da, sunt unii care se afla pe un drum greşit, dar cred că suntem mai mulţi cei care credem că vorbind se pot rezolva problemele. Doar că, vezi tu, războiul e o afacere, şi dacă te gândeşti de exemplu la războiul din Iraq şi la cantitatea de bani pe care au câştigat-o anumite companii, îţi dai seama că unii se pot simţi neputincioşi luptând cu o asemenea afacere. Cred însă că puterea de a ne mobiliza este foarte importantă. Au fost milioane de persoane care au ieşit pe străzi în toată lumea pentru a manifesta împotriva acestui război. Nu am reuşit să îl oprim, dar cel puţin presiunea atâtor persoane a determinat Congresul şi Senatul Nord-American să demareze investigaţii care au ajuns la concluzia că nu existau arme de distrugere în masă în Iraq, ca Sadam Hussein nu avea nici o legătură cu dărâmarea Turnurilor gemene din New York şi că dovezile, argumentele lui Bush pentru acest război erau false. Deci ceva am obţinut totuşi. Uneori ne pierdem speranţa pentru că nu obţinem obiectivul imediat al păcii, dar cred că prin intermediul mobilizării, şi prin intermediul acestui instrument magic care este Internetul, un mijloc de a comunica pentru cei care dorim să mergem într-o direcţie, putem influenţa guvernele noastre, să le spunem că nu putem să stăm cu mâinile în sân şi să ne lamentăm. Chiar dacă credem că efortul nostru valorează puţin, trebuie să încercăm.

RA: Ştiu că s-ar putea vorbi mult despre asta, dar credeţi că există vreo teorie a conspiraţiei, de controlare a lumii, de controlare a informaţiei? Văd că este la modă să susţii lucruri de genul ăsta…

JN: Nu trebuie să căutăm teorii ale conspiraţiei, este clar că că marile companii internaţionale au interesele lor şi că dispun de multe mijloace de comunicare. Este normal ca o multinaţională să aibă un departament care se ocupă de construirea mesajelor publice, iar companiile au învăţat că având la dispoziţie canalele de televiziune şi radio este o putere şi că prin intermediul lor pot influenţa opinia publică. De aceea eu susţin mijloacele publice de comunicare şi cred că jurnaliştii care lucrează în aceste medii de comunicare au obligaţia de a fi extrem de obiectivi şi de a fi independenţi, să nu reprezinte nici un interes care să nu fie interes general. Mijloacele private au alte interese. Internetul este un mijloc de comunicare extraordinar care nu poate fi limitat şi prin intermediul lui vom putea întotdeauna povesti ce se întâmplă.

RA: Avem obiecte sacre, câteva elemente de religie, mister, crimă, societăţi secrete… Cititorii din România care nu ştiu nimic despre romanele dvs, ar putea crede că v-aţi inspirat din romanul lui Dan Brown…

JN: În primul rând, când am început să scriu Confreria Sfântului Giulgiu romanul lui Dan Brown nici nu fusese publicat în Spania. Orice persoană care va citi o carte de a mea va vedea că este diferită de ceea ce scrie Dan Brown. Eu nu am scris un roman doar pentru a mă distra puţin, pentru a avea succes, nici nu inventez istorii fantastice ci abordez teme reale care afectează societatea. Doar caut un sprijin în trecut, în întâmplări din istorie. În spatele romanelor mele se află multe ore de muncă de documentare, primesc sfaturi de la istorici, deci eu nu inventez întâmplările istorice. Toate istoriile Sf Graal, despre descendenţii lui Iisus nu mă interesează; mi se par poveşti şi nici măcar nu mă atrag. La sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20 au existat mulţi scriitori care au abordat această temă, dar sunt cărţi “de senzaţie” cum sunt şi cărţile care se scriu azi despre această temă.

RA: Credeţi că oamenii acceptă realitatea despre care vorbiţi mai uşor dacă o prezentaţi în mod indirect, combinată cu ficţiunea?

JN: Da. În cariera mea de jurnalist am scris multe articole despre fanatism şi nu au avut acelaşi ecou pe care l-a avut Sângele nevinovaţilor. Datorită lui oamenii mi-au scris sau când mă întâlnesc la târguri de carte îmi spun că romanul meu chiar i-a pus pe gânduri în ceea ce priveşte problema fanatismului. În legătură cu sutele de articole pe care le-am scris pe aceeaşi temă nu mi s-a spus mai nimic de felul acesta.

RA: Am observat că folosiţi mai multe fire narative, separate de capitole, în loc să le combinaţi în cadrul aceluiaşi capitol. De exemplu în Confreria Sf Giulgiu sunt două, în Biblia de lut sunt trei fire narative. Este o metodă care a venit firesc, sau este un fel de reţeta pe care aţi folosit-o, pentru a face romanele mai atractive?

JN: Nu, a fost ceva natural. Pentru a spune o poveste trebuie să spui mai multe poveşti, iar planurile despre acre vorbeşti sunt foarte diferite. Dar nu a fost vorba de vreo reţetă, mă distrez scriind, mă simt bine imaginând lumi, creând personaje.

RA: Probabil că şi ăsta este unul din motivele pentru care aţi avut succes, pentru că scrieţi din plăcere, nu pentru că trebuie să vă câştigaţi traiul astfel.

JN: Dacă ar fi trebuit să fac asta aş fi fost îngrijorată; cred că aş fi fost blocată pur şi simplu. Acum scriu al 4-lea roman al meu şi fac acest lucru fără să am acest sentiment că mă joc cu ceva important, deoarece ştiu că dacă îmi merge bine e un lucru minunat, iar dacă nu, voi continua să trăiesc la fel deoarece am profesia mea.

RA: Ce părere aveţi despre succesul dvs?

JN: Dacă aş fi avut succes la 25 de ani, aş fi ajuns rău de tot, cu siguranţă. Dar având succes la 50 de ani, îl iau ca pe ceva relativ şi cu experienţa de a fi văzut mulţi oameni care urca şi apoi coboară, cum spuneam şi mai înainte. De aceea eu am aceeaşi viaţa, mă trezesc la aceeaşi oră, îmi duc fiul la şcoală, muncesc şi caut timp pentru a îmi scrie romanele. Acest succes nu mă afectează, pentru că nu permit acest lucru.

RA: Şi tot o întrebare mai personală, să zicem, am înţeles că vă petreceţi mult timp călătorind. Spuneţi-mi un loc care v-a impresionat foarte mult şi de ce?

JN: Hmmm, am călătorit prn multe locuri, fiecare are ceva special, mă simt bine peste tot şi chiar nu mă simt străină de nici un loc. Pentru mine e acelaşi lucru să beau ceaiul în deşert, sau să fiu la o recepţie la Palatul Regal. Mă surprinde însă când văd pe alţii că mă tratează ca neaparţinând acelui loc. Dar dacă ar fi să vorbesc despre un loc anume, este ceva ce m-a impresionat în mod special. Îmi amintesc de o vizită pe care am făcut-o la o tabără de refugiaţi palestinieni în Liban în timpul războiului din ‘82. Era acolo un băieţel care mă urmărea peste tot şi nu ştiam de ce vine mereu după mine, i-am dat ciocolată, l-am ţinut de mână, două ore a stat cu mine, iar când a trebuit să plec mi-a spus “Nu pleca”. Am vorbit cu şefii acelei tabere, i-am întrebat dacă aş putea să îl iau, aş fi făcut orice să îl adoptez, să îl aduc în Spania, dar nu era posibil, viitorul lui era stabilit, acela de a fi un luptător. Privirea aceea a lui o voi păstra mereu cu mine; acum cred că a crescut dar sunt sigură că dacă aş revedea acea privire aş recunoaşte-o oriunde.

RA: Întorcându-ne la scriitori, aveţi vreun model, în ceea ce priveşte temele abordate sau tehnica, să spunem?

JN: Nu,scriu într-un mod spontan. Cred că toţi suntem un rezultat al experienţelor, a ceea ce citim, trăim, cunoaştem, toate acestea lasa urme şi aceste urme pe care le-au lăsat în mine anumite lecturi sau persoane sunt cele care ies la suprafaţă atunci când scriu.

RA: În România cititorii vor să îi cunoască pe scriitori, să ştie lucruri mai personale despre ei (râde). Aici, cei din generaţia mai tânără în special au apelat la mediul online, scriu pe bloguri şi ţin legătura cu cititorii lor. Cum ţineţi dvs legătură cu fanii?

JN: Am o pagină web, unde îmi scriu şi unde introduc tot ceea ce mi se trimite, fie că este vorba de critici, sugestii său întrebări şi ţin o legătură periodica cu cei care comunica cu mine prin intermediul paginii. Deşi, atunci când scriu, trec 2-3 luni fără să vorbesc cu nimeni. Dar atunci când nu scriu romane comunic mereu cu cititorii mei.

RA: Ultima întrebare. Am înţeles că lucraţi la al patrulea roman. Despre ce este vorba?

JN: Nici editorul meu nu ştie, dar este unul destul de compliucat având în vedere perioadele istorice pe care le abordez deoarece trebuie să mă documentez foarte mult. Am început să scriu în ianuarie şi cred că îmi va lua cam 2 ani; până în 2010 nu cred că îl public. Când mă întorc din România, şi cum fiul meu ia vacanţă, o să merg câteva zile la plajă, pentru a scrie. Îmi pare rău că nu pot să spun dar nu am spus nimaniui, nici măcar fiului meu…

RA: Dar… oricum… este tot un thriller istoric bănuiesc…

JN: (rade-din nou) Aaaa, lasă, şi eu sunt ziaristă, şi ştiu să pun întrebări din acestea ocolitoare pentru a afla până la urmă ce vreau să aflu. Este un roman care ţie îţi va plăcea cu siguranţă. Va fi un roman diferit, care are câteva elemente diferite. Dacă se va publica în România să îmi spui cum ţi se pare .

RA: Am să vă spun, da. Aş fi vrut să vă întreb mai multe lucruri, dar din păcate nu mai avem timp. Vă mulţumesc că mi-aţi răspuns şi… aştept al patrulea roman.

JN: Şi eu vă mulţumesc, mi-a făcut plăcere.

Am mai schimbat câteva saluturi, iar la final m-a şi îmbrăţişat .
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Julia Navarro s-a născut în 1953 la Madrid, Spania. Şi-a construit o carieră în jurnalism, lucrând în diverse medii de comunicare (televiziune, radio, presa scrisă) şi publicând pentru mai multe ziare. In prezent este jurnalistă la Agencia OTR/Europa Press din Madrid, iar rubrica ei de analiză politică este preluată de alte 50 de ziare din ţară. Până în anul 2004 publicase 4 cărţi de eseuri pe teme politice. În 2004 a apărut şi primul ei roman, Confreria Sfântului Giulgiu, urmat în 2005 de Biblia de lut, iar în 2007 de Sângele nevinovaţilor, toate best-seller internaţionale.

Cu aşa o istorie, este uşor de imaginat ce emoţii aveam când m-am dus să o întâlnesc pe Julia Navarro la hotelul unde era cazată. Citisem Confreria Sfântului Giulgiu şi Biblia de lut, aveam cam patru pagini de întrebări pe care vroiam să i le pun şi îmi făceam griji că o să râdă de ele sau că, vorbind spaniola, nu voi înţelege toate nuanţele din exprimare. Însă de cum a intrat pe uşa hotelului- venea de la lansarea pe care o avusese la Bookfest- mi s-au risipit toate emoţiile. Plină de energie şi de voie bună m-a salutat zâmbitoare şi m-a cucerit pe loc.

Am vorbit nu numai despre cum a început să scrie ci şi despre temele care au stat la baza romanelor sale, teme care reprezintă de fapt probleme actuale şi grave ale lumii. Julia Navarro este adânc ancorată în realitate, o interesează tot ce se întâmplă în lume, ştie ce vrea şi mai ales este foarte hotărâta şi optimistă.

Raluca Alexe (bookblog.ro): Sunteţi jurnalistă şi aţi publicat cărti de nonficţiune. Cum de v-aţi gândit să scrieţi beletristică, a venit ca un lucru firesc?

Julia Navarro: Din întâmplare. Într-o zi, stând la plajă cu fiul meu, am citit în ziar o ştire în care se vorbea despre decesul unui om de ştiinţă, Walter McCrone, cel care a analizat Sf Giulgiu din Torino, ajungând la concluzia că este fals şi disputa dintre el şi alţi oameni de ştiinţă care susţineau că acest giulgiu este autentic. Asta mi-a trezit imaginaţia şi am decis să scriu un roman.

RA: Dar vă gândiseţi vreodată până atunci să scrieţi beletristică? V-aţi dorit vreodată asta?

JN: Nu, eu nu aveam nici un cont de încheiat cu literatura, până atunci scrisesem cărţi şi ştiam ce înseamnă să ţii în mână o carte a ta, deşi erau cărţi politice sau de eseuri. Astfel încât nu simţeam nevoia să scriu o carte. Şi a fost chiar o întâmplare, dacă acea ştire nu ar fi apărut în ziar la momentul acela, nici nu aş fi citit-o pentru că nu aş fi avut timp, dar aşa a fost să fie- în timpul verii, neavând nimic de facut şi astfel am început să scriu. Când am terminat romanul, lucru care a durat un an şi jumătate, nici nu ştiam dacă se va publica, deoarece editura era obisnuită să scriu cărţi politice, nu romane. Astfel că prima mare surpriză a fost că mi-au publicat romanul, iar a doua a fost să aflu că în doar 15 zile deja se epuizase primul tiraj, şi de atunci totul mi se pare un vis. Am participat cu acel roman la Târgul de Carte de la Frankfurt şi au început să îl cumpere edituri din toată lumea.

RA: Au existat comentarii negative legate de intrarea dvs în rândul scriitorilor, cum ar fi faptul că o jurnalistă ar trebui să se ocupe de analize politice, de articole, şi nu de beletristică?

JN: În linii mari comentariile primite au fost pozitive, dar în orice caz, cum sunt jurnalistă şi sunt obişnuită să îi critic pe ceilalti, sunt pregătită să fiu criticată la rândul meu. În orice caz, am avut norocul ca majoritatea acestor comentarii să fie pozitive.

RA: Noroc, dar cred că mai degraba merit

JN: (rade)E, nu chiar, exista şi o magie în aceasta lume a cărţilor astfel că nu ajungi să înţelegi niciodată de ce cartea ta place atâtor oameni şi de ce alţi scriitori, care sunt la fel sau chiar mai buni, nu reuşesc să treacă de această barieră. Aşa că în ciuda faptului că am avut succes, nu mi-am dezlipit picioarele de pe pământ şi păstrez în minte faptul că aceasta este o magie care într-o zi s-ar putea să dispară.

RA: Cum este viaţa literară în Spania? Este greu pentru un debutant, să zicem, să publice o carte?

JN: Da, este destul de complicat să publici, pentru că sunt mulţi tineri care îşi trimit cărtile la edituri, la agenţii literare şi din sutele de exemplare care sosesc, una singură sau două ajung să fie publicate. Eu am avut norocul că eram deja o persoană cunoscută şi că publicasem deja cărţi; să spunem că aveam deja porţile deschise la editură. Pot spune deci că am fost privilegiată. Dar pentru tineri nu este uşor să îşi publice cărţile, în ciuda faptului că în ultimul an au apărut în literatura spaniolă mulţi tineri scriitori cu adevarat interesanţi. Dar sunt în minoritate.

RA: Se poate trăi din scris în Spania? Pentru că în România nu prea se poate…

JN: Depinde de succesul pe care îl ai. Sunt într-adevar multi scriitori care trăiesc din ceea ce scriu şi alţii care nu îşi permit. Dacă mă întrebi pe mine, eu pot. Mulţi mă întreabă de ce nu renunţ la jurnalism, având în vedere că mi-a mers foarte bine, şi aş putea trăi numai ca scriitoare de romane. Dar fiind ziaristă sunt obişnuită să văd oameni care s-au bucurat de mult succes, însă succesul cum vine aşa dispare, fie că este vorba de politică, literatură, muzică sau orice alt domeniu. Şi nu vreau să “calatoresc” dintr-un domeniu în altul, prefer să continui să practic jurnalismul, iar daca va veni o zi în care cărţile mele nu vor mai plăcea, pe mine ma va găsi făcând ceea ce am facut întotrdeauna, jurnalism. Dar în general este greu în toate ţările să trăieşti din scris, lucrurile acestea se pot întâmpla oriunde, Romania nu este o excepţie.

RA: Este destul de greu să pătrunzi pe piaţa literară din Romania şi din cauză că scriitorii deja cunoscuţi încearcă să păstreze cumva cercul închis. Se întampla asta şi în Spania, există astfel de orgolii, sau chiar răutăţi între scriitori?

JN: Asta se întămplă chiar peste tot, daca sunt persoane care reuşesc să aibă succes, sunt unii care îi primesc cu unghiile scoase.

RA: Trecând acum la cărţile dvs, nu am putut să nu observ prezenţa temelor religioase. Vă pasionează religia, în general?

JN: Nu, cărţile mele nu sunt religioase, chiar daca folosesc elemente religioase, ca parte a altor ingrediente pentru a spune o poveste. In Confreria Sfantului Giulgiu, primul meu roman, deşi abordeaza tema giulgiului, ceea ce eu doream să povestesc era cu totul alta istorie, o istorie care are legatură cu organizarea puterilor aflate la marginea controlului societăţii şi a instituţiilor democratice. In Biblia de lut doream sa scriu un roman împotriva războiului şi să demonstrez faptul că razboiul este o afacere si asa a fost întotdeauna. Intotdeauna au existat persoane josnice, care pe baza suferinţei celorlaţi şi-au construit averea. Si Sângele nevinovaţilor este un roman care ne îndeamnă să reflectăm asupra fenomenului fanatismului şi al xenofobiei. Astfel că în ciuda titlurilor pe care le au romanele, sper ca cititorii să stie să vadă istoria care se afla in spate. De aceea îi invit să reflecteze asupra unor probleme ale societăţii actuale dar care există de când lumea.

În ceea ce priveşte tema religioasă, cred într-un sens transcendent asupra vieţii, pentru că nu cred că suntem doar un ansamblu de celule organizate pentru a plăti ipoteca la casă, asa cum am mai spus-o şi în alte dăţi. Până la urmă fiecare se descurcă cum poate, iar aceasta nelinişte există şi azi, cea pe care au avut-o toţi oamenii de când au conştientizat faptul că sunt fiinţe umane şi au început să se întrebe ce continuăm să ne întrebăm şi azi: “Ce facem în această viaţă”, “Care este sensul vietii noastre?”

RA: Care credeţi că este forma cea mai periculoasă de fanatism, cel religios, politic…?

JN: Fanatismul religios va fi întotdeauna acompaniat de interese politice şi economice. Dacă te gandesti la orice exemplu de fanatism religios, să zicem cruciadele, observi o Europă cu grave probleme economice, cu foamete, care chiar iniţază o cruciadă având pretextul recuceriirii Pământului Sfânt, dar în realitate fiind doar o cucerire de pământ, de resurse, în funcţie de interesele politice şi economice ale guverrnanîilor din acea epocă. Acestea sunt cele care au condus fanatismul unui grup restrâns, de a cuceri Tara Sfântă. Este un lucru simplu să fanatizezi fiinţele umane şi m-aş bucura ca în acest secol să fim capabili să terminam cu acest fenomen. Pentru mine există un fapt important în istorie, Revoluţia franceză, cu toate intâmplările pe care le-a presupus şi care sunt de criticat; dar ceea ce s-a întamplat atunci, separarea statului de Biserică este ceea ce construieşte statele moderne. Orientul nu va intra în secolul 21 până ce nu va avea propria sa “Revoluţie franceză”, înţeleasă nu ca faptele în sine, ci ca acest pas de separare a bisericii de stat. [...]
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor