Interviu Bogdan Hrib – partea a II-a

[citeste partea I]

In Partea a II-a, despre Science Fiction si cititorii de SF, ce se intampla cu piata de carte din Romania si aniversarea a 15 ani de Tritonic.

Andrei Rosca (bookblog.ro): Revenind putin la intrebarea de mai devreme, science-fiction-ul cum se vinde? La ce tiraje ajunge? Merita sa mai scoti SF? A meritat vreodata?

Bogdan Hrib (Editura Tritonic): A meritat! In anii '90 exista o foame de carte, o foame de SF si exista o foame a recuperarilor si cred ca in momentul acela s-a vandut mult SF cum s-a vandut si multa alta literatura. In momentul de fata cred ca nu se mai vinde SF-ul in sine; cred ca se vand autori si cred ca acest lucru e imbucurator si cred ca piata incepe incet-incet sa se insanatoseasca, oamenii incep sa isi doreasca sa citeasca anumiti autori.

Noi avem un exemplu, se cheama Neil Gaiman, el nu e perceput ca scriitor de science-fiction in occident desi a luat toate premiile data de fanii, scriitorii, conventiile din lume. In opinia mea, si probabil ca voi supara pe multa lume, nucleul dur al SF-istilor, cei ofensivi, agresivi chiar, as spune, sunt undeva intre 300 si 500 de oameni (care cumpara).

Exista o alta patura, gasca, ziceti-i cum vreti, putin mai subterana, pe care eu abia in ultimele luni incep sa o descopar. Exista nostalgicii. Dar nostalgici in termeni pozitivi. Exista cei care au citit SF xeroxat si copiat in anii '80 care acum au 35-45 de ani, si-ar dori sa citeasca mai mult dar nu au timp fiindca au business-uri sau alte activitati dar cumpara. Cred ca e o generatie de oameni care simt nevoia sa citeasca mult, inteleg ca editurile trebuie sustinute, isi doresc sa aiba cartile acasa si isi doresc ca intr-o zi sa poata citi si atunci le cumpara. Probabil ca nu au timp sa citeasca decat una din doua sau trei dar cred ca nu e de neglijat aceasta patura de oameni pe care eu am inceput sa o descopar in ultimele luni si care cred ca ar putea fi undeva catre 1500-2000 de oameni. Zic ca se poate vinde science-fiction bine ales undeva pe la 2000 de exemplare.

A: Daca tot vorbeam despre informatii pe care le au editurile dar pe care cititorii nu prea le au, ce se intampla cu piata de carte la noi? Creste sau scade numarul cititorilor?

BH: Eu n-am date exacte dar, din ceea ce putem noi observa si analiza, piata creste si creste intr-un ritm foarte rapid. De altfel, piata noastra este cam de 8 ori mai mica decat este media europeana. Teoretic deci, piata noastra ar trebui sa creasca de 8 ori in urmatorii ani. Eu sunt mai optimist si spun chiar ca "urmatorii ani" inseamna urmatorii 3 ani. Ceea ce inseamna ca ar trebui sa se dubleze in fiecare an.

A: Ultima intrebare, in cateva cuvinte, ce pregateste Tritonic? La ce sa fie cititorii atenti?

BH: In 2008, Tritonic implineste 15 ani iar lozinca noastra este "Tritonic - o carte pentru toate gusturile". Vom incerca sa demonstram ca suntem o editura generalista, ca scoatem carti pentru toate gusturile, evident pastrand un anumit standard pe care nu il vom cobori. Ne vom concentra pe promovarea de scriitori si vom avea doi scriitori pe care ii vom promova masiv: unul este deja cunoscutul Neil Gaiman, care va aparea cu inca 2 carti, iar celalalt este o noutate. Este vorba de Erik Fratini, care a cercetat foarte mult probleme legate de servicii secrete, spionaj, misterele lumea iar prima carte se numeste Sfanta Alianta - 500 de ani de spionaj la Vatican, istoria serviciilor secrete a Vaticanului, urmand ca in toamna sa avem un thriller foarte interesant al lui Fratini care se numeste A cincea porunca.

Spune-ti parerea!

Interviu Bogdan Hrib – partea I

[citeste partea a II-a]

Despre chick-lit, carti erotice, fiction, SF, carti bine vandute si ce inseamna un best-seller in Romania.

Bogdan Hrib este jurnalist si editor. A publicat fotoreportaje si anchete la începutul anilor 90, apoi în 1993 a fondat Editura Tritonic. A tinut prelegeri despre fotojurnalism si despre editarea de carte iar anul acesta si-a lansat si o carte, Filiera Greceaca, parte din colectia Crime Scene a editurii pe care o conduce.

Andrei Rosca (bookblog.ro): As vrea sa incepem cu cateva intrebari legate de studiul pe care bookblog.ro tocmai l-a terminat. Cum ti se pare faptul ca 66% dintre cititorii tineri de reviste culturale dar si de site-uri si bloguri de cultura sunt femei? E normal?

Bogdan Hrib: Mi se pare ca se incadreaza in acelasi trend european si mondial care reiese din statistici venite din afara. Dealtfel, un sondaj empiric a fost realizat si de noi asta-vara la Bookfest, stiu ca sunt asemenea analize si in Statele Unite sau in Marea Britanie. In principiu 60% dintre cititori, in lume si in Romania, sunt femei. Deci femeile citesc mai mult decat barbatii, sunt mai aplecate probabil catre latura umanist-culturala a activitatilor...

A: Ne poti spune, din experienta de la Tritonic, ce anume citesc aceste femei, citesc anumite genuri mai mult decat altele? Care?

BH: Experienta de la Tritonic a fost relativ nefericita pentru ca noi am ales, fara sa stim, cititorii barbati. Asta inseamna ca am avut foarte multi ani o componenta academica, unde e adevarat ca nu pot sa spun ca erau mai multi barbati sau mai multe femei, erau studenti si jurnalisti. In momentul in care Tritonic a inceput sa scoata beletristica, sa scoata, cum numesc occidentalii, fictiune (fiction) si cand spun fiction nu inseamna science-fiction, inseamna fictiune, nu ne-am ales foarte bine targetul.

Am inceput cu science-fiction si fantasy si, ulterior, am constatat ca cititorii de aceasta literatura sunt cam 60% barbati si 40% femei, deci pe procentajul general de 60% femei noi ne-am adresat unui target si mai ingust. Si acesta e motivul pentru care din 2007 am inceput sa publicam si literatura care ar trebui sa se adreseze femeilor. Si cand spun literatura care sa se adreseze femilor nu inseamna neaparat literatura roz, nu inseamna Sandra Brown...

A: Nu chick-lit...

BH: Nu chick-lit, exact. Inseamna literatura buna, clasica, inseamna romane noi, contemporane, inseamna in acelasi timp si romane politiste fiindca am constatat ca romanele politiste sunt citite in proportie de 60% de femei si mai putin de barbati, si carti de non-fiction, istorie, istorie-popularizata...

A: Cartile erotice de cine sunt citite?

BH: Din fericire sau din nefericire, fiindca probabil am vinde foarte bine, cum fac alte edituri, Tritonic nu prea scoate carti erotice. Nu stiu de cine sunt citite insa cred ca de ambele sexe. Cred ca volumele erotice de buna calitate sunt citite in aceeasi proportie, 60% femei, 40% barbati, iar cele extrem de erotice probabil ca sunt citite de barbati care, ma rog, au diverse frustrari sau cine stie...

A: Cred ca noi am avut chiar pe bookblog un comentariu la un moment dat in care cineva spunea ca femeile citesc carti erotice asa cum barbatii se uita la filme porno. Crezi ca e adevarat?

BH: Daca pastram acelasi procent, evident ca femeile ar citi mai mult dar au fost mai multe dezbateri in legatura cu ce inseamna literatura erotica. Cat inseamna erotism, cat inseamna sex si cat inseamna porno? O descriere a corpului femeii sau chiar a unui act sexual poate sa fie absolut literar si poate sa fie citita de oricine ca o literatura buna. In acelasi timp, daca ii dam o tenta mai explicita poate sa se duca spre sexy, porno s.a.m.d. Eu cred ca, de cele mai multe ori, atractia cititorilor este cea legata de mister, titlu, autor si asa mai departe. S-ar putea ca unele carti care au o campanie de marketing si promovare pe ideea de literatura erotica sa fie foarte bune. Sa nu uitam ca exista D.H.Lawrence care a scris o literatura buna ce era in acelasi timp si erotica.

A: Vorbeam mai devreme despre diferenta dintre science-fiction si fiction. Ce inseamna de fapt fiction?

BH: In publishingul anglo-saxon, fictionul inseamna tot ce nu este non-fiction! Ei separa foarte clar cele doua ramuri: literatura de fictiune - imaginata si tot ce inseamna non-fiction inseamna studii, cercetari, do-it-yourself etc. De aceea am si infiintat o noua colectie la Tritonic care initial se numea fiction.ro care trebuia sa inglobeze multa literatura, de mai multe genuri. Insa fiindca din fiction s-a inteles science-fiction si fantasy am infiintat colectia Lit unde este clar ca e vorba de literatura.

A: Se vinde science-fiction-ul? Se mai vinde? S-a vandut vreodata la noi?

BH: Eu as vrea sa clarificam mai intai, daca mi-e permis, ce inseamna a se vinde. Eu cred ca o carte care se vinde bine, sau multumitor, in Romania inseamna minimum 2000 de exemplare. Asta inseamna ca editorul a investit in copyright, a investit in traduceri, un pic de promovare, a vandut 2000, e okay. Contractul copyright-ului de obicei este pe 5 ani, ar putea sa aiba sansa ca daca a vandut 2000 intr-un an - un an si jumatate, sa mai uite lumea un pic, sa mai apara alti cititori, sa mai traga inca un tiraj de 2000 cu cheltuieli mai mici si sa fie avantajos. In momentul in care din 2000 se fac 5000 atunci deja e bine-vanduta. Ce sare peste 5000 deja este exceptie si eu nu cred ca sunt mai mult de 100 de titluri pe an din care sa se vanda peste 5000 de exemplare.

A: Exista termenul de best-seller la noi? Ce inseamna?

BH: Noi inca, in Romania, in zona de publishing nu avem termenii foarte bine definiti. Asociatiile nu le au definite, noi nu avem un consiliu de onoare care sa judece macar simbolic daca anumite carti ar fi bine sa apara, daca e bine ca au aparut, daca educa publicul s-asa mai departe. Daca vreti, ziceti-i un fel de cenzura, dar o cenzura macar morala. Cred ca o cenzura morala ar trebui sa avem. Nu ca CNA-ul dar cred ca ar putea exista un consiliu al editorilor, de exemplu. Si atunci, neavand niste lucruri foarte standardizate nu putem spune ce inseamna best-seller. Best-seller pentru noi poate sa insemne sa vindem intre 3000 si 5000. Pentru o editura ca Humanitas sau Rao s-ar putea ca best-seller sa fie peste 10 mii. Pentru o editura de cartier ar putea fi 500.

Uite, poate chiar voi la bookblog, in niste sondaje viitoare ati putea sa incercati sa aflati care e definitia acestui termen pentru Romania. Sa aflam ce inseamna best-seller.

[va urma]

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

Interviu Marian Coman – partea a II-a

[citeste partea I]
Cristina (bookblog.ro): Desigur, simt nevoia să te întreb şi despre Nopţi albe, zile negre. Mai ales că întotdeauna m-a speriat acest gen între science fiction, fiction, dramă, mi-a fost şi greu să o aşez într-o anumită categorie, dar cu toate acestea am savurat cartea pagină cu pagină. Şi atunci nu pot să nu mă întreb dacă nu există un secret în modul tău de a scrie.

Marian Coman: Nu ştiu! Spuneam şi la lansare, când mă aşez la calculator, pentru că scriu pe calculator, nu ştiu cum se scrie într-un anumit gen. Identific mesajul, ceea ce vreau să transmit, povestea, ideea şi scriu aşa cum este mai bine pentru ea. Mă gândesc în primul rând la ea, la mesajul acela, dacă cere nişte gadget-uri science fiction ok, atunci o să le folosesc, altfel nu o să fac uz de ele. De aceea în cercurile SF am primit destule şuturi în dos pentru că făceam de ruşine genul. Dar eu nu scriu SF, nu scriu nici fantastic, nu scriu nici mainstream. Scriu ceea ce simt nevoia să scriu. Nu este un secret aici. Pur şi simplu, e felul meu natural de a scrie.

C: Şi nouă ne place! În Nopţi albe, zile negre nu ai cum să nu te întrebi cât la sută este ficţiune şi cât este inspirat din realitate. Şi asta pentru că încă din subtitlul romanului vezi saltul din realitate în ficţiune - "Povestea unui sinucigaş şi povestirile mele".

MC: Mi-e destul de dificil să vorbesc despre lucrul acesta, dar o să o fac pentru că mi-am promis că o să o fac dacă o să fiu întrebat. Cartea aceasta e legată de un anumit lucru: cel mai bun prieten al meu a murit la 28 de ani înfigându-şi un cuţit în inimă. Aceasta este falia reală a cărţii, aceasta este partea strict legată de cotidian. Iar Cătălin, prietenul despre care vorbesc, atunci când a murit, mi-a deschis o supapă pe care eu nu o ştiam. Din cauza aceasta îi datorez cartea asta şi i-am şi dedicat-o. Pentru că majoritatea povestirilor de acolo, majoritatea textelor de acolo sunt scrise în intervalul acela, de când el a murit până când am terminat cartea.

C: Ai scris despre copilărie, adolescentă, despre transformările nu neapărat fizice ale unui om, cât cele psihice pe care le parcurgem. Fiecare dintre noi parcurgem aceste transformări într-un mod individual şi, cu toate acestea, ai reuşit să le strângi într-un mănunchi şi să le aşezi pe foaia albă. A avut vreun rol această incursiune pentru tine?

MC: Da şi nu. Sigur că a avut, dar nu ştiu dacă am conştientizat-o în momentul în care am scris-o. Am scris pur şi simplu. Probabil dacă aş face psihanaliza textului aş regăsi lucrurile acestea, dar, când scriam nu mă gândeam la asemenea aspecte.

C: Ai realizat radiografia copilăriei celor născuţi în anii 1970-1980. Cum crezi că vede un om născut în acea perioadă romanul tău de debut. Crezi că există o diferenţă de percepţie a romanului faţă de generaţiile actuale? De ex. copii care fac abia 15-16 ani.

MC: În primul rând, cred că este totuşi mult spus că am făcut radiografia copilăriei acelei generaţii. Nici nu am încercat să fac acest lucru şi, dacă aş fi încercat, nu cred că aş fi reuşit. Am căutat în mine" Sunt acolo lucruri pe care le-a trăit generaţia noastră şi nu aveam cum să nu le scriu dacă scriam despre copilărie, pentru că în fond scriam despre copilăria mea, despre copilăria noastră. Şi sunt lucruri comune pe care, da, poate cei de acum, care au 15-16 ani, nu le regăsesc. Dar sunt convins că ceva din spiritul copilăriei a rămas şi acum din ceea ce era atunci.

C: Care este povestea cea mai apropiată ţie din Nopţi albe, zile negre?

MC: Cred că Nopţi albe, zile negre.

C: Aceasta este cea care îmi place şi mie! Ce a mai scris Marian Coman?

MC: A scris poezii care nu au apărut nicăieri şi nici nu o să apară, a scris Nopţi albe, zile negre şi a scris Testamentul de ciocolată, volumul care a fost lansat acum la Târgul de carte din Bucureşti.

C: Ştim că ţi-ai lansat Testamentul de ciocolată şi la Brăila. Cum crezi că a fost primit de către publicul brăilean?

MC: Bine. La lansare. Dar se întâmplă un lucru ciudat. Brăila nu mă iubeşte. Librăriile din Brăila nu au cartea mea. Nici nu o să o aibă prea curând probabil. Nu le interesează. De fapt, nu e vorba doar despre mine. Oraşul acela nu-şi iubeşte scriitorii şi probabil nici cititorii. Nu am văzut carţile brăilenilor în librăriile brăilene. Cartea mea se găseşte la Galaţi, la Constanţa, la Bucureşti, la Cluj, la Timişoara. Nu se găseşte în Brăila"

C: Din păcate acesta este adevărul. Poate reuşeşti să ne faci un quick preview al Testamentului de ciocolată.

MC: Sunt patru poveşti şi sunt legate printr-un ax comun, un ax reprezentat de viaţa doamnei Cala. Naşterea şi copilăriei doamnei Cala, adolescenţa, tinereţea şi sfârşitul vieţii doamnei Cala. Doamna Cala este personaj secundar în toate cele patru texte, dar, în final, cititorul va avea impresia, şi eu trăiesc cu aceeaşi impresie, că ea este personajul principal. Nu vreau să spun mai mult de atât fiindcă, zic eu, este o carte care îşi pierde din farmec dacă este povestită.

C: Ca orice carte de altfel" ce ne pregăteşte Marian Coman în continuare?

MC: Spun în premieră acest lucru: mă gândesc la un roman, din care nu am scris încă nici un rând, care se numeşte Aripa. Este vorba despre un personaj care s-a născut cu o singură aripă.

C: Îţi mulţumesc în numele cititorilor Bookblog pentru că ne-ai acordat acest interviu, îţi urăm mult noroc în continuare fără a uita că aşteptăm veşti de la Marian Coman şi o nouă carte. Mulţumim!

MC: Mulţumesc şi eu. Veşti o să aflaţi şi de pe blogul meu. Atunci când am ceva de spus o să scriu acolo!

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

Interviu Marian Coman – partea I

Marian Coman (n. 21 mai 1977, Mangalia) este un prozator, eseist, jurnalist şi editorialist român. Este absolvent al Facultăţii de Psihologie şi asistenţă socială din cadrul Universităţii Petre Andrei, Iaşi.
În prezent, Marian Coman este redactor şef al cotidianului Obiectiv - Vocea Brăilei.

A publicat în antologiile Romania SF 2001 (Ed. ProLogos, 2001), Quasar 001 (Ed. MediaTech, 2001), Noesis (Societatea Culturala Noesis, 2002), Liternet (Ed. Liternet 2002), Alte lumi, alte legende (Ed. MediaTech, 2002), AtelierKult: povestiri fantastice (Ed. Millennium Press, 2005), Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri (Ed. Tritonic, 2006) şi Millennium Est (Ed. Millennium Press, 2007) A debutat editorial cu volumul de proza fantastica Nopţi albe, zile negre în colecţia Fiction.Ro a Editurii Tritonic, în 2005. Pentru acest volum, scriitorul a primit premiul Kult 2006. Marian Coman a primit, de asemenea, premiul de încurajare al Convenţiei Europene de Science-Fiction Eurocon 2006, desfăşurată la Kiev, în Ucraina.

Cristina: În primul rând vreau să-ţi mulţumesc că ne-ai acceptat invitaţia pentru acest interviu, mai ales că astăzi, 24 noiembrie 2007, are loc şi lansarea celui de-al doilea roman al tău, Testamentul de ciocolată. Eşti un personaj despre care lumea a auzit, te-a citit şi, cu toate acestea, puţini pot spune că te cunosc cu adevărat. De aceea, pot afirma cu tărie că este necesar să aflăm din gura ta cine este Marian Coman. Cine este omul din spatele scriitorului?

Marian Coman: Bună ziua, vă mulţumesc şi eu pentru faptul că-mi luaţi acest interviu. M-am născut pe 21 mai 1977 la Mangalia şi apoi am urmat o cursă nebunească prin ţară, în sensul că nu m-am liniştit niciodată: am plecat de la Mangalia la Brăila, de la Brăila la Iaşi, de la Iaşi la Galaţi şi acum, deşi locuiesc în Galaţi, lucrez în Brăila şi fac întruna naveta. Acesta este omul din spatele scrisului, restul este în capul meu!

C: Asta este bine! A doua întrebare: când ai scris pentru prima data? Ai visat vreodată că vei ajunge un scriitor?

MC: Am visat de mult! Primele rânduri pe care mi le amintesc au fost nişte poezii scrise prin clasa a doua. Aveam un an de când ştiam să scriu, dar am abandonat apoi multă vreme obiceiul acesta. Cred că prin liceu am reînceput să scriu proză. Nu am mai scris poezie decât foarte puţină, în timpul facultăţii şi doar pentru mine. Dar de atunci, din liceu, am visat întruna că acesta este rostul meu, că trebuie să scriu.

C: Revenim la prima întrebare: Există vreo diferenţă între omul şi scriitorul/publicistul Marian Coman?

MC: Da, da, da! Există diferenţe foarte mari chiar şi între scriitorul Marian Coman şi jurnalistul Marian Coman pentru că literatura şi presa sunt lucruri total diferite. Fac presă şi sunt foarte legat de real pentru că scriu la un cotidian şi, în acelaşi timp, scriu proză şi mă îndepărtez foarte mult de chestiunile reale, chiar încerc să mă ascund în spatele scrisului, să scriu lucruri poate uşor fantastice, oricum rupte de realitatea cotidiană.

C: Presupun că ai avut şi tu ca şi alţii de altfel un anumit model, ceva care te-a inspirat să scrii. Ne poţi spune care este acel lucru?

MC: Modele ca scriitori" sau...? Da, da! Foarte multe! Îmi plac foarte mult Kafka, Hesse, Stephen King, îmi plac autori români ca Doru Stoica, poate puţin cunoscuţi, dar care au un fel de a scrie care mă farmecă. Sunt mulţi, foarte mulţi.

C: Consideri că ar exista ceva ce te-ar putea face să renunţi la scris? Un ceva anume?

MC: Nu ştiu, mi-e frică de faptul că o să mă îmbogăţesc subit şi că nu o să mai am timpul să scriu. În sensul că o să dau de diverse ispite, provocări şi o să-mi pierd timpul acesta puţin pe care-l am, o să mă las cucerit de lucruri lumeşti. Apoi... nu ştiu, singurul lucru sau mai bine zis al doilea lucru ar fi moartea"

C: Să sperăm că ultimul nu. Astăzi cititorii simt nevoia să se identifice cu scriitorii. De aceea uneori este dificil, alteori facil. Mulţi scriitori români au pierdut legătura cu publicul lor. Tu scrii bloguri" mai ai alte legături, alte conexiuni cu cititorii?

MC: Da" încă din timpul liceului am fost convins că a scrie literatură nu se poate face fără un exerciţiu de empatie foarte elaborat. Întotdeauna mă pun în pielea cititorului atunci când scriu. Un cititor ideal - aşa cum îmi închipui eu că este cititorul ce mi-ar plăcea să mă citească. Pe lângă bloguri, pe lângă faptul că scriu la ziar şi am acces la comentariile pe care mi le scriu cititorii, inclusiv pe site-ul ziarului, am nevoie mereu de feedback. Cred ca în general scriitorii au mare nevoie de feedback, de un răspuns de la public. Şi eu mă număr printre tipul acesta de autori"

C: Consideri că un scriitor actual ar trebui să facă ceva anume pentru a-şi câştiga cititorii? Dezbateri, cenacluri" sau crezi că un scriitor trebuie lăsat să vorbească prin scriitura sa?

MC: Nu" De multă vreme visez că în România, la un moment dat, o să se poată trăi din scris, că nu va mai trebui să merg la serviciu, la birou, la redacţie, să nu mai scriu editoriale. Să stau efectiv acasă, să scriu, să am un impresar care să mă ajute să-mi vând textele unei edituri şi cred că, poate nu în doi ani, dar poate în cinci ani lucrurile acestea o să se aranjeze şi în România. Dar, în acelaşi timp, scriitorul nu trebuie să se închidă în turnul lui de fildeş unde doar să scrie. Şi în Statele Unite şi în viaţa literară franceză, peste tot, scriitorii trebuie să ia parte la viaţa cetăţii, la viaţa socială, ţinând dezbateri, dând interviuri, implicându-se în proiecte culturale.

C: Revenind la scriitură, crezi că există o meserie de scriitor în România? Se poate trăi din scris acum?

MC: Momentan e foarte greu, nu ştiu, probabil că reuşesc câţiva - îi număr pe degetele de o mână. Dar, spuneam şi mai înainte, probabil că în doi, trei, patru, cinci ani lucrurile se vor aranja şi se va putea trăi şi în România din scris. Sper să se întâmple cât mai curând acest lucru şi să nu aşteptăm la infinit. Deocamdată suntem... Uite, aş face o paralelă - deşi nu sunt microbist - cu jucătorii de fotbal: nu pot să spun despre mine până la capăt că sunt scriitor. E ca şi cum un puşti din curtea unei şcoli ar spune că este fotbalist. Nu! Eu încă mă găsesc pe marginea terenului. Când se va putea trăi din scris, abia atunci voi fi cu adevărat scriitor.

Spune-ti parerea!

Interviu cu Matei Florian – partea a 2-a

[citeste partea 1]

Gia (bookblog.ro): Acest roman este o autofictiune plina de afectiune care cred ca v-a apropiat mult. Intr-adevar? S-a schimbat in vreun fel relatia voastra datorita faptului ca ati scris impreuna?

Matei: Cred ca s-a consolidat mai mult. Iar o sa devin patetic dar, eu si cu Filip avem o relatie extraordinara. Cartea asta nu a facut decat sa consolideze lucrurile. Iubirea noastra din viata reala am transpus-o atunci intr-o carte. Am mai lamurit-o. Existau pasaje pe care le citeam, venind de la Filip si am inteles ca si lui i se intampla acelasi lucru, care ma buseau cu totul, ma copleseau si trebuia sa fac o mica pauza sa ma retrag, sa ma sterg de lacrimi intr-un coltisor si dupa aia sa ma intorc la scris.

Gia: Sunt oameni care spun ca a scrie autofictiune nu te face scriitor, oricine poate sa scrie ce a facut la un moment dat. Ce le-ai transmite?

Matei: Le-as transmite ca e gresit, depinde cum pui problema. Intr-adevar sa scrii autofictiune, dintr-un punct de vedere, nu te face scriitor, dar mecanismul e foarte important, e vorba de constructie. In momentul in care iti povestesc tie o intamplare din viata mea, asta nu ma face scriitor. O putem inregistra, e o intamplare din viata mea, s-a intamplat aievea, dar nu inseamna nimic. Exercitiul de a scrie, indiferent care ar fi povestea, ca e reala sau ca e inventata, presupune unul si acelasi mecanism. Si acela e al fictiunii. In momentul in care scrii incerci sa te privesti nu ca pe persoana ta ci ca pe un personaj. Te distantezi de tine, de intamplarile tale. Te privesti foarte meschin la un moment dat si rece. Detasat incerci sa transformi, eu de pilda, baietelul ala de 5 ani intr-un personaj viabil. Si in momentul in care reusesti lucrul asta, si eu sper ca mi-a reusit, inseamna ca acea carte e o carte, un roman si nu altceva.

Gia: De fiecare data cand apare o carte ce face radiografia unei generatii apare intrebarea daca va fi inteleasa sau nu mai tarziu, cand cele proprii acelei generatii vor disparea. Spre exemplu eu inca am rasfoit Pif si Rahan, m-am jucat aproape aceleasi jocuri ca si voi, am prins ceva si din perioada comunista. Dar cei care le vor uita? Cum vor aprecia ei aceasta carte?

Matei: Cred ca nu... acum revenind ca incepusem cu el, cu Tolstoi, ce ne facem cand citim Razboi si Pace si descoperim tot felul de toalete sau descoperim sau ca soldatii se luptau cu sabia si nu cu rachetele. Lucrurile astea tin iarasi de scris. Daca scrisul e bun si adevarat, firesc, autentic, prinde lucruri general umane. Iar detaliile astea tin doar de o coloratura de un parfum care intr-adevar la un moment dat vor pieri. Am vorbit zilele trecute cu cineva care nu a auzit de Rahan, dar pe de alta parte cred ca Rahan poate fi un personaj ca oricare altul, din istorie si trebuie luat ca atare. Nu trebuie sa fii trait perioada aia ca sa o gusti. Diferenta o face scrisul.

Gia: S-a pus de cateva ori problema judecarii perioadei comuniste in legatura cu cartea voastra. Inteleg ca este doar cadrul copilariei si nu ati vrut sa faceti o condamnare regimului. Dar la un moment dat povestesti despre Bau-Bau care seamana teribil de mult cu Big Brother, a fost intentionata asocierea sau era doar imaginatia ta de copil, sau e imaginatia mea? :)

Matei: :) Ma bucur sa te aud ca spui asta, nu l-am gandit de fel, acum il aud pentru prima oara, nu pot sa te contrazic pentru ca nu-mi dau seama dar imi place foarte mult pentru ca Bau-Bau-ul meu care era un Bau-Bau personal si Bau-Bau-ul tuturor copiilor, sau aproape al tuturor copiilor, poate ajunge in ochii unui cititor Big-Brother. Mi se pare o interpretare interesanta, nu mi-o asum ca cititor dar imi place.

Gia: Copilaria este tare importanta pentru fiecare dintre noi mai ales pentru ca multe din cele petrecute atunci ne influenteaza acum. Scrii intr-un capitol despre o mancarime launtrica de care scapi insa, prin scris. A avut acest roman si rol terapeutic pentru voi?

Matei: Da, din nefericire terapia pe care am trait-o cu romanul asta e una inversa. Revenind la exercitiul de care vorbeam, de a te transforma intr-un personaj... incercand sa-l aduc pe Matei ala de 5 ani sa-l transform intr-un personaj, m-am indepartat de el. Incercand sa povestesc, sa iau amintirile si sa le transform intr-o poveste fireasca, viabila, m-am indepartat de ele. Nu e foarte bine. E singurul regret pe care il am. Povestile mele cu baietelul ala pe care-l chema Matei acum au ramas intr-o carte si nu imi mai apartin la fel de mult ca inainte. E un pic trist, cel putin din punctul meu de vedere. Apartin mai multor oameni, dar nu-mi mai apartin mie. Le-am exteriorizat prin scris.

Gia: La asta ii indemnati si pe ceilalti? Sa-si rememoreze copilaria pentru a lamuri totul in legatura cu ea, pentru a nu mai face acum greseli din cauza unor probleme de atunci?

Matei: Nu stiu daca as spune atat de mult, cred ca m-as opri la prima parte. Sfatul pe care l-as da... Sau din punctul meu de vedere rememorarea copilariei e un lucru al naibii de bun. Dupa aia, ce faci cu rememorarea asta, unde o duci, ce construiesti cu ea, ce lasi la o parte, nu stiu. Dar sa-ti aduci aminte de tine copil e un lucru extrem de important si necesar oricarui om.

Gia: Crezi ca s-a schimbat ceva in copilaria celor de azi intre timp? Ma refer la faptul ca cei mai multi acum nu se mai joaca impreuna, mai mult stau la calculator. Gasesc miracole gata facute de altii, nu le mai descopera ei.

Matei: Da, asa e, gasesc un alt tip de miracol, e unul prefabricat pe care nu-l mai traiesti tu, care ti-e servit, deja ambalat. Inventivitatea ta si mirajul si fantasticul vin impachetate, nu-ti mai apartin cumva. Cred ca da, s-ar putea sa gresesc dar sincer pareea mea asta e. Si imaginata e inhibata, sau ii este dat un branci spre o directie urata.

Gia: Scrii frumos despre copilarie, o intelegi si stii cata nevoie are de ingeri si spiridusi, te-ai gandit vreodata sa scrii pentru copii? Basme cu Ştim şi Ştam de exemplu :)

Matei: Nu stiu daca neaparat cu Ştim şi Ştam, dar m-am gandit sa scriu pentru copiii, nu stiu cand o voi face, dar abia astept. Da, chiar imi doresc.

Gia: Atunci lumea era plina de minuni pentru tine, in viata de acum ce ti se mai pare minunat? Cand mai apare Matei mic sa-si imagineze lumea cum vrea?

Matei: Problema e ca acum adultul nu mai are timpul, si capacitatea sau forul ala intim de a filtra lucrurile si de a vedea miracolul. Asta e diferenta pana la urma dintre un adult si un copil. Adultul e inregimentat, intra intr-un cod anume in care trebuie sa faca anumite lucruri, probabil ca se intampla ceva si prin sufletul lui si in creierul lui. In orice caz un adult nu mai reuseste sa vada ca lumea e plina de miracole, ca lumea va ramane plina de miracole. Daca te gandesti la ele, te coplesesc, dar intr-un sesns foarte misto si prielnic. Trebuie sa gasim timp.

Gia: Baiuteii este scrisa dintr-o perspectiva al unui gen foarte masculin. Ce parere ai avea daca doua surori ar scrie o replica, o carte numita de exemplu Fatucele? :) Ar fi o copie fara valoare sau o completare interesanta si din cealalta perspectiva? :)

Matei: :) Ar fi extraordinar daca s-ar scrie cartea asta, mi se pare foarte buna ideea. Doar ca noi nu am vrut sa ne asumam masculinitatea asta. Asa s-a intamplat, ca noi sa fim frati si nu surori. Mi s-ar parea foarte normal si foarte tihnit sa se intample si replica asta. Sa fie o completare, sa avem o copilarie intreaga. Da, pentru ca fetele aveau niste jocuri la care noi nu aveam acces, pe care la varsta aia le boicotam... crunt :) nu le intelegeam, si as vrea sa citesc. Pe de alta parte exista, nu sunt doua surori, dar Exuvii, romanul Simonei Popescu este despre copilarie din perspectiva unei fetite, o carte minunata.

Gia: Ce urmeaza sa ne mai povestesti? :)

Matei: Urmeaza sa ma apuc de scris, asta e un lucru pe care-l spun de fiecare data tuturor. Trebuie sa mi-l spun mie de data asta. Iar cu timpul, daca voi avea tihna, disponibilitatea si toate lucrurile din jur sa se puna in ordine, cred ca voi face o traznaie... cred ca voi face de toate in cartea asta daca e sa-mi iasa. Si neaparat voi face si o carte pentru copii.

Gia: Multumesc, a fost o discutie foarte interesanta :)

Matei: Cu mare placere! :)

Citeste cele 6 COMENTARII si spune-ti parerea!

Interviu cu Matei Florian (Baiuteii) – partea 1

Matei Florian - născut pe 8 ianuarie 1979, în Bucureşti. Debutează cu poezie în revista Cuvîntul, în 1997. Începînd cu 1998, este reporter şi, ulterior, titular de rubrică la Dilema (Dilema veche). A colaborat cu reportaje, cronică literară şi teatru scurt la diferite publicaţii culturale şi la radio. Romanul Băiuţeii reprezintă debutul editorial al autorului. (sursa: Liternet.ro)

Gia (bookblog.ro): In primul rand pentru cei care nu te cunosc, cine este Matei Florian cel care se afla acum in fata mea? (ce lucrezi, ce-ti place sa faci, ce nu-ti place la momentul asta)

Matei: As incepe in primul rand prin a spune ca habar n-am cine sunt, care cred ca e un lucru si bun si rau in aceeasi masura. Intrebarea cea mai grea care mi se pune de obicei, pe care si-o pun toti oamenii in momentul in care se cunosc este "ce faci, ce lucrezi?" Sunt niste intrebari aparent simple si extrem de banalizate dar la care nu poti raspunde foarte bine. In momentul asta pot spune ca lucrez la revista Dilemateca. Lucrand la ea din nefericire nu fac altceva decat sa scriu pentru ea. Imi place orice altceva in afara de a lucra undeva, de a fi angajat.

Prin clasa a doua cand am fost cu totii intrebati ce vrem sa ne facem cand vom fi mari, eu am raspus ca vreau sa fiu casnic. Si parerea de atunci nu mi s-a schimbat. Casnic insemnand ca sa stau acasa, comod, lejer si sa fac ce vreau.

Gia: Sunt oameni care te-au inspirat, si dupa ce i-ai citit ti-ai zis ca trebuie si tu sa scrii?

Matei: Sunt oameni care m-au dat gata ca scriitori, sunt oameni in fata carora ma inclin, sunt oameni pe care ii admir din tot sufletul meu, sunt oameni fata de care daca as reusi sa ma compar cu ei ar insemna sa nu mai scriu niciodata. De pilda, Tolstoi cu Razboi si Pace, in momentul in care am citit Razboi si Pace numai inspiratie de a scrie nu mi-a dat cartea asta, m-a ingropat cu totul. Mi-am dat seama ca un lucru ca ala nu-l voi putea face intr-o viata si nu cred ca mai e cineva capabil sa-l faca. Pe de alta parte, repet, imi plac foarte mult niste scriitori si lucrul asta cred ca ajunge si in scrisul meu. Dar o influenta decisiva de felul... Am citit astazi Rushdie sau Llossa si a doua zi m-am hotarat ca trebuie sa scriu, nu, nu exista.

Gia: S-a scris despre voi, si voi cita acum din Simona Sora, ca tu ai fi "martorul creditabil, nuantatorul, scepticul" cu un stil "fantastic-farmaceutic, ironic, taios" iar fratele tau ar fi "edificatul, memoria, comunicatorul". Cum te situezi fata de aceste aprecieri? Te recunosti, sau il recunosti pe el, esti de acord?

Matei: Sunt de acord cu diferentierea asta, mi-o pot insusi, dar pe de alta parte pot sa spun ca lucrurile astea nu ma ating in mare masura. Pentru ca un verdict critic sau o opinie critica e o inchidere. In momentul in care scrii nu te gandesti la lucrurile astea in nici un fel. Dupa ce ai scris cartea si apar niste cronici vezi ca esti intr-un fel sau altul catalogat, pus intr-un sertaras. Ce sa spun, Simona Sora cred ca are perfecta dreptate in exemplificarea pe care o face, dar pe de alta parte nu stiu, eu am scris si atat.

In legatura cu fratele meu... In carte da, pentru diferenta asta e de vina si varsta noastra care ne separa, de 11 ani si implicit si varsta personajelor din carte Evident ca el e cel edificat, e cel mai matur, cel care are un registru mai plin, iar amintirile mele sunt mai bajbaite, mai incerte, mai poetice.

Gia: Tinerii in mod special vor sa afle lucruri cat mai "umane" despre cei care au ajuns sa fie cunoscuti, (de genul "Ce numar porti la pantofi?"), si asta pentru a-si confirma ca si ei pot ajunge acolo.

Matei: 45 sau 45 jumate :) Da si nu, exista mitul scriitorului care trebuie sa fie implicat, care trebuie de la lucrurile marunte pana la politica sa aiba un verdict. Nu e vina scriitorului pentru implicarea sau neimplicarea lor, e vina celor care mediatizeaza

Gia: Crezi ca scriitorii ar trebui sa vina mai mult in intampinarea lor in aceasta directie, de exemplu participand la cat mai multe dezbateri sau scriind pe un blog? (Astfel poate ar fi mai multi care ar veni si s-ar implica de cate ori este organizata o lectura publica.)

Matei: E vina mai curand a celor care ar trebui sa mediatizeze actul de a scrie si pe cel care scrie. Neexistand aceasta mediatizare scriitorul e sortit sa ramana in camaruta lui, ceea ce mie unul imi prieste de minune, dar ramane fara un feed-back real. Ce ar putea face scriitorul defapt... ar putea participa la niste dezbateri, dar care la noi sunt putine. Si schiar daca ar participa la ele nu stiu ce ar putea spune... Sa se bata cu pumnii in piept? Cred ca vina nu-i apartine, distanta se creeaza din cauza asta intr-adevar. Trebuie sa-ti vezi de lucrurile tale, sa fii cat mai natural in sensul in care daca esti invitat la o dezbatere sa-i dai curs, sa ajuti un om fata de care crezi ca trebuie sa investesti suflet. Da, trebuie sa fie organizate mai multe dezbateri, cred ca asta si-ar dori toate partile implicate, cred ca asta si-ar dori si scriitorii, si cititorii.

Gia: Care sunt problemele scriitorilor in Romania de azi?

Matei: Daca stau si ma gandesc si imi aduc minte ca Sorin Stoica a debutat in 2000, cu o carte extraordinara, "Dincolo de frontiere", pe care a trebuit sa o plateasca ca sa apara. Intre momentul ala, 2000 si 2008 nu sunt decat 8 ani in care lucrurile s-au schimbat dar nu decisiv. Nu poti sa spui ca in astia 8 ani suntem si noi la nivelul Occident ca traire sociala si un scriitor e la fel de bine vazut si intergrat in societate.

Revenind la scriitor, in Romania e foarte greu ca el sa traiasca numai din asta. De exemplu nu stiu cati stiu dar el ia numai 8% din vanzarea cartii lui. In alte tari se ia un pic mai mult, desi nu e mare diferenta dar exista si lecturi publice. La noi nu exista asa ceva, sau foarte rar si in cercuri inchise.

Gia: Ai scris impreuna cu fratele tau despre copilaria voastra. Cum a aparut aceasta idee?

Matei: Ideea asta a aparut de la, o sa spun ceva pompos acum, de la dragostea care le leaga. Filip scria la Degete mici, romanul lui de debut, si cocea de multa vreme ideea ca si eu trebuie sa scriu, ca trebuie sa scriem ceva impreuna, pur si simplu de amorul artei, pentru dragostea care ne leaga, pentru dragostea care ne leaga pentru literatura. Si atunci el a venit cu ideea asta. Hai sa scriem impreuna indiferent ce-o iesi, indiferent de subiect. Am incercat ceva in prima faza a fost o carte de fictiune. Am vazut ca nu ne legam neaparat, ca stilurile sunt diferite. Am simtit ca ii incalc un teritoriu si ca noua mea poveste ii deforma personajele. Si atunci ne-am regandit si am ajuns la teritoriul nostru comun care este copilaria. Locul era acelasi, fratia era fratie...

[citeste partea a 2-a]

Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!