De citit ştim că se citeşte. Editurile scot titluri peste titluri, librăriile au un raft special cu noi apariţii, se mai face si câte-o lansare, două, iar la târgurile de carte de-abia ai loc să te mişti dintr-o parte în alta.

Pentru că tot s-a discutat despre dacă se citeşte şi de ce, dar şi despre cum aleg unii cititori cărţile pe care le cumpără, mi-au mai rămas totuşi câteva curiozităţi nesatisfăcute, printre care şi unde citeste lumea?

Cei mai mulţi cred că preferă propria casă atunci când vine vorba de a savura o carte. Întinşi în pat, tolăniţi în fotoliu, poate chiar la birou, iar unii chiar şi pe tron (mă scuzaţi, dar ştiu multe astfel de cazuri!), cu un ceai in faţă, o pisică somnoroasă în poală, cu muzică în surdină, au ambianţa perfectă pentru citit.

Bun, dar ce se întâmplă cu cei care nu gusta astfel de scenarii idilice? Ei unde citesc? Păi, după cum sunt categoriile de pe Cartea din geantă, se pare că se citeşte în: metrou, autobuz, tramvai, troleibuz, tren şi avion; la facultate şi pe stradă, dar şi în alte locuri.

Abia acum începe să fie interesant: sintagma în alte locuri poate să însemne orice de la vârful unui munte, plutind pe o saltea în mare, într-un restaurant aşteptând să ţi se servească masa, într-un bar, în sălile de aşteptare, la şcoală în vestiar, că doar ai scutire de la edu’, în parc etc, etc, etc.

Cel mai, hmmm, alt fel în care am citit până acum a fost în pasajul de la Universitate. Trebuia să mă întâlnesc cu cineva, iar acel cineva a întârziat aproape o oră!!! Ca să nu stau degeaba, m-am aşezat jos, cu spatele la o vitrină, şi am citit. Nu ştiu dacă cei care au trecut pe lângă mine au zâmbit sau dacă au ridicat ironic din sprânceană, cert este că mi-a plăcut la nebunie în acel du-te-vino.

Dar cele mai ciudate alte locuri mi le-au spus nişte prieteni. O ea spunea că îi plăcea foarte mult să citească în Gara de Nord, sub panoul care anunţă la ce linie sosesc trenurile, iar un el mi-a spus, mai în glumă, mai în serios, că atunci când e în Galaţi, citeşte într-o catedrală catolică, dar doar până când începe slujba de la ora 17

Iar voi? Prin ce alte locuri citiţi?

Ionuca

Mi se pare din ce în ce mai greu să interacţionez cu oameni pe care nu îi ştiu dinainte, cu oameni care îmi sunt complet necunoscuţi. Ce să le spun? Ce să îi întreb? Ce avem în comun? Aş rămâne o singuratică şi o antisocială dacă nu ar fi “netul”.

În ultimul an am cunoscut lume exclusiv de pe internet: bloguri, forumuri, site-uri. Nu mi se pare deloc ciudat modul în care i-am cunoscut pe toţi aceşti oameni, ci faptul că am ajuns să îi consider prietenii mei. Sunt atâtea lucruri care ne leagă, atâtea pasiuni comune, încât pot îi simt mai apropiaţi decât alţii pe care îi ştiu in real life de ani buni de zile.

Dar, dintre toţi aceşti net friends, cei mai dragi îmi sunt bookaholicii. Sunt tare bucuroasă că, într-un final, am găsit oameni care îmi înţeleg şi îmi împărtăşesc micile obsesii literare. Îmi sunt dragi prietenii mei pentru că pot să vorbesc oricât despre ultima descoperire în materie de cărţi, iar ei nu se plictisesc ascultându-mă; pentru că citesc mai mult decât mine; pentru că îmi împrumută cărţi; pentru că împrumută cărţi de la mine şi mereu mi le aduc înapoi; pentru că vin cu mine la lansări de carte; pentru că putem vorbi ore-n şir despre noi apariţii, târguri de carte şi festivaluri de literatură, fără să simţim nevoia să schimbăm subiectul; pentru că îmi suportă obsesiile pentru anumiţi scriitori; pentru că merem împreună prin librării, iar dacă rămân fără bani, îmi împrumută ei, nu încearcă să mă aducă înapoi cu picioarele pe pământ când vreau să îmi cumpăr mai multe cărţi decât e “sănătos”; pentru că citim aceleaşi bloguri şi reviste literare; pentru că ne întâlnim la Schimb de cărţi; pentru că, deşi nu stăm în acelaşi oraş, ne vizităm cât de des putem; pentru că ştiu să aprecieze un ceai bun; pentru că îmi dau portocale.

Îmi sunt dragi prietenii mei bookaholici şi zău că alţii mai buni nici că aş putea avea!

Scris de Ionuca

Naiba ştie cum am ajuns în situaţia asta. Îmi amintesc că vorbeam cu Laura şi ca ne plângeam de cât de multe cărţi necitite avem, de cât de multe cărţi mişto vrem să ne cumpărăm, de timpul care nu ţine cu noi şi de portofelul mai mult gol de la o vreme încoace.

Şi nu mai ştiu nici cine a venit cu propunerea, dar cred că eu am fost aceea.

- Auzi, ce ar fi să nu ne mai cumpărăm un timp cărţi? Aşa, să facem o pauză… o lună sau cam aşa ceva. Nu, nu! Nu o lună, e prea puţin. 3 luni să fie! Ce zici? Rezistăm oare 3 luni fără să ne cumpărăm nici măcar o carte?

Am început cura la 1 decembrie şi mă gândesc cu groază că mai am de aşteptat până la 1 martie. Iar editurile parcă vor să-mi facă în ciudă: scot cărţi după cărţi, care mai de care mai bune şi mai frumoase. Nici nu mai intru în librării. Chiar nu am de ce. Faptul că mângâi copertele şi mai citesc pe furiş o pagină-două nu îmi potoleşte pofta nebună de a pleca acasă cu ele.

Pe biblioteca mea s-a aşezat praful, nu pentru că nu citesc cărţile pe care le am, ci pentru că nu am avut de ce să reorganizez cărţile. Îmi făceam o cană mare cu ceai, o aşezam pe măsuţa de lângă bibliotecă, apoi luam toate cărţile de pe rafturi, le punem pe jos, le ştergeam de praf, le mângâiam, apoi le aranjam iar, într-un nou mod: după culoare, după mărime, pe edituri, în ordinea alfabetică a autorilor etc. Adio zile cu miros de cărţi!

Poate că o astfel de cură face bine contului meu, dar moralul meu de bookaholic este la pământ. Cred că încep să-i înţeleg pe cei care se lasă de fumat. E greu, dom’le, e tare greu!

Scris de Ionuca

He looked maybe 13. Kind of olivish-dark. Not foreign-looking exactly – well, possibly, a little Indian [...] Anyway this kid’s sort of – strange. Exotic you might say. Did I mention the sideburns? Like Elvis. With really dark aviator-style sunglasses like an adult man would wear, and a straw hat like a fedora with I think a red band [...] and a baggy T-shirt. And a watch on his left wrist, sort of big, pilot-style watch.

It was said that, at the age of ten, she’d tumbled down a flight and a half of stairs in the house at 8 Meridian Place, clutching an oversized, illustrated copy of Alice in Wonderland which she refused to let go even in the ambulance.

What a shock! Why didn’t any of you warn me! I haven’t been back in 16 years and the village is virtually unrecognizable! The skyline is high-rise office buildings and condos! What happened to the municipal zoning? What happened to the old library? What happened to the green? Where’s the Bookworm? Where’s the Glen Theatre? Where’s Crystal? The worst is, oh God I couldn’t believe it, I’m sick to my stomach – all the willows are gone. Our famous beautiful one hundred weeping willows – gone. And Glen Creek – gone. Oh how could you, some of you must be responsible, Willowsville has lost its soul.

Joyce Carol Oates – Broke Heart Blues

Mi-a placut la nebunie cartea, dar am citit-o incredibil de greu. Pun lipsa mea de entuziasm pe seama sarbatorilor

Trecand la lucruri mai serioase, tanti asta scrie tare bine; nu-i de mirare ca a luat 3 premii Pulitzer si 2 National Book Award. Da, stiu, nu premiile conteaza, dar in cazul ei chiar se justifica

Povestea nu e simpla deloc, ba e de-a dreptul complicata, lunga, dar cu atat mai interesanta. M-a dus cu gandul la Sinuciderea fecioarelor a lui Eugenides; aceeasi fascinatie pe care au simtit-o pustii, viitorii adolescenti, adultii de azi fata de John Reddy Heart, baiatul pe care cu totii isi doreau sa-l inteleaga, de care au dorit sa se apropie, dar care a ramas un necunoscut pentru ei.

Credeam ca momentan m-am saturat de de carti despre/cu America si americani, dar cartea asta mi-a demonstrat contrariul

Ps. Alte cateva impresii despre carte gasiti si aici.

Scrisă de Ionuca

“Losing all hope was freedom.”

“If I could wake up in a different place, at a different time, could I wake you as a different person?”

“You buy furniture. You tell yourself, this is the last sofa I will ever need in my life. Buy the sofa, then for a
couple of years you’re satisfied that no matter what goes wrong, at least you’ve got your sofa issue handled. Then the
right set of dishes. Then the perfect bed. The drapes. The rug. Then you’re trapped in your lovely nest, and the things
you used to own, now they own you.”

“About self-destruction. At that time, my life just seemed too complete, and maybe we have to break everything to make
something better out of ourselves.”

“There are a lot of things we don’t want to know about the people that we love.”

“You are not a beautiful and unique snowflake. You are the same decaying organic matter as everyone else, and we are all
part of the same compost pile. Our culture has made us all the same. No one is truly white or black or rich, anymore.
We all want the same. Individually, we are nothing.”

“You are not your name. You are not your problems. You are not your ahe. You are not your hopes. You will not be saved.
We are all going to die, someday.”

“Generations have been working in jobs they hate, jus to they can buy what they don’t really need.”

Prima data am vazut filmul, apoi am citit carte. Nu sunt amatoare de filme, dar acesta mi se pare unul dintre cele mai bune ecranizari pe care le-am vazut pana acum. Iar cartea am citit-o pe nerasuflate, cu un zambet ironic pe chip si cu secventele din film care mi se derulau in fata ochilor. Nici fana Palahniuk nu sunt, dar imi scot palaria in fata acestei carti.

Recenzia cartii o gasiti aici.

Scris de Ionuca

Marti, cand ploua mai tare, mi-am gasit si eu sa ma duc la o conferinta cu iz de nostalgie… nostalgie comunista Tovarasii Cezar Paul-Badescu si Vasile Ernu sunt cei care ne-au chemat sa bifam evenimentul de la Muzeul George Enescu.

Ca o buna tovarasa ce sunt, am ajuns acolo mai devreme. Cu chiu, cu vai, m-a lasat doamna de la intrare sa iau loc in sala. Cred ca nu i-a placut faptul ca eram uda toata In fine, dupa ce ma tine in hol vreo 5 minute, ma pofteste in sala. Ma asez in al doilea rand si citesc cuminte asteptand sa vina lumea. Pe la 5 fara un pic apare Cezar. Povestim putin pana cand il vede pe Vasile si pleaca sa discute chestii organizatorice Ma uit curioasa in directia celor doi, nerabdatoare sa vad si eu cum arata Vasile Ernu in carne si oase. Cand colo, ce sa vad? Domnul simpatic, cu fular colorat, sapca si geanta – deci cat se poate de urban -, care imi tinuse usa cand am intrat in muzeu, nu era nimeni altul decat Vasil Ernu! “Misto scriitori mai avem”, mi-am spus. Daca scriitorii mi-au placut mult, nu pot sa spun acelasi lucru si despre cititori.

Am dezamagita sa vad cat de putina lume a fost prezenta. Stiu ca nu prea i s-a facut reclama evenimentului, dar totusi… La un moment dat m-am entuziasmat tare, tare, tare la ideea unor lecturi publice. Imi imaginam sali pline de cititori pasionati care vor sa ii asculte timp de o ora, poate mai mult, poate mai putin, pe autorii romani citind de cartile lor, iar la sfarsit sa ii compleseasca cu aplauze si intrebari. Dar dupa ziua de marti cred ca pun visul asta la naftalina. Sper totusi sa-l scot de acolo peste vreo cativa ani.

Mi-a facut mare placere sa ii aud pe cei doi autori citindu-ne cate-un fragment, doua. Si au fost misto si discutiile de dupa. Poate ca, intr-un fel, a fost mai bine ca am fost asa putini. Ne simteam ca intre prieteni Si tot ca intre prieteni ne-am dus apoi la Papa la Soni unde eu i-am ascultat fascinata vorbind despre carti si edituri, targuri de carte si cate si mai cate. Asa intalniri intre scriitori si cititori tot sa mai fie!

Scris de Ionuca

“Ne-am cunoscut, ne-am indragostit, ne-am casatorit. Am facut greseala sa cred ca lucrurile se incheiasera aici, can:d ele abia incepeau. Banuiesc ca e o greseala pe care multi o fac. Vedem prea multe filme, citim prea multe carti, credem prea mult in ce ne-au spus parintii. ”

“Cu cateva zile in urma citeam o carte – scrisa de o femeie – in care se spune, la un moment dat, ceva de genul [...]: orice relatie contine in ea stafiile sau umbrele tuturor celorlalte relatii. Ale alternativelor abandonate, ale optiunilor uitate, ale vietilor pe care ai fi putut sa le traiesti, dar nu le-ai trait. Mi s-a parut enorm de consolant, pentru ca era adevarat si, in acelasi timp, enorm de tulburator.”

“Poate chiar asta mi-am dorit. Dar viata nu te lasa sa scapi, asa-i? Nu poti lasa viata asa cum lasi o carte din mana.”

“Vreau genul de barbat care, cand il cunosti mai bine, sa se dovedeasca a fi exact asa cum ai crezut ca va fi atunci cand l-ai cunoscut. Vreau genul de barbat care suna cand a promis ca suna si care vine acasa cand a promis ca vine acasa. Vreau genul de barbat care e multumit cu genul de barbat care e. Vreau genul de barbat care sa vrea genul meu de femeie care sunt. Nu s-ar zice ca cer prea mult, nu? Ei bine, prietena mea Marcelle zice ca vreau luna de pe cer, plus stelele toate.”

“Iti organizezi casnicia, iti protejezi copiii, iti administrezi iubirea, iti traiesti viata. Si, uneori, te opresti si te intrebi daca toate sunt adevarate. Oare iti traiesti viata sau te traieste ea pe tine?”

“Am spus ca ceea ce descoperi nu este neaparat ceea ce doresti. Haideti sa luam iubirea. Nu e asa cum am crezut ca va fi. Suntem de acord? Mai frumoasa, mai urata, mai lunga, mai scurta, supraestimata, subestimata, dar nu asa cum am crezut. In plus, e diferita pentru persoane diferite. Si e un lucru pe care il invatam incet: cum e iubirea pentru fiecare dintre noi. Cata avem in noi. La ce suntem dispusi sa renuntam in schimbul ei. Cum face de supravietuieste. Cum moare. Pe vremuri, Oliver avea o teorie: iubire etc. Cu alte cuvinte, lumea se imparte in oameni pentru care iubirea este totul, iar restul existentei este un simplu “etc.”, si oameni care nu pun destul pret pe iubire si pentru care partea cea mai incitanta a existentei consta in “etc.”.”

“La inceput, iti spui: cand o sa fiu mare, o sa iubesc pe cineva si sper sa iasa bine, dar, daca nu, o sa ma indragostesc de altcineva si, daca iese prost, o sa ma indragostesc de altcineva. Presupunand, mereu, ca gasesti persoanele cu pricina si ca ele te vor lasa sa le iubesti. Preci de la premisa ca iubirea, sau capacitatea de a iubi, va fi vesnic acolo, in asteptare. Numai ca eu nu cred ca iubirea – si viata – arata asa.”

Julian Barnes – Iubire etc.

O carte care nu iti da batai de cap si care nu te pune sa raspunzi la intrebari existentiale, dar o carte amuzanta si pe care o citesti cu placere. Ah, nu faceti ca mine, ci incepeti cum se cuvine, cu prima parte a povestii, cea din Trois

Ionuca

Primesc la inceputul saptamanii un mail cu un comunicat de presa din partea revistei Cuvantul. Citesc, ma informez, zambesc si imi spun ca trebuie neaparat sa particip la evenimenul respectiv! Era vorba despre o dezbatere cu Florin Iaru si Cezar Paul-Badescu despre bloguri, mai exact despre “Vocile din spatele cartilor. Scriitorii fata cu bloggingul”.

Chiulesc joi de la un curs si pornesc spre Romexpo. Ca niciodata, ajung acolo cu un sfert de ora mai repede, ma intalnesc cu Gia si ne aventuram in cautarea spatiului de lansari 3.20. Oh, dar ce aventura a mai fost! Evenimentul nu figura in programul targului, cei de la informatii nu stiau nici ei nimic, deja incepeam sa intru in panica. M-am agitat, am grabit pasul, am intrebat, ba am sunat-o si pe Jen sa caute pe net sa ne spuna unde naiba trebuia sa ajungem. Dupa inca vreo 10 minute de panica, nervi si frustrare – “da’ eu chiar voiam sa vad dezbaterea aia!!!”, am ajuns la standul celor de la Carturesti si odata ajunse acolo, cautarile noastre au incetat: descoperisem America.

Am stat un pic in povesti cu Cezar, am facut cunostinta cu Razvan Tupa – simpatic tipu’ , am vorbit de tricouri cu coperte de carti/fete de autori si putin despre bloguri. Apoi eu m-am asezat cuminte pe un scaun si am asteptat sa inceapa… si am asteptat… si am mai asteptat un pic. Domnul Iaru numai nu venea si lumea incepea sa devina nerabdatoare. Eh, in cele din urma a aparut si dansul, si a inceput show-ul

Nu a fost o dezbatere propriu-zisa: domnul Iaru si-a spus parerea despre bloguri, a sustinut-o cu vehementa, Cezar a incercat sa-i arate ca nu e chiar asa cum gandeste dansul, evident ca nu a reusit, iar la final nu s-a ajuns la nici o concluzie Nu stiam ca dl Iaru e asa pornit impotriva blogurilor si nu stiam ca asa de inversunat e dansul in toate dezbaterile. Eu l-am ascultat cu zambetul pe buze si doar putin deranjata de afirmatiile facute. Pe dl Iaru numarul mare al blogurilor il duce la disperare, ba mai mult, blogurile in sine il plictisesc de moarte. Nu gaseste nimic interesant in ele si nu are rabdare sa caute acele lucruri care ar putea sa-i starneasca interesul; da, domnilor, blogging-ul e o pierdere de vreme.

Ca sa nu mai spun ca m-am incruntat cand a afirmat ca “nu poti sa scrii literatura si sa ai si blog”, ca nu poti face doua lucruri in acelasi timp. Dar de ce nu? Cezar i-a raspuns ca sunt atatia scriitori straini care au blog, dar nimic nu l-a induplecat pe dl Iaru. Iar apoi restul discutiei a continuat in acelasi fel.

Concluzia? Pai, concluzia a lipsit cu desavarsire Nimeni nu a convins pe nimeni, parerile au ramas neschimbate si de-o parte si de cealalta, iar intrebarea existentiala a ramas fara raspuns.

Asa ca: to blog or not blog, voi ce spuneti?

Ionuca