Titlu: Departe de lumea dezlănţuită
Autor: Thomas Hardy
Rating:
Editura: Leda
Anul aparitiei: 2007
Traducere: Cristina Jinga
Numar pagini: 472
ISBN: 973-102-074-7

O poveste tumultoasă despre destine care se împletesc şi caractere care se formează pe fundalul pasiunilor dezlănţuite şi-al sentimentelor reţinute.

De multă vreme nu mă mai dau în vânt după romanele de dragoste. Pentru că toate poveştile din ele par să se împlinească din voia autorului şi nu în mod natural, de parcă aşa le-ar fi fost dat. Însă o poveste frumoasă, spusă cu măiestrie, în care printre celelalte întâmplări se împleteşte şi dragostea, îmi merge direct la suflet. Pentru că într-o astfel de poveste autorul pare să aibă doar rol de mijlocitor, cineva povestind lucruri care s-au petrecut aievea. Hardy este unul din acei puţini povestitori desăvârşiţi care reuşesc să dea viaţă unor personaje şi întâmplări născocite.

Departe de lumea dezlănţuită este unul din acele romane care prind viaţă în faţa ochilor în timp ce citeşti, te simţi transportat într-un timp şi între nişte oameni la fel de reali ca şi tine. Astfel, romanul se deschide cu descrierea fermierului Gabriel Oak, care este prezentat ca fiind un om la fel ca toţi ceilalţi, lăsând doar să se întrevadă nişte trăsături care l-ar putea face să fie ceva mai deosebit de aceştia. După această scurtă introducere, rămâi cu impresia că vei citi o carte despre viaţa lui, însă continuând, te întrebi dacă nu cumva te-ai înşelat, pentru că în prim plan este adusă Bathsheba Everdene.

Această tânără domnişoară, înzestrată cu o frumuseţe deosebită, dar şi cu mult curaj şi un caracter pe măsură, aventuroasă, impulsivă şi plină de viaţă, mândră până în cer şi-napoi, dar puţin nesigură, naivă şi inocentă, toate în acelaşi tip, este un cocktail care-i îmbată pe toţi bărbaţii care intră în contact cu ea. Fără a fi cel mai reprezentativ specimen al genului feminin, ea are totuşi câteva caracteristici tipic feminine pe baza cărora este construit întregul roman. Gabriel Oak şi William Boldwood tânjesc după inima ei şi, odată cu cererea în căsătorie, îi promit stabilitate, bunăstare şi respect pentru toată viaţa. Tânărul şi fluşturaticul sergent Troy nu face decât să trezească în ea pasiunea şi speranţa că el ii va oferi o dragoste veşnică. Bathsheba face alegerea cea mai nesigură, înnebunindu-l pe bietul Boldwood şi ajungând ea însăşi în pargul nebuniei după întâmplările stârnite de alegerea ei şi completate de un destin pus pe şotii.

În toată această agitaţie şi nebunie a sentimentelor explozive care se împletesc pentru a da naştere unor focuri de artificii spectaculoase, Gabriel Oak este singurul care îşi păstrează stăpânirea de sine. El stă lângă Bathsheba ca un înger păzitor, o ajută şi o sfătuieşte, fără însă a se implica de fapt în viaţa ei. El este cel care o cunoaşte cel mai profund, cel care o înţelege cel mai bine, singurul om pe care ea simte că se poate baza, in care poate să aibă încredere şi cel căruia ea îi acordă cea mai mică importanţă (“… dragostea fără speranţă a lui Gabriel pentru ea, pe care se obişnuise s-o considere ca un drept incontestabil al ei, pentru toată viaţa…”). El este conştient de faptul că Bathsheba e ca o flacără care a izbucnit violent şi care trebuie lăsată să se potolească înainte de a încerca s-o controleze. Astfel, deşi Oak apare ca un personaj din umbră, până la urmă îţi dai seama că nu te-ai înşelat la începutul romanului când ai crezut că vei citi o carte despre viaţa lui. Pentru că viaţa lui se învârte în jurul femeii iubite, iar întâmplările din viaţa ei la care el doar asistă, nu fac decât să-i scoată lui în evidenţă, foarte clar, calităţile. Întâmplarea l-a adus pentru a doua oară în viaţa ei, pentru că el trebuie să-şi împlinească destinul stând alături de ea.

La fel ca în toate romanele sale, Hardy construieşte naraţiunea pe ideea unui destin implacabil care nu poate fi influenţat nici de acţiunile celor care-l împlinesc şi nici de creatorul poveştii. Citind primele rânduri ale cărţii e ca şi cum ai răsturna un pahar cu apă, lichid care odată împrăştiat curge încotro doreşte şi în funcţie de suprafaţa pe care a fost vărsat. Revenind la afirmaţia din deschiderea recenziei, Departe de lumea dezlănţuită nu este un roman de dragoste, ci unul despre caractere şi destin.

• Plusuri

  personaje aproape palpabile, suspans, umor şi ironie uşoară, un stil captivant, pe scurt un roman care te pune pe gânduri privind relaţiile de dragoste dintre oameni, căsătoria şi viaţa în general

• Minusuri

  descrieri ale naturii uneori prea lungi

• Recomandari

  celor îndrăgostiţi de literatura clasică

Titlu: Jude Neștiutul
Autor: Thomas Hardy
Rating:
Editura: Paralela 45
Anul aparitiei: 2002
Traducere: Vera Călin
Numar pagini: 464 de
ISBN: 973-593-590-2

De când l-am descoperit, Hardy a făcut parte dintre scriitorii mei preferaţi. Cu toate că stilul său n-a fost niciodata lăudat de către critici, scrierile sale au atât de mult de oferit din alte puncte de vedere, încât acest mic neajuns poate fi trecut cu vederea. Profunzimea temelor abordate, personajele inedite pe care le creează pentru a susţine ideile sale, încurcăturile atât de reale în care îşi aruncă personajele fără a le fi înzestrat dinainte cu vreo capacitate extraordinară fac din cărţile sale adevărate desfătări.

Toate cărţile de Hardy pe care le-am citit urmează acelaşi tipar din punct de vedere al compoziţiei. Mai întâi se prezintă foarte senin împrejurările în care începe viaţa personajelor, apoi sunt prezentate personajele în mare, şi abia apoi încep să se întâmple lucruri care să dezvaluie toată complexitatea acestora. Apoi atmosfera se întunecă şi totul se încheie într-o notă tragică. Ceea ce e însă fascinant este faptul că personajele lui chiar se schimbă pe parcursul vieţii, o schimbare lentă, însă evidentă, foarte naturală, foarte reală, ceea ce nu prea se poate observa la mulţi scriitori, cel puţin nu la mulţi din secolul al nouăsprezecelea.

Jude Nestiutul este o carte care mai întâi îţi pune răbdarea la încercare, însă nu fără folos, şi mai apoi te răsplătește pentru răbdarea avută. Pentru că din clipa în care lucrurile încep să se întâmple, toate vin ca o avalanşă care se oprește doar la finalul cărţii. Final foarte diferit de ceea ce te-ai aştepta.

Povestea începe cu pregătirile de plecare ale dascălului din Marygreen. Jude, un băieţel orfan care a fost primit de către mătuşa Drucilla, este singurul care regretă cu adevărat plecarea acestui om. Descumpănit, acesta îl întreabă pe dl. Phillotson care sunt motivele care-l determină să plece. Iar dascălul îi vorbește despre Christminster, minunat oraş universitar, un Oxford în miniatură, unde poţi obţine o diplomă cu ajutorul căreia o carieră în sânul Bisericii îţi este asigurată. Băieţel lăsat în voia sorţii, de care nu-i pasă nimănui, naiv şi impresionabil, însă îndrăgostit nebuneşte de cărţi şi de cunoaştere, Jude îşi clădeşte un vis frumos pe care-l hrăneşte şi-l creşte la umbra imaginii idealizate a Christminsterului A ajunge în această cetate devine pentru el un ţel în viaţă şi de aceea începe să înveţe latina şi greaca, aproape că învaţă scripturile pe de rost în aceste limbi moarte, şi-i citeşte pe clasici.

Deşi îşi petrece şapte sau opt ani din viaţă studiind pentru a-şi împlini visul – pentru că vorbim aici de un vis nu de o ambiţie – planurile sale sunt zădărnicite de către prima femeie care îi dă atenţie şi care îl şi prosteşte s-o ia de nevastă. Căsnicia lor durează doar câteva luni, pentru că Arabella îşi dă seama că Jude nu e genul de om de care are ea nevoie. Drept urmare îl părăseşte şi pleacă în Australia alături de părinţii ei.

Jude ajunge în cele din urmă în Christminster şi continuă să studieze pentru a intra la universitate, însă în curând îşi dă seama că uşile acesteia îi sunt închise pentru că pregătirea lui nu este temeinică, iar bani pentru a-şi cumpăra un loc la universitate nu are. Varianta care i se propune este aceea de a deveni predicator pentru că astfel nu are nevoie de studii universitare, ci doar de o licenţă uşor de obţinut pentru un om atât de citit ca el. Între timp îşi întâlneşte verișoara, pe Sue, a cărei poza a văzut-o în casa mătuşii Drucilla, întâlnire care îi decide cursul vieţii. Chiar dacă la început cei doi îşi încep legătura ca două persoane care n-au alte rude în viaţă decât unul pe celalat şi o matuşă bătrână, relaţia lor evoluează spre dragoste. Jude se îndrăgosteşte foarte repede în ciuda faptului că Sue îi este verişoară şi-i este interzis s-o iubească. Când îşi dă seama că dragostea lui depăşeşte graniţele rudeniei şi ajunge chiar până la dorinţă fizică, se simte extrem de vinovat. “Ciudat că năzuinţa lui dintâi spre desăvârşire cărturărească se împiedicase de o femeie şi că cea de-a doua năzuinţă – spre apostolat – tot de o femeie fusese stăvilită. Oare, se întreba el, se întâmplă asta din vina femeilor, sau pentru că e artificial sistemul după care pornirile sexuale fireşti sunt transformate în drăceşti capcane domestice şi în lanţuri pentru a-i prinde şi a-i înfrâna pe cei ce doresc să meargă înainte?”

Sue este o fiinţă imposibil de descris în câteva cuvinte. Îi seamănă lui Jude în foarte multe privinţe, mai puţin în cele esenţiale. Dacă Jude este o persoană convenţională, care crede în Biserică şi consideră că toate canoanele şi tradiţiile acesteia trebuie respectate orbeşte, Sue este o persoană foarte neconvenţională care pune sub semnul întrebării credinţa oarbă şi ideea de moralitate a unei societaţi care respectă regulile şi tradiţia fără s-o treacă mai întâi prin filtrul raţiunii. Dacă există un cuvânt care s-o descrie cel mai bine pe Sue, atunci aceasta este raţională. Totuşi acestă raţionalitate n-o împedică de la gesturi impulsive.

Traseul deloc lin pe care vieţile celor doi îl urmează provoacă mari schimbări în amândoi. Pe Jude îl învaţă să gândescă “outside the box”, în timp ce pe Sue o mai temperează. Punctul culminant în vieţile celor doi este atins în momentul în care sentimentele şi modul de gândire ale celor doi se află într-o simbioză perfectă. Totuşi, o tragedie le schimbă vieţile şi mai ales modul de a gândi, iar acesta este punctul în care cei doi încep din nou să se îndepărteze unul de celălalt din punct de vedere intelectual. Pentru că Jude devine mai convins ca niciodată de “filosofia” lui Sue, iar Sue îşi neagă propria “filosofie” şi începe să creadă în Dumenezeu, sau mai degrabă în pedeapsa divină, şi să fie convinsă că normele sociale şi convenţiile trebuie respectate cu orice preţ. Astfel, fiecare ajunge în punctul din care celălalt a pornit, făcând ca viaţa lor împreună să devină imposibilă.

Aceasta este mai mult decât o poveste de dragoste. Pentru că ideile neconvenţionale expuse sunt atât de moderne încât şochează. Mai ales dacă avem în vedere faptul că romanul a fost publicat pentru prima dată în 1895. Un astfel de exemplu îl putem găsi în modul în care Sue vorbeşte despre căsătorie: “Făcând abstracţie de noi şi de nefericitele noastre ciudăţenii, nu stă în firea omului să iubească o fiinţă atunci cand i se spune că trebuie s-o iubească şi să fie iubit de ea. Ar face-o mai degrabă dacă i s-ar porunci să n-o iubească. Dacă taina nunţii ar consta într-un jurământ şi un contract purtând semnătura celor două părţi, prin care semnatarii s-ar lega să înceteze a se iubi începând din ziua respectivă, ţinând seama că au căpătat drept de proprietate unul asupra celuilalt şi să se ferească fiecare, pe cât posibil, de tovărăşia celuilalt în public, ar exista mai multe perechi căsătorite care se iubesc decât există acum. Închipuie-ţi întâlnirile tainice între soţul sperjur şi soţia lui, felul cum vor tăgădui că s-au văzut, găndeşte-te cum se vor căţăra pe fereastră pentru a pătrunde în dormitor şi cum se vor ascunde prin cămăruţe! Atunci dragostea nu s-ar răci.”

Tulburător în romanele lui Hardy este mesajul pe care acestea îl transmit. Un iubitor al tragediilor greceşti, acesta prezintă vieţile personajelor sale ca fiind ghidate de soartă şi având un traseu dinainte stabilit care nu poate fi influenţat de caracter sau hotărâri personale. De fapt, citind, rămâi cu impresia că personajele lui Hardy nu iau decizii pe care să le ducă negreşit la îndeplinire. Nu-şi planifică viitorul mai departe de ziua de mâine. Au doar vise şi dorinţe, însă nu fac nimic concret spre îndeplinirea acestora de parcă ar ştii că nu este treaba lor să-şi planifice viitorul. Autorul face acest lucru foarte clar, spunând: “Dar nu era treaba lui să se gândească la ceva ce avea să urmeze; trebuia doar să privească în faţă doar ceea ce sărea în ochi…” Acestă lipsă de control asupra vieţii, supunerea în faţa unui destin imuabil este înspăimântătoare.

Aş putea să scriu la nesfârşit despre Hardy şi romanele sale, însă am să închei prin a spune ca Jude Neștiutul este unul din cele mai bune romane pe care le-am citit şi-l recomand cu căldură chiar şi celor care de obicei îi evită pe clasici.

Titlu: A portrait of the Artist as a Young Man
Autor: James Joyce
Rating:
Editura: Penguin Books
Anul aparitiei: 2000
Numar pagini: 384
ISBN: 9780141182667

Literatura integrată în Artă. Care este oare diferenţa dintre Ceilalţi şi un Artist? Ce înseamnă la urma urmei ,,a fi artist”? Au ei o voce interioară mai puternică decât a celorlalţi, un temperament artistic care-i împinge spre creaţie? Şi care este raportul dintre această voce, această limbă interioară, şi cea exterioară, vorbită de comunităţile sociale? Portret al artistului in tinereţe oferă un răspuns la aceste întrebări printr-un stil aparte în lumea literaturii.

Când spun James Joyce, mă gândesc automat la modernism, la artistul rebel, care a reclădit lumea literaturii şi care a sfărâmat-o prin propria lui limbă. Mă gândesc la inovaţie, la o îmbinare a liricului cu epicul, a creatorului androgin, în care elementele feminine se îmbină cu cele masculine, aşa cum Virginia Woolf, într-unul dintre eseurile sale portretiza creatorul ideal. Şi James Joyce, fie că l-am admira sau l-am dispreţui pentru complexitatea şi temele abordate, pentru multitudinea de voci şi stiluri, rămâne un centru de referinţă pentru toţi cei pasionaţi de literatură, psihologie, mitologie şi viaţă.

Portret al artistului in tinereţe vorbeşte despre inocenţă, căutarea propriei identităţi, imaturitate şi maturitate, cât şi raportul artistului la societatea în care trăieşte. Prin intermediul lui Stephen Dedalus, vedem cum vocea artistului evoluează şi se caută pe sine. Ce înseamnă la urma urmei a fi artist? Este artistul un supus al lui Dumnezeu, un martir, sau o zeitate păgână, un Lucifer decăzut?

Iniţial romanul ne prezintă vocea copilului Stephen, un copil supus, retras, neîndemânatic în exerciţiile fizice, şi care încearcă să înţeleagă lumea din jurul său. Ca şi cum ar fi într-un cocon, Stephen filtrează prin propria conştiinţă pe de-o parte universul care îl modelează – naţionalitatea, religia şi limba, pe de cealaltă parte vocea artistului din el însuşi. Muzicalitatea cuvintelor portretizează paradoxuri, ironii, ciocniri şi identităţi: la nivel social, istoric, dar mai ales la nivelul individului. Stephen afişează un calm de suprafaţă, un calm care este contracarat de neliniştea, tumultul din el însuşi, de fluxul propriei conştiinţe care merge înapoi şi în prezent, căutând definiţia cuvântului ,,a trăi”. În cercul său egocentric, Stephen se învârte între (propria) creaţie şi distrugere, între imaturitate şi maturitate, între libertatea şi exilul interior, între dragostea la care râvneşte din partea familiei, a comunităţii, a socialului şi singurătatea care-l guvernează din interior.

La sfârşitul fiecărui capitol, Stephen mai face un pas către el însuşi, conturându-şi identitatea prin epifaniile pe care le are, dar pe care şi le distruge în următorul capitol ... Creatorul în formare este redat şi la nivel stilistic, textul construindu-se, distrugându-se, şi apoi conturându-se cu fiecare nou cuvânt.

Pe rând, Stephen încearcă să se regăsească în familie, în rezultatele de la şcoală şi admiraţia celor din jur, în experienţele sexuale, în arta de a fi preot şi de a se pocăi, pentru ca în final, să ajungă la el însuşi, la răzvrătire, la un “non serviam”, la propria voce. ,,Artistul, ca şi Dumnezeul creaţiei, rămîne înlăuntrul sau îndărătul lucrării sale, sau dincolo de ea ori deasupra ei, nevăzut, subţiat pînă la nefiinţă, impasibil, curăţindu-şi unghiile.”

Portret al artistului în tinereţe este un roman uman. În loc de a portretiza eroi şi antieroi, Joyce portretizează în acest prim roman al său umanul din noi, atât cu calităţile, cât şi cu defectele sale. Este un roman al cărui stil este unic, dar care poate fi citit cu uşurinţă de majoritatea cititorilor, un roman care nu provoacă cititorul aşa cum Ulise face, dar de care acesta din urmă se leagă. Literatura nu mai este o simplă poveste, cu o singură linie, iar cuvintele portretizează mai mult decât un tipar; lumea literară a scriitorului înglobează în ea formele artei, filosofia, psihologia şi istoria, iar lumea interioară din fiecare individ îşi găseşte propria voce în arta lui Joyce.

Titlu: Roșu și negru
Autor: Stendhal
Rating:
Editura: CARTEX
Anul aparitiei: 2007
Traducere: Irina Mavrodin
Numar pagini: 442
ISBN: 973-104-070-7

“Eu nu sunt de familie bună, de aceea am nevoie de calități mari, vizibile, dovedite de fapte grăitoare și nu de presupuneri binevoitoare.”

Roşu şi Negru este, în principal, povestea vieţii lui Julien Sorel. Acesta este şi titlul pe care autorul a vrut să-l dea iniţial cărţii. Totuşi, pe cuprinsul acestuia suntem plimbaţi de la cele mai joase până la cele mai înalte clase sociale, ni se face cunostinţă cu oameni de diferite meserii sau ranguri, ni se dau lecţii subtile de istorie şi suntem familiarizaţi cu situaţia politică a Franţei la începutul secolului al nouăsprezecelea. Astfel suntem introdusi în lumea din care face parte personajul principal al romanlui, o lume frecvent dominată de minciună, înşelătorie şi hoţie, comportamente pe care toate clasele sociale, începând de la ţăranul cel mai simplu, continuând cu burghezia şi cu clerul şi terminând cu aristocraţia Parisului, îl încurajează şi-l preţuiesc.

Trebuie să recunosc că mi-a plăcut de Julien încă de la început. Şi m-am simţit prost la fiecare gafă pe care o facea fie din naivitatea sau impulsivitatea vârstei, fie dintr-o greşeală de judecată. Şi m-am supărata de fiecare dată când greşea pentru că nu voia să deschidă ochii şi să-şi folosească mintea ca să înţeleagă ce se petrece în jurul său. Şi i-am admirat memoria, inteligenţa pe care şi-o dezvoltă pe parcurs, caracterul şi hotărârea cu care ducea la capăt orice gest pe care îmrejurările îl făceau să-l considere ca fiind de datoria lui. I-am admirat chiar şi curajul de a face cele mai nebuneşti greşeli dintr-un sentiment al onoarei pe care simţea în permanenţă nevoia să şi-o dovedească. Şi i-am admirat chiar şi mândria uneori exagerată.

Julien este întradevăr un om nu doar ambiţios ci şi capabil. Însă inteligenţa înnăscută îi este ştirbită de naivitatea de provincial şi de impulsivitate. Este exagerat de mândru şi de sensibil şi este la fel de uşor de intimidat ca şi de jignit. Este fascinat de gloria armatelor lui Napoleon, pe care îl admiră şi îl adoră ca pe un sfânt, şi e convins că dacă ar fi trăit pe vremea lui şi-ar fi dobândit faima de care este atât de însetat. Îl ia pe Napoleon ca exemplu al omului care este capabil de realizări măreţe în ciuda nenorocului de-a se fi născut în clasa de jos şi îşi ia multe din ideile şi sentimentele după care actionează din biografia acestuia, “Memoriile de la Sf. Elena”. O carieră militară îl atrage mult mai mult decât una în sânul bisercii, însă în lipsa unor războie în cadrul cărora să se facă remarcat, el alege calea pe care o consideră sigură pentru a reuşi în viaţă. Chiar dacă se pregăteşte pentru a deveni un slujitor al Domnului, el nu o face dintr-o chemare, dintr-o credinţă oarbă ci doar pentru că acesta este un mijloc de a obţine mai mult de la viaţă, ceea ce îl poate face să pară ipocrit. Iar acestă lipsă a credinţei oarbe, această nevoie de a analiza şi a trece totul prin sita raţiunii îl face chiar şi pe el să fie convins de propria ipocrizie.

Toata lumea îl invidiază pe acest tanăr şi inteligent abate, lucru prevăzut de doamna Renal, singura care l-a cunoscut cu adevărat şi care a ştiut că are de-a face cu un om capabil de a realiza ceva în viaţă. Poate de aceea nici nu încearcă să-l ţină pentru ea şi îl trimite acolo unde are şansa să se facă remarcat. Încearcă chiar să-l înveţe unele lucruri, care însă lui Julien îi scapă.

Julien se îndrăgosteşte de doamna Renal, mama copiilor al căror “pedagog” ajunge printr-o înlănţuire de evenimente de care el habar nu are, mai întâi deoarece consideră că este de datoria lui s-o facă, iar apoi pentru că această femeie blândă de a cărei naivitate autorul insista să ne convingă doar prin vorbe însă nu şi prin gesturi, i-a cucerit cu adevărat inima. Deşi cei doi se vor despărţi după un timp destul de scurt dar foarte fericit petrecut împreună, despărţire datorată invidiei pe care Julien pare s-o stârnească oriunde s-ar duce, tănârul abate păstrează în suflet imaginea ei ca o icoană, ca un punct de referinţă, comparând mereu răceala tinerei şi mândrei Matilda cu căldura, sinceritatea şi dragostea doamnei Renal.

Matilda, fiica marchizului de La Mole la care Julien se angajează ca şi secretar, pare la o primă privire prototipul tinerei aristocrate. Frumoasă, rece, inteligentă, exemplu de bună creştere şi politeţe, însă cu o limbă poate puţin cam ascuţită, ea cucereşte inimile tinerilor din lumea bună care frecventează salonul familiei fără niciun fel de efort. Iar uşurinţa acestor cuceriri, la fel ca şi societatea din care face parte, o plictisesc nemaipomenit. Iată de ce ajunge Matilda să se îndrăgostească de Julien. Pentru că ea, la fel ca şi tânărul abate, visează la o soartă măreaţă sau cel puţin ieşită din comun, asemeni strămoşilor ei care au intrat în istorie datorită faptelor săvârşite. La fel ca Julien care citea “Memorialul de la Sf. Elena” ca pe o biblie, Matilda avea ca punct de referinţă, admiraţie şi inspiraţie trecutul glorios al familie povestit în legenda Reginei Marguerite. Iar ea vede în Julien un om capabil de o soartă măreaţă asemenea strămoşilor ei. Desigur imaginaţia o ajută mai mult decât orice altceva. Pentru că ea nu-l cunoaşte cu adevărat pe Julien deoarece nu vrea să-l cunoască. Se mulţumeşte cu imaginea pe care şi-a format-o despre el cu ajutorul fanteziei. Astfel dragostea ei este, cel puţin într-o primă fază, foarte cerebrală. “Dragostea pornită din judecată e fără îndoială mai inteligentă decât dragostea adevărată, dar nu are decât clipe de entuziasm; se cunoaşte prea bine şi se analizează neîncetat. În loc să se depărteze de raţiune, ea are la bază numai raţiunea.” Iar aceste clipe de entuziasm sunt duse la extrem de către impulsiva Matilda.

Dragostea dintre Julien şi Matilda este foarte caracteristică firilor lor. Pentru că niciunul nu poate să-l iubească pe celălalt în mod natural şi deschis. Amândoi iubesc mai mult cu imaginaţia decât cu sufletul. Unul pentru că nu poate altfel, celălalt pentru că este împiedicat de purtarea celui iubit. Chiar dacă în cele din urmă dragostea celor doi pare să se transforme în ceva sincer şi profund, ea tot nu este o dragoste uşoară şi naturală cum a fost cea dintre Julien şi doamna Renal.

Diferenţa dintre cele două femei este aproape antitetică. În timp ce doamna Renal este o femeie matură, căsătorită, mamă a doi copii, o provincială simplă, sinceră şi deschisă care nu mai aşteaptă nimic de la viaţă, ci doar se bucură de întâmplarea de a se fi îndrăgostit, Matilda este o tânără aristocrată sofisticată care doreşte mult mai mult de la viaţă decât îi este rezervat în mod normal unei femei de rangul ei; ea are un rol de jucat în viaţă. Inteligenţa de care dă dovadă şi cărţile pe care le citeşte dovedesc ambiţiile ei care depăşesc o căsătorie cu un bărbat cât mai agreabil şi râvnit, cu avere şi rang superior. Îşi doreşte o soartă ieşită din comun şi nu se mulţumeşte să fie doar un spectator plictisit al propriei vieţi.

Ambiţia de care Julien dă dovadă dintr-o dorinţă profundă de “a ajunge”, după cum se exprimă autorul, l-ar putea face să pară un parvenit. Depinde însă din ce punct de vedere privim lucruriile. Pentru că toate situaţiile în care acesta ajunge şi felul în care progresează par să se datoreze mai mult sorţii şi capacităţii sale de a profita de ocaziile ivite, decât de propria lui voinţă. Totuşi faptul că o împuşcă pe doamna Renal după ce aceasta trimte o scrisoare marchizului La Mole dezvăluindu-i aventura sa cu Julien şi împiedicând astfel căsătoria acestuia cu Matilda, ar putea părea un act de răzbunare al unui parvenit căruia i s-au năruit toate planurile. Însă cunoscând felul în care Julien se vede pe sine, ca un om mândru care trebuie în permanenţă să-şi apere onoarea, fapta lui apare mai degrabă ca o imitaţie a vreunui erou din carţile sale.

Mi-a plăcut Roşu şi Negru pentru că este un roman complex nu doar din punct de vedere al multiplelor straturi ale subiectului pe care-l tratează, dar şi din punct de vedere al compoziţiei şi-al stilului în care este scris. Acesta diferă de romanul clasic cu autor omniscient care păstrează distanţa faţă de personajele sale, prin intervenţiile autorului care îşi mai dă din când în când cu părerea despre purtarea acestora de parcă n-ar fi creaţiile lui.

Acesta este fără doar şi poate unul din acele romane care trebuie citite cel puţin o dată în viaţă.

Cat costa cartea Rosu si negru?

Titlu: Daisy Miller
Autor: Henry James
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2003
Traducere: Antoaneta Ralian
Numar pagini: 456
ISBN: 973-681-210-3

America descoperă Europa

Europa sfârșitului de secol XIX. Pătura socială a nou-îmbogățiților americani - în căutarea prestigiului, dar și a clasei pe care simpla deținere a averii încă nu le-o conferise - își trimitea odraslele pe „vechiul continent” atât la școli cât și în vilegiatură presupus educativă. Puritană într-alt sens, America de Nord pierduse pasul cu eticheta europeană, astfel că nu rareori contactul tinerilor americani cu pretențiile sociale europene se solda cu consecințe ridicole, sau, pe alocuri, tragice. Stă în repetatele intenții artistice ale lui Henry James să surprindă acest impact amuzant-dureros ce însoțea fiecare încercare de (re)descoperire a Europei de către America. Moștenitorii bogați ai Statelor Unite se întorceau cu o stângace pioșenie arheologică pe continentul care le expulzase odinioară strămoșii și, crezându-se aici la adăpost de tiranicul amestec al familiei și-al opiniei publice americane, își aflau iubirile printre ruinele romane.

Contemporanii lui Daisy Miller o percep pe aceasta, în virtutea manierelor sale laxe, a francheței sale naive, ca pe o ființă prost educată, nimerită în plin fin de siècle direct din epoca de piatră. De pildă, astfel o văd mătușile și alte cunoștințe de-ale sofisticatului tânăr domn Winterbourne – naratorul. Iar noi, din mileniul al III-lea, zâmbim condescendent: pentru noi, Daisy este fata zilelor noastre; în ea, admirăm portretul „democratizat” al fetei înstărite din vecini. Purtarea ei în lume, în societatea bătrânei și conservatoarei Europe, nu ne scandalizează câtuși de puțin. A intra în vorbă neîntrebată, cu necunoscuți, poate fi riscant, dar nu este în nici un caz scandalos astăzi. Nici a accepta să te plimbi în văzul lumii, în parc, însoțită de tineri pretendenți, mereu alții, dar neînsoțită de mamă. În 1878, însă, asta sau a dansa toată seara cu un singur partener echivala cu acceptarea unei cereri în căsătorie!

Dacă lui Daisy i-a mai pierit, cu anii, din puterea de a indigna, de a șoca sau măcar de a răni morala cititorului tot mai insensibil al vremii noastre – așa cum s-a întâmplat în anul apariției cărții, când s-au găsit critici care să o considere „o ofensă adusă adolescentei generice americane” – totuși, tinerei frivole îi rămân la îndemână, neatinse, suficiente alte „atuuri”, cât să vrăjească, să ne sucească mințile în continuare, grație condeiului de diamant al incontestabilului Henry James.

Irezistibila magie a istericei

Fiică de nouveau riche din statul New York, posesoarea celei mai bine jucate inconștiențe a flirtului din proza citită de mine până în prezent, Daisy „era un amestec extraordinar de inocență și grosolănie” transoceanică. Alături de doamna Walker, o bună prietenă de-a lui Winterbourne, admiratorul și urmăritorul fascinat al americancei free-spirited, am exclamat și eu, nu o dată, în sinea-mi, dintr-un puseu autodefensiv: „Nu cred că e în toate mințile!” Continuând, totodată, consimțind să mă las atras – și, deopotrivă, contrariat - de naturalețea ei sfidătoare, de dezinvoltura ei de cochetă ingenuă. Pentru că cred în și încerc o teamă superstițioasă față de magia irezistibilă pe care un anumit tip de isterie feminină (dar și masculină, vezi câțiva tirani notorii, intens simpatizați, din istorie) o poate exercita asupra unor suflete de asemenea slabe, șchioape, vulnerabile: isteria histrionică (nu căutați termenul în dicționare, tocmai l-am născocit).

Un cuceritor exces de gestică (deși lipsită de teatralitate!) inadecvată, caracteristic multor forme de isterie, abuzul de familiarități verbale și flirt, de natură să inhibe impetuozitatea masculilor ceva mai rafinați, interiorizați de felul lor sau mai scrupuloși; din contră: pradă lesnicioasă asalturilor pragmaticului „amant latin”, cuceritorilor de profesie; frumusețea și drăgălășenia dublate de o oarecare inteligență a clipei; comportamentul năucitor, ignorant și inocent, ce poate expune până și inima privitorului dezinteresat mușcăturii geloziei. Domnișoara Daisy, complet scăpată de sub controlul încă și mai nesocotitei sale mame, nu-și alimentează originalitatea din vreo presupusă atitudine de frondă față de decrepitudinea moravurilor vechiului continent. Și acest lucru frapează amatorii de clasificări reducționiste, pe diagnosticieni. Am să folosesc un truism: ea este așa cum o citim pentru că nu poate fi altminteri!

Până la deznodământul pe care îl ghicim dramatic, naratorului amorez îi va fi foarte dificil să-și dea seama dacă „toată sfidarea lui Daisy era generată de conștiința inocenței ei sau de faptul că era o tânără de nestăpânit”. Cum presimțim drama? Aș zice că o „desprindem” și din prefăcuta strădanie a alter ego-ului autorului de-a ne face pierduți în meandrele obiectivității sale, ale notațiilor sale voit detașate, amuzat-ironice, puțin distante, de om pățit, sceptic, aproape imun. Deschiderea fenomenală a fetei (ce ne trimite iar și iar, neîncrezători, consternați, să verificăm anul conceperii nuvelei – 1878) față de oricine îi caută compania, ori intriganta ei incapacitate de a roși, de pildă; decorul îmbietor-idilic al munților helvetici, ospitalitatea interesată a Romei; ușurința cvasi-neverosimilă cu care decurg apropierile, conversațiile; portretele de inchizitori creionate celorlalte personaje din „distribuție” – toate acestea și multe alte amănunte, care sigur nu vă vor scăpa observației, induc cu neîntrecută metodă un insuportabil suspense, presimțirea, neliniștea unei inevitabile catastrofe care lovește, literalmente, din senin.

Henry James, bântuindu-și succesorii

Henry James este (nu un, ci chiar) Gustave Flaubert al Americii de Nord! Ați întâlnit adeseori seria clișeică, de lemn, menită a omorî curiozitatea: „deschizător de drumuri”, „precursor”, „pionierul romanului modern” etc – atribuită ambilor și știți, probabil, ce a însemnat Flaubert pentru literele franceze și pentru istoria literaturii universale. S-o scriem pe șleau, că doar e o axiomă: nimic n-a mai fost la fel, stil și/sau conținut, după Flaubert!

Adâncit în lectură, ochiul nostru, deși supus obiceiurilor grăbite ale zilelor în care trăim, îl sesizează pe James într-o cu totul altă lumină decât aceea, strâmtă și ingrată, de scriitor al epocii sale, fie el și „părinte al modernismului literar”. Citindu-i nuvelele, am realizat că m-ar fi putut păcăli ușor - cu compoziția sa obiectivă, realistă și perfecționist-miezoasă, asupra căreia trecerea a o sută patruzeci de ani și a mii de pagini de beletristică n-a lăsat urme - de n-aș fi avut informații asupra anilor între care a trăit și a creat. Americanul H. James poate fi considerat, ca să revin la salvatoarele clișee, un „precursor”, o răscruce a narațiunii moderne, dar rămâne și un veșnic contemporan, un concurent cât se poate de viu, viclean și redutabil al propriilor „succesori”. Daisy Miller a lui încă mai frânge inimi!

Iubitor și reprezentant declarat al unei forme mai lungi a prozei... scurte, Henry James depozitează în scrisul lui germenii artei narative a unor scriitori afirmați în secolul XX, ca: Julien Green, Aldous Huxley sau Philip Roth. Amestecul ireproșabil de bine dozată erudiție, dry mock, simplitate, realism, prospețime și vigoare cu un enorm talent de povestitor. Consider relevantă - pentru a reda impresia pe care mi-a produs-o proza scriitorului american - prima reacție pe care am avut-o, isprăvind volumul acesta de nuvele: am scris imediat celei mai bune prietene pe care o am în UK, cu rugămintea înfocată să-mi facă rost de cât mai mult H. James în original. Iar, ca să fiu și radical: a gusta opera jamesiană ar putea fi chiar un criteriu după care ați avea șansa să reevaluați sensibilitățile literare ale grupului dvs de prieteni. Numai spiritele înguste ar avea nătângul tupeu să o respingă ca perimată.

Titlu: Marile speranțe
Autor: Charles Dickens
Rating:
Editura: Corint
Anul aparitiei: 2007
Numar pagini: 576
ISBN: 973-102-048-8

Marile speranţe într-o lume deznădăjduită

Frumuseţea unui sfârşit misterios cuprinde, adânc, orice formă de tristeţe pe care o trăiesc eroii unei cărţi. Spre deosebire de cărţile tehnice, care nu au un sfârşit concret, o carte începe cu o literă mare şi se termină cu punct. Iar Punctul din această carte este unul reconfortant şi de care ţi se face dor când auzi de Charles Dickens.

Marile Speranţe este o lucrare universală de proporţii medii, dar care reuşeşte să închidă în cercul ei multe, foarte multe minute de imaginaţie, emoţie şi talent. Am văzut în talentul lui Dickens puterea de a transpune clar, negru pe alb, atât calitatea clipei, cât şi un simţ ascuţit al umorului. Rar te mai fac azi cărţile să râzi...

Aşa cum învăţam în clasele de liceu, că „binele” nu este întotdeauna spre confortul eroului... Mi-a plăcut că lectura este structurată în capitole scurte, iar Charles Dickens ştie bine să sfârşească propoziţiile de la finalurile capitolelor astfel încât nu-ţi mai vine să laşi cartea din mână. Deşi lungă, cartea se mulează la aşteptările oricărui cititor însetat de noi intrigi şi noi învăţăminte.

Aerul Angliei de acum aproape 2 secole este rareori, dar bine comparat cu prezentul în care trăieşte eul narator. Astfel, se fac referiri la navele ce pluteau pe Tamisa, la situaţia teatrului vulgar, la regimul juridic al vremii, la calitatea oamenilor educaţi ş.a.

Prietenia, recunoştinţa şi dragostea, cât şi spaima, răutatea şi răzbunarea îşi găsesc locul în cele 59 de capitole. Personajele trăiesc, evoluează şi acţionează după ritmul propriu. Dintre acestea, merită amintite aici pe Joe, Wemmick, Harold, Estella, domnişoara Havisham, Biddy, Abel. Pip, personajul principal, trece prin toate fazele maturizării unui erou.

Dacă îţi faci speranţe că mai există cărţi pe care merită să le citeşti, trage cu ochiul la „Marile Speranţe” să guşti o iubire „de la grădiniţă”, să miroşi o „Anglie a secolului XIX” şi să trăieşti prin sufletului unui om care creşte sub ochii tăi.

Scris de Tudosă Mihai-Marian

Titlu: Salonul roşu
Autor: August Strindberg
Rating:
Editura: Litera Internațional
Anul aparitiei: 2010
Traducere: Corneliu Papadopol
Numar pagini: 317
ISBN: 978-973-675-886-7

N-aveți impresia - privind înapoi fără mânie înspre literatura acelei epoci – că secolul al XIX-lea a fost unul al funcționarilor? Mai răsăriți, mai obidiți, tineri sau de vârstă mijlocie, unii nevricoși și de-o sensibilă inteligență, alții – mediocri și furioși; unii – cuminți, în curs de ratare, alții - patetici și iubăreți, cu toții își închipuie a deține secretul schimbării radicale a lumii în care trăiesc, atâta doar că nici unuia nu-i ajunge o viață de om pentru a-și și îndeplini „mărețele idealuri”: din cele generoase, revoluționare sau, dimpotrivă, mai mărunte, de dimensiuni personale. Cu toate că vorbim despre o epocă în care burghezo-moșierimea înflorea sălbatic (burghezia se aristocrățea, îmbogățindu-se, iar nobilimea, ca să supraviețuiască, se îmburghezea), oarecarele liberalism economic era dublat, ca să nu spun sufocat, de un fioros aparat de stat, de o birocrație care înghițea aiurea bugete astronomice, numai dacă ne gândim la salariile făcătorilor de nimic.

Slujbașul de stat al Regatului Suediei semăna izbitor (metehne, apucături, calități) cu omologul său austro-ungar, dar și cu confratele țarist. Într-adevăr, era puțin mai neserios, mai superficial, mai tributar rămășițelor eticii protestante, mai solar suedezul, dar... În ăst timp, austro-ungarul era, pur și simplu, un evreu înnegurat, în căutarea unei identități, și care mai târziu se va numi dl. K.; iar rusul, nighilist convins, tocmai îl citise pe Nietzsche, însă, în particular, mai cultiva, totuși, relații cordiale cu Diavolul, care i se înfățișa în clipe de răs-cruce.

Arvid Falk este un tânăr funcționar, mult spus asesor, bine școlit, cu un viitor care-i promitea o ascensiune sigură în breasla din care făcea parte: Colegiul pentru plata lefurilor funcționarilor... Colegiu a cărui activitate se rezuma la a clasa chitanțele cronologic și alfabetic și a le trimite apoi la legătorie. Nimeni nu se prezenta la muncă înaintea orei 1 a după-amiezii, iar arhivarul, de pildă, pentru că nu se mai arătase la birou cam 5 ani de zile, primea salariul acasă, fiindu-i, firește, rușine să se mai înființeze printre colegi după o asemenea perioadă de lipsă. În ciuda acestui ofertant dolce far niente, sau tocmai din acest motiv, realizându-și impostura, în raport cu studiile și aspirațiile sale, Falk hotărăște să părăsească țâța bugetului de stat pentru a deveni scriitor.

Și cum altminteri ai putea deveni scriitor (chiar și-n zilele noastre), dacă nu tocindu-ți turul pantalonilor și tocându-ți puținii bani, o oarecare perioadă, prin cafenele, cabarete, cenacluri și prin saloane cu zvâc creator. Acum circa o sută treizeci de ani, pare-se, muzele se arătau, orișicât, mai zgârcite cu artiștii bine ghiftuiți. Ca să ajungă un scriitor, un aspirant mai avea și opțiunea de a slugări pe lângă un cunoscut magnat de presă, dl. Smith (se supranumise așa din admirație pentru tot ce era american...), făcând pe negrul, pe ghost writer-ul, redactând advertoriale la comandă, pe teme date, conform intereselor zilei. În schimbul acestei munci de hamal, literatul în devenire se alegea cu „un nume” și cu cronici excepționale în oficiosul magnatului. Smith avea faima că putea ”să facă” un scriitor în douăsprezece luni. Falk era, deci, lansat!

Educația primită acasă fabricase din Falk un timid. Întodeauna se temea că ar putea face rău. Fusese crescut înghesuit între pilonii înalți, teribili, strivitori, numiți: drept, cinstit, sincer, adevărat. Cu vremea, văzuse în aceste principii niște judecători fără îndurare care-l scoteau în mod repetat culpabil (de ceva, de orice). În momentul când îl cunoaștem, Arvid Falk „nu simțea nici remușcări, nici regrete pentru viața irosită, ci pur și simplu disperarea că va trebui să moară sufetește încă de tânăr, înainte de a fi realizat ceva, disperarea că va fi aruncat (...) ca vreascurile în foc”. Aceste trăsături, anacronice în raport cu „cerințele vremii”, nu puteau decât să se aștearnă de-a curmezișul visurilor sale creatoare, făcând din el o victimă predestinată spolierii, rătăcirii în forma fără fond care caracteriza așa-zisa „viață literară” ce-și avea nucleul în clubul Salonul roșu.

În fine, cartea nu e pierdere de vreme, iar dacă aș fi întrebat în ce stil (literar) își scrie August Strindberg Salonul roșu, aș exclama, dezlipindu-mă pe negândite de limbajul canonic: într-unul extrem de sarcastic! Ceea ce conferă o nebănuită prospețime romanului (altfel, un roman „de cameră”, cu resturi vizibile de tabieturi dramaturgice în construcția sa) este chiar acest sarcasm neobosit. Un freamăt de ironie metalică străbate întreaga carte – râsul începutului unui final exuberant de secol. Poate fi realmente respirată în pagini efervescența sfârșitului de secol nouăsprezece. Lumea în schimbare. Înnebunită de moda și obiceiurile mai trecătoare, mai repezi, parcă, decât oricând. Europa se scufunda valsând în veacul al douăzecilea: wein, weib und gesang...

Titlu: Geniul şi zeiţa
Autor: Aldous Huxley
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Viorica Boitor
Numar pagini: 208
ISBN: 978-973-46-1330-4

Dacă v-aţi întrebat vreodată ce motivaţie o împinge pe o femeie la adulter, vă sugerez să începeţi cu lectura micului roman mare Geniul şi zeiţa de Aldous Huxley. În ilustrarea acestui fapt, aş aminti că există un punct în care literatura se întâlneşte cu experienţa, în altul cu biologia, într-altul cu psihologia. Şi am putea îndelung continua, mutatis mutandis, dezvoltând celebra expresie a lui Ion Barbu, matematician la origine, care sugestiona că există un punct în care poezia se întâlneşte cu geometria. După ce l-am citit pe Aldous Huxley, un simpatizant al ştiinţelor tot exacte, cu romanul amintit, aş putea afirma cu tărie că există deopotrivă un punct, necunoscut mie până acum, în care literatura se întâlneşte cu fizica. Căci lui Huxley îi reuşeşte performanţa de a explica o scenă de dragoste printr-o teoremă a fizicii, adaptată unui text literar.

Romanul în discuţie beneficiază de un titlu plin de forţă, de parcă ar denumi o sculptură de Rodin, iar nu o scriere care nu depăşeşte cu mult dimensiunea unei nuvele. Dar şi mai plină de forţă este eroina romanului, Katy Maartens, personajul care adună spre sine ca o cheie de boltă gotică toate personajele cărţii. Personaje care o vor şi devora puţin câte puţin. Katy este o femeie de 36 de ani, frumoasă şi senzuală fără să o ştie, căsătorită cu savantul(Geniul) Henry Maartens. Personajul-narator-îndrăgostit John Rivers, de abia peste douăzeci de ani, o adoră, în calitate de discipol al maestrului în familia căruia a fost cu atâta căldură primit. John îi urmăreşte fiecare mişcare încărcată de dăruire şi de devotament şi o consideră o zeiţă protectoare a casei. La 19 ani când se măritase cu un om de ştiinţă mai în vârstă decât tatăl ei, fusese o Hebe, o nimfă şi o Diană, toate la un loc. Acum, la 36, este o Heră, plină de altruism şi de energie sexuală, de care nu este conştientă, dar pe care o emană clipă de clipă.

Într-un moment-cheie al cărţii, Katy primeşte vestea că mama sa este grav bolnavă. Prin urmare, pleacă la Chicago să o îngrijească, iar familia resimte plecarea ei ca pe o traumă. Nimic nu mai era la fel. Când nu mai suportă distanţa, Henry, savantul capricios şi egoist, somatizează puţin, căci o mai comisese şi altă dată, şi cade la pat cerând insistent ca soţia sa să revină. Asigurată de medicul curant că mama sa oricum va muri, chiar şi cu sacrificiul ei, Katy revine acasă palidă şi slăbită, gata să-şi vegheze soţul. După o perioadă de gravă stagnare, de inutile îngrijiri, soţul pare să sucombe, iar de la Chicago primeşte vestea că mama a murit. Explicaţia lui John la gestul de chemare pe care îl face Katy în noaptea de 23 aprilie a anului 1923 este sugestivă: natura ei olimpiană, în faţa atâtor secătuiri de energie la care fusese supusă, reclama o restabilire a funcţiilor trupului ei care nu se mai dăruise unui bărbat de câteva luni. Katy face dragoste cu John şi chiar din acea noapte energiile casei revin la ordinele acestei stăpâne devotate, care s-a uitat atâta timp pe sine. Din punctul de vedere al fizicii, din apropierea şi atingerea a două corpuri se nasc energii variabile, în cazul dat, din contopirea trupurilor celor doi amanţi se naşte energia care o salvează pe ea. Dincolo de mistică sau de parapsihologie, „noaptea energetică” a cărţii este o metaforă frumoasă pentru revenirea bucuriei de a trăi într-un trup de femeie căreia i s-a răpit energia. Fiecare membru al familiei s-a hrănit din ea ca dintr-o rădăcină a energiei pozitive. Restabilirea funcţiei sale sexuale reprezintă o rechemare instinctuală a forţelor vieţii, un act de supravieţuire. Pentru că toţi ceilalţi aveau nevoie de ea, şi ea însăşi ajunge să aibă nevoie de sine. Cu adevărat, din chiar acea noapte, soţul şi toţi ai casei resimt viaţa câştigând lupta cu moartea.

Dacă un contact dintre două -anumite- trupuri provoacă eliberări de energii pozitive nebănuite, fizica admite şi forţa energetică nefastă a evenimentelor de tip accident. O scăpare de sub control de doar o secundă a maşinii, va antrena ulterior o enormă tragedie în aceeaşi familie. Actul sexual a adus cu sine reechilibrarea eroinei, dar deopotrivă gelozia fiicei adolescente. Cunoscând natura întâlnirilor dintre mamă şi amantul său, fiica dezvoltă o energie funestă şi egoistă. Finalul acestui mic roman în ramă este dureros şi nedrept, dar nici viaţa şi nici fizica nu ar putea demonstra că absurdul existenţei nu este valid. Dincolo de problema sensului vieţii şi a devoţiunii familiale, de chestiunea căsătoriei ca joc egoist pe de–o parte, precum şi sacrificial, pe de alta, de tipologia adulterului, care, iată, poate avea cauze uneori mai oneste decât un simplu capriciu, Geniul şi zeiţa îmi apare, ca întreg, mai mult ca un roman filozofic, decât ca unul de dragoste.