Autor: Juan Carlos Onetti
Rating:
Editura: Nemira
Anul apariţiei: 2006
Traducător: Ileana Scipione
142 pagini
ISBN: 973-569-812-9

Întotdeauna am considerat că întâlnirea cu literatura latino-americană este una care te provoacă. Nu atât prin ideile pe care le lansează cât prin felul în care aceste idei sunt expuse într-un limbaj care te transpune într-un mediu al emoţiilor care curg, într-un firesc numai de ele ştiut.

Întâlnirea cu Onetti a fost una de acest tip. La început, povestea este una simplă: într-un sat de munte în care sunt trataţi bolnavii de ftizie îşi face apariţia un bărbat de patruzeci de ani, retras. Singurele lucruri care îl disting şi în acelaşi timp îi sporesc misterul sunt cele două rânduri de scrisori, de la expeditoare diferite, pe care le primeşte săptămânal.

Încetul cu încetul, prin prisma povestitorului care ştie la fel de multe precum noi, suntem introduşi în miezul bârfelor care încep să se ţeasă în jurul acestui om. În fapt, nu se întâmplă nimic şocant de-a lungul romanului, însă involuntar ajungi să fii cuprins de aceeaşi curiozitate bolnavă pe care o manifestă locuitorii şi pacienţii din satul respectiv. Faptul că personajul subliniază şi urmăreşte anumite gesturi te determină să stai în umbră, ăn spatele său, pentru a urmări ce se va întâmpla în momentul următor.

Aş putea spune că totul se rezumă la o vânătoare a detaliilor. Misteriosul domn nu lasă nimic de la el ceea ce, printr-o lege nescrisă a firescului, sporeşte roadele fanteziei în fiecare martor al existenţei sale. Dacă povestitorul are variantele sale, în calitatea de complice al acestui martor, se foloseşte un filtru cu atât mai riscant al judecăţilor.

Forţa lui Onetti rezidă în capacitatea de a menţine ambiguitatea. Pentru că, deşi la finalul cărţii te simţi în parte păcălit, în parte vinovat, nu ai cum să-ţi dai seama care din ipoteze este cea reală. Iar însuşi faptul că nici martorul nu este sigur, nu poate să ajute. Poate cel puţin să ofere o consolare.

De asemenea, aş putea spune că Despărţiri (dacă se trece peste ambiguitatea determinata prin titlul original Los adioses – „adios” însemnând atât „adio” cât şi „cu Dumnezeu” în limba spaniolă) vorbeşte despre oameni. Despre omul ce nu poate fi cuprins de ceilalţi, despre cei care nu pot cuprinde dar şi despre fiecare persoană care e un aşa zis martor prin intermediul scriiturii. Personajele, chiar fără nume, nu îşi pierd din identitate. Sunt schiţe care îşi primesc viaţa nu numai din partea autorului ceea ce, din punctul meu de vedere, este un alt plus al cărţii.

În chip de încheiere, nu mai prelungesc acest comentariu mai mult decât este nevoie, ci subliniez doar felul în care poţi fi atât de uşor fermecat de stilul aproape liric al povestirii, dar şi de puterea cu care te implici într-o nedumerire densă, concentrată în atât de puţine pagini.

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Viaţa scurtă

Autor: Sophie Kinsella
Rating:
Editura: Black Swan
Anul apariţiei: 2002
408 pagini
ISBN: 9780552999571
(ediţia în limba engleză)

O mireasă mitomană

Rebecca Bloomwood strikes again! Cam aşa pot descrie sentimentul pe care l-am avut în momentul în care am trecut de primele 20 de pagini ale romanului Shopaholic ties the knot , a treia parte a seriei. Eroina dependentă de cumpărături creată de Sophie Kinsella ajunge într-o nouă etapă a vieţii sale, dar departe de a se fi maturizat, alege să creeze un întreg fiasco din noul ei statut de femeie logodită, căreia trebuie să i se planifice o nuntă.

În stilul obişnuit de chicklit, naraţiunea se construieşte prin amplificarea unor situaţii care frizează absurdul, situaţii aparent banale pe care personajul principal reuşeşte să le complice în maniere destul de improbabile pentru lumea reală. Însă, cum în lumea cărţilor orice este posibil, iar Becky Bloomwood este o maestră în a încurca şi descurca iţele vieţii sale, înflorind de cele mai multe ori realitatea cu scorneli fanteziste, rezultatul este o poveste simpatică, care se citeşte pe nerăsuflate odată ce te-a prins.

Cerută în căsătorie de prietenul ei, Luke Brandon, un important director de PR, Becky reuşeşte să fie prinsă între două nunţi – una planificată de mama ei în Londra, iar cealaltă planificată de soacra ei, Elinor în New York. Deşi şi-o doreşte pe prima, nu poate renunţa nici la cea de-a doua pentru a nu-l răni pe viitorul său soţ. Dacă, în aceeaşi manieră de chicklit, cartea are momente foarte previzibile şi abundă de personaje clişeu, ea poate fi o sursă de inspiraţie pentru ce să faci şi, mai ales, ce să nu faci când planifici o nuntă. De asemenea, deşi la un nivel destul de superficial, povestea prezintă diferenţele de mentalitate dintre britanici şi americani în ceea ce priveşte conceptul de “căsătorie” (a nu uita remarcele de genul “E britanică” din carte, de care, la un moment dat, se foloseşte chiar Becky pentru a scăpa din diverse încurcături).

Pentru cei care gustă stilul, pot spune că este un roman extrem de amuzant, cu accente emoţionante pe alocuri (după cum am mai zis, acest stil este transpunerea în scris a filmelor siropoase hollywoodiene), care deşi poartă amprenta stereotipurilor romantice, are un final destul de imprevizibil – ceea ce era sigur, că eroina va ieşi din toate situaţiile şi că va avea parte de happy-ending-ul mult dorit, rămâne, bineînţeles sigur, dar modul în care se rezolvă totul este unul ingenios şi greu de intuit până aproape de final. Mai mult decât atât, dincolo de dependenţa de cumpărături, de consumerism şi materialitate, romanul mai abordează, la nivel general, snobismul, efectele pe care le poate avea o traumă din copilărie şi relaţia părinţi-copii (sau poate acestea sunt temele pe care aleg eu să le văd, dincolo de aerul superficial al romanului).

În concluzie, dacă vreţi să va relaxaţi pentru câteva ore şi să râdeţi bine, poate fi o alegere inspirată.

Scris de Alice TeodorescuCarti de acelasi autor

• Fata-fantomă
• Goana dupa cumparaturi la New York

Autor: Juan Marsé
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2003
Traducător: Mihai Cantuniari
398 pagini
ISBN:973-681-399-1
(ediţia în limba engleză)

Blocada tramvaielor

Ucenicind încă din copilărie – de voie sau de nevoie, dar cu ochii bine deschiși la secretele meseriei – într-un atelier foto care onora nunți sărăcăcioase și botezuri, la numai 20 de ani, David promitea deja să ajungă un mare reporter-fotograf – în căutarea imaginii ”adevărului gol și simplu”, fără încadrări pedante și elaborate. ”Și așa și este, am poza în mână: cu o lumină spectrală dinapoia geamurilor, puțin strâmb și ca o piază rea, tramvaiul vine peste tine cotind pe șine sub o cortină de apă, învăluit ca o aură zbârlită și împrejmuit de mulțimea indiferentă și plouată, o mare de capete care se agită în jurul lui ignorându-l, oameni încovoiați de strășnicia vremii, unii protejându-se cu umbrele, alții cu ziare, cei mai mulți cu nimic. Ai zice că tramvaiul luminat din mijlocul mulțimii este o apariție fantomatică iscată din măruntaiele aversei.”

Se întâmplă ca aceasta să fie fotografia veții lui de artist nesortit de astre. Un instantaneu care capătă neaşteptate valențe de dizidență politică în Spania dictaturii franchiste: un tramvai, circulând fără pasageri prin Barcelona înecată de o ploaie nemiloasă. Suntem în 1951, locuitorii orașului protestau tăcut (dar gata oricând să erupă cu violență), boicotând compania de transport public din pricina scumpirii biletelor de călătorie în plină criză economică.

Înapoi în timp, în urmă cu doar șase ani, întâlnim un David puber, ținându-se numai de măscări, colecționând în neștire cozi de șopârlă – ”leac universal” pentru toate bolile, inclusiv pentru hemoroizii bunului său prieten, Paulino. David – refuzând să mai crească, deși i se tot cere asta, imperios, din toate părțile, jucând timid impostura până și-n privința propriei sexualități. Își alimentează imaginația și nevoia de fantastic, memorând și folosind în mizera sa existenţă replici din cărți, din filme ieftine sau desprinzând cu neegalat talent povești fabuloase din fotografiile (de familie sau tăieturi din reviste) lipite pe pereții casei părintești. David cel efeminat, cârlionțat, scurgându-i-se ochii după rufăria intimă, întinsă la soare pe-o tufă de grozamă de blonda cu piele măslinie: fata din vecini. De nerecunoscut, pe urmă, așa, travestit în straie de fetiță, cu gleznele sale fine și pulpele bronzate, vizitându-și bunica senilă la azil în chip de misterioasă Amanda (o ultimă nălucire a bătrânei, cu puţin înaintea morţii), pentru a-i face un ultim hatâr, dar și pentru a atrage atenția femeii, care se obstina să nu-l învrednicească nici măcar cu o privire, când mergea să vadă de ea, însoțit de maică-sa.

Recuperarea tatălui absent

”- Întotdeauna i-a plăcut să se deghizeze, dacă la asta vă referiți. Și mie-mi plăcea la nebunie când eram tânără”, îl apără mama sa. ”Fiul meu, când va fi mare, va fi artist. Or artiștii, după cum știți, sunt mai altfel decât noi, fac lucruri ciudate.” Până la urmă, am adăuga noi în ”apărarea” incertului plod: de ce alte mijloace îi poate trăsni în cap unui copil să (ab)uzeze pentru a-și suplini (a-și uita?) într-un fel tatăl mereu absent (care nici nu-i dorise venirea pe lume) și pentru a prezerva, anxios, numai pentru sine, dragostea mamei, dacă nu de: inventivitate, spirit ludic (ca să nu zic regres în infantilism), de-o mitomanie de largă inspirație, de impostură sau, la rigoare, de ambiguitatea sexuală?

Juan Marsé lasă depănarea poveștii Cozilor de șopârlă în seama unui copil nenăscut, ”fără prea mare poftă de a-mi croi drum spre sângeroasa splendoare a lumii acesteia.” Din pântecele mamei, ”un fetus foarte flecar” narează chiar și de la distanță, deocamdată plutind iresponsabil în placentă, însă sufletește implicat în desfășurarea evenimentelor, nenumăratele năzbâtii serioase ale fratelui mai mare – David, pendularea lui amețitoare între tangibil și neverosimil. Acesta din urmă, în căutare de modele masculine puternice, dar, în aceeași măsură, setos de originalitate, ”rivalizează” cu trei bărbați care, în momente temporale destul de distincte, își dispută favorurile tinerei, atrăgătoarei și impertinent de roșcatei sale mame.

1. Tatăl, Victor Bartra – un fost militant de antifascist, vânat de poliție, fugar și cam bețiv, care rătăcește prin lumea fantazată de fiul său cu nădragii rupți și cu o fesă rușinos despicată de-un ciob de sticlă, pe când o ștergea de sub nasul sticleților; jalnic erou, vărsându-și “generos curul pentru un viitor mai bun și pentru victoria idealurilor noastre”. 2. Un pilot britanic (posterul lui, la loc de cinste în camera băiatului), refugiat din calea naziștilor – între el și Roșcată, înțelegem, avusese loc un coup de foudre stângaci mascat, dar împărtășit, în scurtul răstimp cât aviatorul fusese găzduit (ascuns) de familia Bartra. 3. Chipeșul polițist – coborât, ai zice, din benzile desenate americane -, însărcinat cu supravegherea casei proscrisului Bartra, cade și el în mrejele, totuși, neîntinse, neintenționate, ale irezistibilei Roșcate.

”Fortis imaginatio generat casum”*

Familia lui David și a nenăscutului său frate locuiește cu chirie în câteva odăițe dintr-o, odinioară, măreață vilă a unui orelist, la periferia Barcelonei. Vila e situată pe buza unui, odinoară, tumultuos torent, care a lăsat în urma lui o râpă ramolită, înfundată cu gunoaie menajere și stârvuri. Capul familiei, odinioară un erou, lipsește de acasă de luni de zile, bănuit a-și fi refăcut altundeva viața de alcoolic și muieratic, așa cum dăduse unele semne încă din timpul vârstei de aur a relației sale cu focoasa-i soție. Spania întreagă e obligată să se hrănească din născociri, din amintirea gloriei sale de… odinioară. Oamenii ei își trăiesc acum pitiți viața.

Fantastica viață interioară a lui David se țese, scurtă, tristă și febrilă, între cele trei ”borne”, aparținând de o realitate imprevizibilă: labirinticul său cămin de împrumut, torentul secat și cinematograful cu filme peticite. Un decor, prin ruina și inconsistența lui, cum nu se putea mai potrivit pentru infinite fabulații. Plăsmuirile minții îndulcesc, vremelnic, penuria și sentimentul apăsător al regresului, umplu himeric stomacul, mint nevoile și fac să pară surmontabile slăbiciunile. Aceasta, însă, câtă vreme injecțiile cu fabulos sunt atent dozate. Altfel, parafrazând un pic ceea ce spune proverbul latin*: o imaginație stăruitoare se poate revărsa în real, alterându-l. Veți vedea în ce mod, în carte.

În cea mai mare parte a romanului Cozi de șopârlă nu vom identifica hotare bine definite între realitate și închipuire. Iar trecerea epică de la una la cealaltă este realizată în stilul marii literaturi. Cartea ar fi putut foarte bine să fi fost ”despre nimic” și tot m-aș fi declarat copleșit de nivelul compoziției, de poezia pură și brutală ce răzbate din unele pagini, de rezonanțele limbii originale, păstrate, parcă, intacte în limba română!

”Nu știu ce fel de însorită îndurare cade peste torent și peste vocile fără trup care răsună aici. În coturile întunecoase ale fostelor vâltori de ape, unele pietroaie acoperite de mușchi par niște sipete. Cu ifosele și vicleșugurile sale de râu, deși nu mai poate arăta altceva decât malurile difuze și albia uscată cine mai știe de când, torentul simulează un vuiet de ape iuți și răgușite, îndărătnicindu-se încă să se manifeste și să care cu ele orice gunoi care tot ar zăcea dosit prin vreun cotlon, orice lucru nelalocul lui, aruncat, disprețuit, nefolositor, precum sângele rebel ce putrezește în curul tatei.”

Scris de Cristian SîrbCarti de acelasi autor

• Cozi de soparla

Autor: Elie Wiesel
Rating:
Editura: Trei
Anul apariţiei: 2007
Traducător Doru Mareş
326 pagini
ISBN: 978-973-707-134-7

Notorietatea lui Elie Wiesel are şi efecte negative: nu mă refer doar la acuzaţia că ar fi un impostor sau la faptul că a fost atacat într-un hotel, ci şi la rezerva cu care pot fi primite romanele sale. Faima şi activismul unui autor pot schimba perpectiva asupra cărţilor sale, ceea ce mi se pare ironic: ce am aprecia la un anonim tindem să respingem la un autor foarte vizibil în viaţa socială şi politică. E ca şi cum ne-am dori ca talentul să fie pur, iar forţa imaginativă şi eleganţa stilului să nu fie contaminate de activităţile sociale ale autorului.

În cazul în care numele de Elie Wiesel vă evocă ceva neclar, este vorba de unul din supravieţuitorii Holocaustului, născut în Sighet şi deportat la Auschwitz împreună cu familia. După 1945, a studiat la Paris şi, convins de Mauriac, şi-a descris experienţa teribilă într-o carte. La Nuit este controversată încă, dar şi una dintre cele mai celebre mărturii cu privire la Holocaust. Dacă doriţi să citiţi mai multe, puteţi găsi informaţii aici (inclusiv fotografii din Sighet 1920-1939) şi aici.

Romanul de faţă este parţial bazat pe experienţa de lagăr a autorului, accentul fiind pus mai curînd pe problema identităţii: Ce înseamnă să fii evreu? şi Ce înseamnă să fii om? sunt cele două întrebări la care personajul cărţii, Doriel, caută obsesiv răspunsuri. Sau, mai scurt spus, întrebarea devine: Cine sunt eu? Doriel şi lupta sa cu răspunsurile oferă un veritabil roman psihanalitic celor pasionaţi. Este vorba de o analiză ideală, complexă, tulburătoare atît pentru el, cît şi pentru analista sa, Therese, ambiţioasă şi, din punctul de vedere al rezultatelor, aparent nefructuoasă. Însă istoria post-analiză a lui Doriel ne arată un adevăr simplu, pe care toţi îl ştim, îl negăm şi îl uităm (vă las să-l descoperiţi în carte).

Povestea lui Doriel începe aşa:

“Ea are ochii întunecaţi şi surâs de copil înspăimântat. Întreaga viaţă am căutat-o. Nu ea m-a salvat din moartea tăcută care îmbracă resemnarea în singurătate? Şi din nebunia în fază terminală, zic bine terminală, ca şi cum aş vorbi despre un cancer incurabil, de acum. Da, da, din nebunia în care îţi poţi găsi refugiul, dacă nu chiar salvarea.

Exact despre ea, despre nebunie, vă voi vorbi, despre nebunia încărcată de amintiri care are ochii ca ai oricui altcineva. Numai că, în povestea mea, ochii ăştia sunt ca ai unui copil surâzător, care tremură de frică.”

Prin urmare, nebunia. Fascinaţie şi spaimă, profundă dereglare a minţii, ceva mai puţin rău sau ceva mai îngrozitor decît moartea, refugiu sau salvare? Prin aceste întrebări trece Doriel, prins între nebunie şi teama de a nu fi nebun, joacă şi închipuire, durere a cărei sursă nu o găseşte, temeri transformate în furie, uşi încuiate cu zeci de lacăte.

Nebuna dorinţă de a dansa propune o călătorie prin istoria personală, însă şi una prin marea istorie: de la Holocaust la Mossad, de la Talmud la “tata Freud”. La fel ca nebunia protagonistului, cartea are un ritm electrizant, domolit pe alocuri de intervenţiile terapeutei, conţine asocieri aparent bizare, dar care au logica lor, amestecă poveşti, personaje, halucinaţii cu reflecţii, întrebări fundamentale ale fiinţei. Nu ignoră nici răspunsurile la neliniştile omeneşti, însă acestea sunt mai degrabă alunecoase, înşelătoare. Probabil că fiecare e cel mai în măsură să-şi găsească propriile răspunsuri.

Unul din motivele pentru care vă recomand acest roman este că Nebuna dorinţă de a dansa dezvoltă idei umaniste într-o lume pe care aş numi-o, în ce priveşte valorile, nu numai postmodernă, ci şi post-umană.

Scris de Mihaela Butnaru
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor:Belinda Cannone
Subtitlu: Mic tratat despre prostia inteligenţei
Rating:
Editura: Nemira
Anul apariţiei: 2008
Traducător Ion Doru Brana
192 pagini
ISBN: 978-973-143-218-2

Care este limita prostiei pentru oamenii inteligenți?

Un prost nu spune multe lucruri inteligente, dar un om inteligent spune multe prostii. (Garabet Ibrăileanu)

De la Triumful prostiei. Mic tratat despre prostia inteligenței nu știam la ce să mă aștept, știam doar că va fi cu siguranță o lectură originală, pe care nu am să o pot lăsa din mână. Și chiar așa a fost.

Amestec amuzant de filosofie, psihologie, istorie și o crudă banalitate, scriitura dezvăluie un umor negru și o ironie fină la adresa prostiei oamenilor inteligenți, care are surse bine definite, după cum realizează cele trei personaje ale cărții: naratorul, cinicul său prieten Gulliver și iubita lui Clara. În incursiunea lor, prin dialectică și meditație, cei trei reușesc să identifice câteva surse clare ale prostiei oamenilor inteligenți: conformismul, spiritul de turmă, reducerea/simplificarea, chiar și egalitarismul prost înțeles. Toate aceste surse au la bază superficialitatea cu care oamenii inteligenți ajung, în timp, să trateze orice subiect, din comoditate sau din nevoia de a se alătura opiniei generale. Este, poate, nevoia celor inteligenți de a fi acceptați în societate, de a adera la grupuri, de a fi văzuți ca ”normali”.

De asemenea, e interesant de observat cum discuția dintre cele trei personaje care construiește o întreagă filosofie a prostiei inteligenței se întoarce adesea în același punct: cel al artei contemporane, care este acceptată de proștii inteligenți din spirit de turmă, nicidecum cu spirit critic. Astfel, exact ceea ce ar trebui să reprezinte punctul culminant al frondei, al rebeliunii față de conformism, devine o nouă formă de conformism, atât de comună în epoca contemporană: arta ce a aparut din nevoia de a deconstrui paradigme și rețete ajunge să se încadreze în altă paradigmă, alta rețetă, atât de previzibilă. Este, de altfel, aceeași situație pentru acest concept abstract, ca și pentru prostia inteligenței, care iși stabilește canoanele și nu le depășește limitele de frică să nu se dezică de ordinea firească a epocii. În cele din urmă, acest roman demonstrează că nu există frondă absolută, pentru că și a fi ”anti” este tot o ideologie.

Triumful prostiei este, fără doar și poate, un bun exercițiu de scriere care îl obligă pe cititor să rămână cu mintea alertă la fiecare pas și să își pună la îndoială crezurile și convingerile, simțindu-se adesea direct vizat de ironia fină a personajelor ce judecă toate aspectele ale vieții moderne.

O lectura revelatoare, romanul demonstrează, în cele din urmă, că toate convingerile noastre nu sunt decât conformism față de “trendurile” vremii și că trebuie să învățăm să ne îndepărtăm de comod, pentru a ne formula propriile păreri, cu riscul de a deranja orânduiala “la moda” într-un moment anume. Mai mult decât atât, trebuie să invățăm să ne autoprovocăm pentru a descoperi cât la sută din ceea ce credem este trecut prin propriul filtru critic și cât la sută este realitate ”preluată” de la cei a căror părere contează, care ne influnețează și pe care nu vrem sa îi dezamăgim, contrazicându-i. Așa cum spuneam, este un bun exercițiu și o lectură ușoară, dar spumoasă pe care vă invit să o descoperiți.

Scris de Alice TeodorescuCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor:Jesus Diaz
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2007
Traducător: Ileana Scipione
222 pagini
ISBN: 978-973-50-1531-2

Stalin – emigrant în SUA

Din câte am înțeles, Spune-mi ceva despre Cuba a fost, inițial, gândită de Jesús Díaz și de prietenii lui ca un scenariu de film. Bag de seamă că ideea l-a prins într-o asemenea măsură pe scriitor (printre altele, și cineast) încât acesta nu s-a mai putut opri din scris decât atunci când romanul a fost gata.

L-aș imagina ca pe o peliculă blagoslovită cu o distribuție lipsită de celebrități, ci, dimpotrivă, animată de actori anonimi, proaspeți ochiului, capabili să transmită vibrația aceea din spatele paginilor: dor, inadecvare, credulitate, senzualitate; un film-pastel, delicat, circular – un cerc care, însă… nu se închide, mustind de o nostalgie aproape de neînțeles pentru un anglo-saxon educat în rigorile logicii și-n cultul muncii; un film în care protagoniștii să fie ”mutați” de colo-colo pe pânza cinematografică, din vârful pensulei, întocmai unor pete de culoare ale căror profunzimi să fie puse în valoare nu atât de obositoare pagini de introspecție cât de felul cum, de pildă, cade lumina soarelui într-un anumit moment al zilei. Un film în general cețos, imprimat în tonuri pale și subiectiv ca amintirea – în genul îndeobște îndrăgit de mine -, narat din off, cu duioasă ironie, așa cum numai regizorii hispanici știu să conceapă. Povestea unui om bătut de destin cu afecțiune.

Martínez, sau ”vocea din off”, este fiul quadragenar al unui tată spaniol, are mamă cubaneză, este născut și locuiește la Havana și printre multiplele-i metehne se numără aceea că părinții i-au pus prenumele Stalin, după ”tătucul popoarelor”. Nu e singurul dintre plozii familiei tarat cu un nume revoluționar: soră-sa răspundea la imposibilul nume de Stalina, iar frate îi era Lenin… Stalin cere azil politic Statelor Unite. Curat titlu de tabloid! Stalin emigrează în două rânduri în SUA, dar cam fără voia sa! Stalin nu poate abandona cu lejeritate idealul depășit al unei Cube prospere, deși e umilit de înapoierea în care se zbate, el – totuși, absolvent de stomatologie, și nedreptățit și scandalizat zilnic de corupția semenilor. Din fericire, Jesús Díaz nu face apologia mincinosului paradis al Cubei castriste, jinduit din toropeala bibliotecii de toată stânga vest-europeană. El scrie despre dorul de casă al desțelenitului și despre anxietatea indusă lui de stringența adaptării la tumultul tehnicist al Occidentului; despre sentimentul de trădare, care nu apare raportat la politica de stat a patriei, ci la familia lăsată în urmă, pe decrepita insulă totalitară. Trădarea din închipuirea lui Martínez = ”vina nestinsă a exilului”, vina fericirii lui departe de familie (în prezentul romanului, fericirea americană a dentistului era încă în proiect).

Ghidul azilantului în șase pași

”Stalin era prost de bun; sfios și nesigur, incapabil să ia singur o hotărâre. Poate că de aceea, bietul de el, îl lăsase nevasta pentru altul. Cineva trebuia să-l împingă de la spate, să-l ajute să trăiască.” Tocmai de aceea, Yemaya sau cine știe ce altă zeitate uitată a Cubei atee aranjase să-l… ”emigreze” (în ciuda împotrivirii bietului), la o vârstă mijlocie, când viața lui insulară nu mai prevestea nimic deosebit, blazarea prinzându-l binișor în laț. Statele Unite ale Americii, aflate de la câteva lungimi de plută artizanală, erau un tărâm pe care Stalin Martínez se obișnuise să-l urască, manipulat ideologic pe timpul celor trei decenii și jumătate de istovitoare ”revoluție permanentă”, declanșată pe când avea el șase ani. În același timp, tehnica și cărțile tehnologice, filmele americane și muzica îi treziseră față de Țara tuturor posibilităților o ”admirație vecină cu idolatria”. Îndemânatic doar într-un domeniu profesional penibil plătit în țara de origine, inapt să facă bani la negru, din ”bișniță”, cum reușeau tot mai mulți concetățeni ai săi, încornorat de voluptuoasa stripteuză mulatră Idalys (portretizată cu o forță erotică capabilă realmente a o ”scoate” din carte!), antieroul nostru este luat de-a binelea în grijă de propria Soartă, ce pare mai degrabă exasperată de dolce-le și naivul lui far niente.

Șase capitole alerte are cartea, corespunzătoare celor șase zile petrecute de refugiatul nostru de conjunctură pe acoperișul casei fratelui său, Lenin (un nearly American), decojindu-se încet sub soarele nemilos al Floridei, în așteptarea zilei în care ar fi arătat ca un plutaș cubanez ”clasic”, numai bun pentru râvnitul statut de azilant. Nu-mi șade în obișnuință să fac dezvăluiri lipsite de bun simț din intriga cărții. Voi mai aminti, deloc în treacăt, umorul cu totul special (absurd, potolit, amărui sau, pe alocuri, extroverit-hohotitor), ce condimentează în cantități nesupărătoare mai fiecare pagină. Stilul literar aparte al lui Díaz: unul dintre scriitorii care au găsit calea către profunzime uzând de simplitatea rostuirilor lexicale. Din câteva salturi, m-am trezit la mijlocul cărții și, mărturisesc, am regretat apoi că numărătoarea filelor era descrescătoare. Spune-mi ceva despre Cuba mi-a apărut în cale taman în clipele când hotărâsem să fac o pauză de beletristică și să mă ”detoxific” cu niște eseuri sau cu istorie. Și s-a dovedit – departe de a fi fost o ”lectură de plajă” – că, până la urmă, am avut parte de cea mai tonifiantă scriitură parcursă în ultimele trei luni. Am citit-o cu bucurie.

Scris de Cristian SîrbCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Xiaolu Guo
Rating:
Editura: Rao
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Emanuela Șoimaru
285 pagini
ISBN: 978-973-103-877-3
(ediţia în limba engleză)

Limbajul stă la baza cunoașterii

Citind primele capitole din Mic dicționar pentru îndrăgostiți mi-am adus aminte fragmente dintr-o teorie pe care am învățat-o în facultate, care se numea ipoteza Sapir-Whorf și care pornea de la prezumția că nu putem cunoaște lumea în afara limbajului pe care îl folosim de la naștere. Această ipoteză devine cu atât mai interesantă, cu cât implică și dimensiunile majore ale modului în care noi ne raportăm la ”lumea înconjurătoare” – timp, spațiu etc. pe care noi le percepem și definim în conformitate cu structura limbii native.

Romanul lui Xiaolu Guo este fascinant din acest punct de vedere, el putând fi interpretat pe numeroase ”paliere” de lectură – structurat întocmai unui dicționar, fiecare capitol este desemnat printr-un cuvânt a cărei definiție este dată apoi, însă conform limbii engleze. Pentru a înțelege mai bine despre ce ”este vorba” în roman, povestea-bază este aceea a unei chinezoaice care își spune Z (occidentalii nu știu să pronunțe numele asiatice, spune ea), venită în Londra pentru un curs de limbă engleză, care se îndrăgostește de un englez cu 20 de ani mai în vârstă decât ea și care îi deschide noi perspective asupra vieții de-a lungul unui an. De aici, însă, situația se complică, limba engleză devenind pentru Z un termen de comparație între două culturi extrem de diferite – cea britanică și cea chineză, între două regimuri politice opuse – democrație și communism, dar și între două stiluri incompatibile de a percepe și trăi iubirea .

Prin intermediul acestei povești, scriitoarea aduce în discuție diferențe de mentalitate pornind de la cele mai banale aspecte ale cotidianului: modalitatea de a mânca micul dejun sau conceptul de oaspete și ajunge să definească, cu ajutorul cuvintelor ce denumesc capitolele, stereotipuri legate de cultură, dar și neînțelegerile ce pot să apară în cadrul unei relații romantice interculturale. Z, eroina romanului, ajunge să stăpânească limba engleză pe măsură ce ajunge să se cunoască și să înțeleagă modul occidental de a se raporta la sine și la viitorul propriu – scriitoarea se dovedește ingenioasă în a scrie povestea (relatată ca un jurnal-dicționar la persoana I) cu stângăcii de limbă, cu numeroase greșeli gramaticale și jocuri de cuvinte provenite din necunoaștere. Departe de a fi o poveste de dragoste obișnuită, povestea celor doi, prezentată exclusiv din punctul ei de vedere, este, în fapt, o poveste despre descoperire și renunțare – Z învață să fie independentă, liberă și să-și aprecieze intimitatea, idei atât de prețuite de occidentali, dar străine de cultura chinezească. Mai mult decât atât, Z pleacă într-un tur al Europei, călătorie ce definitivează acest proces de ”eliberare” din orice formă de dependență, deși inițial fusese o călătorie forțată (este trimisă cu forța de iubitul ei, care își simte libertatea sugrumată de prezența fetei).

Z înțelege și învață, în cele din urmă, să gândească în ambele limbi: Despre timp ce am învățat cu adevărat studiind engleza este: timpul este diferit după sincronizare. Eu înțeleg așa bine diferența între aceste două cuvinte. Eu înțeleg că să te îndrăgostești de persoana potrivită la momentul nepotrivit poate fi tristețea cea mai mare în viața cuiva. Ea reușește să își nuanțeze mentalitatea tocmai pentru că reușește să stăpânească limba engleză mult mai bine decât colegii ei de curs, pentru că începe să ”trăiască” în limba aceasta și să se detașeze de propriul limbaj – la început mânată de ambiția de a fi cea mai bună din clasă, apoi motivată de dragostea pentru bărbatul străin pe care nu îl poate înțelege.

Mic dicționar pentru îndrăgostiți este un roman despre iubire, limbă și conștiință de sine, este un roman revelator pentru multe aspecte ale culturii chineze, dar este și un roman scris simplu, aproape naiv, devenind o provocare pentru cititor de a înțelege sensurile profunde dincolo de cuvinte stâlcite și fraze greșite. De asemenea, este un roman care demontează numeroase stereotipuri legate de Europa și a sa cultură prin ochii ”inocenți și necunoscători” ai tinerei Z.

Scris de Alice TeodorescuCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Coordonator: Galina Dursthoff
Rating:
Editura: Art
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Ruslan Carța
348 pagini
ISBN: 978-973-124-458-7

Oare rușii iubesc altfel decât germanii, francezii, americanii? este întrebarea pusă de Galina Dursthoff în deschiderea antologiei pe care dumneaei a coordonat-o. Am mușcat momeala. Pe tot parcursul cărții, am încercat să caut cum anume se iubește altfel. Și nu îmi dau seama dacă am descoperit sau nu. La ruși, dragostea este irațională prin definiție, mai spune prefața. Și unde nu e? Invers formulat, nu e în definiția dragostei să fie irațională, indiferent de contextul spațio-temporal în care se manifestă?

Ceea ce am descoperit altfel a fost contextul rusesc – irațional și el, inuman de real, în care dragostea supraviețuiește în mod eroic în condiții în care viața pâlpâie sau chiar se stinge. Cum ar fi povestirea lui Vladimir Sorokin, în care Sanka o iubește pe Natașa, iar Natașa este moartă. Sau iubirea dintre o armeancă și un azer în plin măcel al armenilor la Baku, descrisă de Svetlana Aleksievici în …Îmi spuneam: iubesc…. Sau dragostea dezarmantă a Însurățeilor din Groznîi, invalizi de gradul întâi în capitala putrezită de război.

Din Rusia, cu dragoste? – da, poate, dar nu numai despre dragoste. Despre sex, politică, boală, moarte, soldați, durere, amar, căsnicie, adulter, divorț, zdrențe, vodcă, spoială, cruzime, scârbă, oroare, absurd, duioșie. Despre ură. Despre supraviețuire, în toate sensurile cuvântului. Despre Pensionara care iubește numai băieți de maxim 30 de ani. Despre Soțul care este înșelat și merge să-l omoare cu ciocanul pe amant, despre soțul din povestirea Ludmilei Ulițkaia, care are O iubire în rezervă. Despre iubire în trei, așa cum e văzută de soția pusă în fața faptului împlinit, atunci când soțul de 50 de ani îi aduce în casă o fată de 17 ani, pe Ninocika, de care ea însăși devine fascinată. Sau despre Triunghiul isoscel al lui Aleksandr Hurghin, format din două bune prietene și un bărbat care nu se poate decide. Nu e de mirare că, pentru eroina din povestirea lui Vladimir Spektr, „căsătoria e un ritual înrudit cu cel funerar, cu singura deosebire că defuncta e încă vie și se așază de bunăvoie în coșciugul făcut din minciună și neînțelegere”. Sau că, la vederea unei orgii Prin sârma ghimpată într-o închisoare, personajul lui Lev Kuklin se dezice de dragostea de Dumnezeu, Patrie sau dintre persoane de același sex.

La un moment dat, printre atâtea cadavre ale dragostei, am dat peste un eseu intitulat Despre îndrăgostiți, care începe așa: „Dragostea este un sentiment minunat”. Continuă: „Când un om este îndrăgostit, sentimentul acesta îl cuprinde în întregime, fără rest. În mod sigur, e în stare să-și trădeze patria, tatăl, bătrâna mamă; poate să fure, să înjunghie, să incendieze și nici să nu-și dea seama de faptele sale.” Cred că acesta ar fi acel fel la fel în care iubesc atât rușii, cât și germanii, francezii, americanii. Disperat, de parcă n-ar fi ziua de mâine. În rest, într-o Rusie a contrastelor – atât de bine redate în această antologie – în care deseori ziua de mâine nu va fi, dragostea à la russe pare să capete valențe mult mai gingașe, calde, crude, pentru a supraviețui întregii game de temperaturi extreme ale contextului rusesc – de la taigaua înghețată, până la văpaia războiului.

În final, ce am înțeles din From Russia with love este că dragostea este așa cum este, dar nu este numai dragoste. Se strecoară printre ruinele surâzânde ale vieții sau picură prin crăpătura unui tavan al războiului care te zdrobește. Se trăiește cu patimă și se amestecă cu existență nefardată, nediluată, pură.

Scris de Alexandra PopaCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor