Titlu: Poker
Autor: Bogdan Coșa
Rating:
Editura: Cartea Românească
Anul aparitiei: 2011
Numar pagini: 200
ISBN: 978-973-23-2935-1

Povestea de faţă uşor ar fi putut da în tragism şi deveni anostă; în schimb, este un roman despre prietenie, scurtuţ, cu alergături, sânge, road trip şi o nouă voce de neuitat.

Ceea ce urmează va fi, vrând-nevrând, un text subiectiv. Bogdan Coşa scrie despre Braşov, oraş al verilor copilăriei mele. Nici flirturile protagonistului cu un underworld al bătăuşilor şi prostituatelor, nici amintirile sale despre sinistrul bloc de nefamilişti al primilor ani de viaţă, nici urşii amatori de tomberoane (de altfel, absenţi din carte) nu au cum să şteargă amintirile mele despre un loc mereu însorit şi verde, aproape de cea mai frumoasă Poiană din lume.

Totuşi, primele vreo treizeci de pagini ale romanului nu oferă aproape nicio indicaţie spaţială; ca să nu mai spun că, pe parcursul întregii acţiuni, plouă aproape neîntrerupt. Personajul principal, buimac după o noapte în oraş, se învârte fără noimă prin propriul apartament şi primeşte vizita unui prieten cam dubios, Mişu, care intră pe geam - precizare ce semnalează, pur şi simplu, situarea la parter a locuinţei, iar nu, cum am sperat eu iniţial, o alunecare în registrul fantastic. Chemându-şi în ajutor celălalt prieten apropiat, pe Matei, personajul îl culcă pe agitatul Mişu în propriul pat şi se apucă vesel de... gătit.

Despre Ada, excentrica iubită a personajului principal, aflăm câte ceva, pe ici, pe colo; dispariţiile ei nejustificate, însă, nu îl rănesc nici pe departe cât ne-am aştepta: „Am învăţat că oamenii vin şi pleacă ... Tot ce ştiu sigur e că fiecare ban câştigat te duce o zi mai departe. Că fiecare om încearcă să-ţi vândă lumea lui, iluzia în care crede el. Eu nu am nicio lume, nicio iulie. Nu cred nimic. Nu sper nimic. Sunt liber.” Aceasta este lumea îngust-confortabilă a celui care, după ani şi ani de mizerie şi frig şi după pierderea ambilor părinţi, a înţeles că nu trebuie să mai aştepte nimic din partea nimănui. Lipsa asta de aşteptări dă savoare fiecăreia dintre prieteniile sale, iar talentul la poker şi mici maşinaţiuni online îi furnizează comoditatea materială a unui angajat de top într-o companie multinaţională, care, spre deosebire de el, rareori apucă să vadă lumina soarelui.

Jocurile de poker au farmecul lor în cadrul romanului, dar ceea ce m-a câştigat definitiv a fost prospeţimea limbajului, care oscilează între vocabularul „de cartier” şi cel al studentului pasionat de literatură, fără să forţeze nota în vreuna dintre direcţii. Nu avem de-a face, la drept vorbind, cu golani sau cu tocilari, deşi, deschizând cartea la nimereală, s-ar putea să capeţi una dintre impresiile astea.

Printre alte mărunţişuri, cărţii i s-a imputat faptul că personajele nu se zbuciumă îndeajuns. Există o importantă sumă dispărută, există fire conflictuale şi reaşezări de relaţii; totuşi, nimic pe viaţă şi pe moarte. Dar mie tocmai asta mi-a plăcut: doar nu se dă, în lumea de toate zilele, din tragedie în tragedie. Nenorociri sunt de găsit cu duiumul în amintirile sumare ale personajului central; prezentul naraţiunii este o porţiune călduţă, cu încurcături veridice şi ironii în tonuri calde – mai ales din perspectiva celor apropiaţi ca vârstă autorului. De exemplu, despre conflictul între generaţii: „Până-n douăzeci eşti un puştan, se poate lua de tine, după treizeci eşti un om în toată firea, probabil ai venit în vizită la un ceai sau ceva soft oricum, deci n-au ei treabă. Când am barbă de două săptămâni îmi zâmbesc toţi octogenarii.”

Citind Poker, am cedat impresiei (de care în general mă feresc cu îndârjire) că omul ăsta şi cu mine, în câte-o dimineaţă, privim lumea prin aceeaşi pereche de ochi. Prietenii lui sunt foştii mei colegi de liceu; reţinerile lui sunt reţinerile mele. N-am ştiut niciodată să joc poker şi nici acum nu mă tentează să învăţ. Jocurile aproape niciodată nu se ridică la înălţimea coloanei sonore.

• Plusuri

  dialogurile şi ritmul alert; pasiunea protagonistului pentru ziarele expirate, din care se pot deduce diverse treburi; pisica.

• Minusuri

  finalul - dacă obişnuieşti să-ţi formezi aşteptări pe parcursul lecturii.

• Recomandari

  povestea are un iz de J. D. Salinger; se citeşte Henry Miller şi Ioan Es. Pop, se ascultă The Doors, se bea lapte Zuzu, se întâlneşte un câine pe nume Joyce.

Titlu: Mă sinucid altă dată
Autor: Kerstin Gier
Rating:
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Dragoș Dinulescu
Numar pagini: 320
ISBN: 978-973-724-343-0

O știti pe Bridget Jones. Ratata simpatică, atît de nefericită, dar atît de entuziastă în nefericirea ei. Geri, protagonista din Mă sinucid altă dată este o soră de cruce a ei, dacă pot să spun așa. Pe lîngă toate dezastrele din viața ei, nici măcar sinuciderea nu-i reușește.

Cazul din acest roman este unul fericit: o sinucidere eșuată înseamnă un strigăt după ajutor auzit. Geri hotărăște, după o analiză amănunțită și cîteva căutări pe google, că viața ei nu merită trăită, plus, ca depresivă nevrotică auto-diagnosticată, are dreptul la sinucidere (statisticile îi acordă oricum mari șanse să comită actul). Așa că plănuiește totul: scrisorile de adio, metoda de sinucidere, testamentul, impresia pe care vrea să o lase post mortem.

În ce fel arată viața ei care nu mai merită trăită? O familie lipsită de maniere, o mamă cicălitoare și exasperantă, surori cu un statut social mai bun, o slujbă obscură ca scriitoare de romane siropoase, o sumă de relații eșuate...pare rețeta clasică pentru ratare. E vorba însă numai de ratare socială, cred eu, pentru că în interior, Geri este mulțumită de sine, iubește să scrie romane de dragoste care ar face-o invidioasă și pe Sandra Brown, are un spirit de observație acid, vede fără greș toate lipsurile celorlalți...ideea sinuciderii vine astfel dintr-o logică prea rece ca să fie autentică, însă trecînd peste asta, atît planul, cît și (ne)îndeplinirea lui sunt de un umor teribil.

Eliberarea pe care o aduce o hotărîre definitivă (și dacă e ceva ireversibil absolut, atunci acel ceva e moartea) se vede în scrisorile trimise de Geri. Toate sunt puneri la punct, dezvăluiri, descărcări. Sinceritatea le definește. Bineințeles, se adaugă umorul, dar și reveria: cum ar fi dacă aș putea scrie și eu, cititorul, ce cred și ce simt cu adevărat față de unele persoane din jurul meu? Chiar și după ce sinuciderea eșuează și toți află de motivele gestului, relațiile nu devin mai autentice. Oamenii din jurul lui Geri nu se schimbă, nu o ascultă mai atent și nici ea nu gîndește să schimbe ceva în profunzime. Ceea ce se întîmplă este că șirul de ghinioane și situații penibile pre-sinucidere se transformă într-un șir de coincidențe plăcute și șanse. E ca și cum după sinucidere vine schimbarea, care nu-i explicată la fel de metodic ca nenorocirile anterioare, dar există și e pozitivă. Ideea acesta este puțin ironică, avînd în vedere că pentru mulți după sinucidere nu mai urmează nimic.

Cartea face parte din noua colecţie a Editurii Allfa: Strada Ficţiunii. Titluri din aceeaşi colecţie:
Orasele invizibile, de Italo Calvino
Ma sinucid alta data, de Kerstin Gier
Dezghetul, de A.D. Miller
Sus, in aer, de Walter Kirn
Menajeria lui Jamrach, de Carole Birch
Cabalistul din Praga, de Marek Halter
Magazinul de sinucideri, de Jean Teulé
Fetele din Shanghai, de Lisa See

• Plusuri

  umorul de situație și de limbaj, fluiditatea acțiunii, personajele conturate rapid, din cîteva clișee

• Minusuri

  cartea nu-i mai memorabilă decît altele din genul ei

• Recomandari

  tuturor celor care își doresc să rîdă, să se relaxeze și apoi să uite

Titlu: Dilăr pentru o zi
Autor: Andrei Ruse
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2011
Numar pagini: 296
ISBN: 978-973-46-1916-0

Nu ştiu dacă Andrei Ruse este mare cititor de Dostoievski, dar i s-ar potrivi mănuşă. Nu de alta, dar prima întrebare pe care mi-am pus-o cu insistenţă după ce am încheiat lectura ultimei sale cărţi a fost: legea (morală) este în noi sau în afara noastră?

Susţin ideea conform căreia o carte de literatură care suscită cât mai profunde întrebări este o carte promiţătoare. Căci trăim într-o lume în care, atenţie, ,,nimeni nu-şi mai pune întrebări, oamenii au deja răspunsuri înainte de curiozităţi.’’(p. 64) În consecinţă, cu trei mici amendamente, care vor urma, afirm că Andrei Ruse este un autor îndrăzneţ şi talentat.

Acţiunea cinematografică a prozei pe care o prezint aici, un pic prea cinematografică chiar spre final, aş opina, este simplă şi convingătoare. Radu, poliţist la Antidrog, 44 de ani, are ambiţii de mărire, de progres profesional şi ştie că poate realiza rapid acest salt valoric şi financiar dacă va captura un dilăr de droguri. În consecinţă se dă drept pictor consumator şi îl întâlneşte pe Nebunul, un dilăr cel puţin original. Petrec împreună peste şaisprezece ore, prevalent în maşină, şi atâta este suficient pentru ca Radu să aibă o viziune asupra binelui şi a răului. Călătoria, iniţierea, locul secret sunt trei topoi canonici ai literaturii lumii, utilizaţi de milenii deja, cu succes. Andrei Ruse uzează de ei cu pricepere şi înainte de ivirea zorilor, simbolic, cele două personaje ale sale poposesc la o vilă unde Radu va experimenta şi sexul sub efect MDMA. Finalul va fi pe cât de surprinzător, pe atât de grăbit, dar nu-l dezvălui pentru a nu strica efectul de lectură.

Aşa cum indicam deja, problema binelui şi a răului este prezentă la tot pasul. Fără a scrie moralizator, Andrei Ruse îşi pofteşte cititorul să judece cu mintea sa, lucid, cine slujeşte binelui şi cine răului în acest roman. O a doua puternică sugestie a textului este cea legată de problema majoră a unei societăţi globalizate: manipularea mediatică. ,,Ecranul, care le radiază trupurile, dar mai ales mintea. Şi minţindu-se pentru câteva minute sau ore, Doamne iartă-mă, că viaţa e aşa. Şi că-i acolo. Că ei sunt acolo, că vor ajunge mari cât de curând şi lumea se va uita la ei. Vieţi ratate. Legume proaste, anesteziate de media, care nu pricep chiar nimic...’’ (p. 90). O a treia sugestie care derivă de aici este chestiunea liberului arbitru. Este evident că alegerea unui drog sau a altuia este o problemă de selecţie, de voinţă. E ca şi cum ne-am întreba oare când ne-am pierdut spiritul critic şi libertatea, noi, oamenii secolului XXI?

Căci dacă nouă, speciei de consumatori (de mâncare fast-food sau bio, de informaţie, de cosmetice, de automobile, de emisiuni tv, de ...artă, de....droguri, de....euri etc.) ne lipseşte acest discernământ, ce ni l-am amputat voit, lui Andrei Ruse îi prisoseşte. De pildă, el operează un portret deloc flatant implicit al Bucureştiului, ca şi capitală şi loc al pierzaniei. M-am dus cu gândul la Mateiu Cargiale, la Bogdan Suceavă, imediat. Andrei Ruse vede Bucureştiul ca pe un oraş cu prea multe garduri şi împrejmuiri, simbolic zăbrelit, pentru a delimita sclavii de stăpâni. Dar care sunt stăpânii? Ei sunt dincolo de afacerile dilărilor de droguri, veţi vedea citind, desigur.

În spiritul celor de mai sus, Andrei Ruse îşi lasă cititorii să experimenteze la nivelul unor ample descrieri varianta consumului de iarbă, K, THC, MDMA, cu tot efectul lor de moment de natură optică, orgiastică, relaxantă, psihedelică etc. ca apoi să fie prezentat efectul secundar, la distanţă de o oră, două, trei: dezechilibrul emoţional, durerile, sufocarea, leşinul, tahicardia, anxietatea, frica, incontrolul sfincterelor etc. Şi pentru că pomeneam mai sus de trei aspecte mai puţin reuşite ale cărţii, aş semnala stilistica deficitară. Astfel, personajele vorbesc repetitiv, colocvial, într-un delir redundant, licenţios, sacadat. În al doilea rând, Radu, este un personaj care cedează prea uşor unor aparenţe, iar Nebunul este niţel prea idealizat. Dar Nebunul are totuşi o teorie interesantă asupra fericirii care am fost învăţaţi să ne-o procurăm, cumpărăm şi mai puţin să o descoperim în noi înşine: ,,Despre asta, e viaţa, frate? Plm, cauţi fericirea? Uite-o! Costă doar două milioane juma’ gramul, dacă vrei, e un preţ special doar pentru tine’’ (p. 246)

• Plusuri

  O satiră lucidă a lumii noastre în derivă.

• Minusuri

  Câteva scăpări stilistice.

• Recomandari

  Pentru toţi aceia care s-au obişnuit să-şi cumpere fericirea şi care nu mai ştiu că se poate şi altfel.

Titlu: Privind în soare
Autor: Julian Barnes
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Mihai Moroiu
Numar pagini: 280
ISBN: 978-606-579-152-7

Jean Serjeant este o fată care îşi pune întrebări obişnuite: unde ajung sandvişurile nemâncate? de ce nurca îşi apără viaţa cu extraordinară îndârjire? de ce nu vor oamenii să rămână prieteni după căsătorie? Nimeni nu pare dispus să o lămurească.

„Sâmbăta şi miercurea, şi-a zis ea, sâmbăta şi miercurea vom fi spontani.”

Jean nu este frumoasă, nu este nostimă sau măcar vorbăreaţă şi, mulţumindu-se cu puţin, puţin primeşte. Ea nu are o minte „brici”. Jean aşteaptă luni în şir ca suporturile pentru mingi de golf îngropate pe jumătate în pământ, primite cadou de la unchiul Leslie, să se dezvolte în zambilele promise. Când înşelăciunea iese la iveală, încrederea ei în unchiul cel bizar nu se clinteşte o iotă. Pentru că Jean, precum nimeni altcineva din generaţia ei, ştie că oamenii înseamnă mai mult decât suma faptelor lor.

Viaţa lui Jean se împarte între deprinderea atribuţiilor casnice ale unei viitoare bune soţii şi ieşirile alături de unchiul Leslie, pe terenul de golf preferat al acestuia. Când cel de-al Doilea Război Mondial îi deschide unchiului apetitul pentru o călătorie transatlantică prelungită, familia lui Jean se îmbogăţeşte cu un nou locatar: Soare-Răsare Prosser, un bombardier în vacanţă forţată şi unul dintre aleşii care au văzut răsăritul de două ori în aceeaşi zi. Mai târziu, lui Jean i se spune că atât unchiul, cât şi bombardierul Prosser ar fi suferit de o laşitate incurabilă, camuflată prin darul vorbelor meşteşugite. Cu toate astea, ea îşi menţine o doză de neîncredere în faţa acestui soi de critici: da, se prea poate să fi fost şi aşa, însă un om este mai mult decât imaginea sa într-o singură altă pereche de ochi: „Jean considera că inteligenţa nu e o caracteristică atât de pură, de inalterabilă, pe cât se crede îndeobşte. A fi inteligent este tot aia cu a fi bun: poţi să fii virtuos în compania unei persoane şi rău alături de altcineva. Poţi la fel de bine să fii inteligent cu o persoană şi prost cu alta.”

Romanul ne poartă de-a lungul vieţii de un secol a acestui personaj care, întâlnit în viaţa reală, cel mai probabil s-ar dovedi de o platitudine covârşitoare. Jean se mărită cu primul sosit, un poliţist care încetează rapid să se mai amuze de seriozitatea cu care disecă ea orice tentativă de glumă: „era înfiorător de proastă şi nu făcea copii. Michael şi-ar fi dorit să fie deşteaptă şi însărcinată.” În pragul menopauzei, ea îşi părăseşte soţul cu două luni înainte de a da naştere singurului lor fiu, Gregory. Mai târziu, va călători singură pe câteva continente, alcătuindu-şi lista proprie de Minuni ale Lumii. Fără ca aparent să priceapă prea multe dintre cele văzute în străinătate, Jean reuşeşte să zugrăvească experienţele respective cu savoarea inocenţei tomnatice.

Cu toate că Gregory îşi petrece aproape întreaga viaţă locuind împreună cu mama sa, interacţiunile celor doi sunt, de la un capăt la altul, diafane. Dacă el se dezvoltă drept un tânăr care-şi cunoaşte lungul nasului şi alege să fie un plicticos fără cusur, pentru a nu fi deranjat cu pretenţii de intimitate, ni se dă de înţeles că această trăsătură de caracter s-a transmis pe cale genetică, iar nu prin educaţie. Mama şi fiul sunt perfect curtenitori unul faţă de celălalt, ca şi când cei şaizeci de ani de convieţuire ar fi simpla punere în scenă a unei partide tradiţionale de ceai.

Până aici, mă tem că v-am convins să citiţi cartea asta cel mult drept somnifer natural. Trebuie să spun că, pentru multă vreme, pe mine mă scotea din minţi obsesia lui Julian Barnes faţă de moarte (pe marginea căreia speculează şi aici) şi distanţa afectivă păstrată cu grijă de către personajele sale – ca şi când în jurul fiecăruia dintre acestea scriitorul ar fi plasat un câmp de forţă, care împiedica coagularea a orice aş fi putut eu defini drept prietenie, iubire sau ură. Nici acum nu mi-aş dori să rămân pentru perioade prelungite în universul lui vătuit, unde oamenii îşi fac probleme că avansurile medicinei îi vor împiedica să înţeleagă noţiunea de durere – ultimul refugiu al afectelor puternice în viaţa replitiană a englezului de clasă medie.

De la un timp, m-am surprins însă întorcându-mă la romanele şi povestirile lui Barnes în căutarea tocmai a detaşării emoţionale care mă nemulţumise iniţial. Dacă protagoniştii altora se frământă pentru lipsa de febrilitate a celor din jur, ai lui se îngrijorează din motive opuse: într-o lume a înflăcăraţilor, ei nu-şi descoperă nici măcar dorinţa de a se preface că-şi doresc asemenea temperaturi înalte. Este ca şi când, suferind de o foarte, foarte uşoară formă de autism, personajele lui se poartă cu o eleganţă desăvârşită acolo unde personajele altora ar fi vărsat ceaşca de cafea numai ca să creeze o diversiune; personajele lui se întreabă cu jumătate de glas de ce le este suficientă eleganţa, când alţii pretind strident fericirea.

• Plusuri

  Acuitatea analizelor psihologice, umorul (englezesc!), vocea protagonistei, care-şi menţine nuanţa infantilă până spre vârsta a treia.

• Minusuri

  Ultima parte a romanului, plasată aproximativ între anii 2008 – 2016, este puţin anacronică – romanul a fost finalizat în 1986, iar speculaţiile cu privire la evoluţia tehnologiei s-au împlinit în prea mică măsură.

• Recomandari

  celor ce au mai citit orice altceva de Julian Barnes, chiar dacă nu i-a încântat (dintre romanele lui, cel de faţă a devenit preferatul meu); celor cărora le plac Mark Haddon, Jonathan Safran Foer sau chiar Ian McEwan.

Titlu: Despre eroi şi morminte
Autor: Ernesto Sábato
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2003
Traducere: Aurel Covaci
Numar pagini: 480
ISBN: 973-50-0323-6

Al doilea dintre cele trei romane publicate de Sábato este un studiu al iubirii obsesive, al singurătăţii şi răului – şi, pe deasupra, o lungă odă închinată patriei sale, Argentina.

„... mai contemplam o dată marele panou care vorbea de fideaua Santa Catalina, şi deşi nu-mi mai aminteam cine fusese Santa Catalina, credeam că fusese martirizată, întrucât martiriul e sfârşitul aproape profesional al sfinţilor; şi atunci nu mă puteam opri să nu meditez la caracteristica existenţei omeneşti, care constă în faptul că un crucificat sau unul care a fost jupuit de viu are şansa să devină cu timpul o marcă de fidea sau de cutii de conserve.”

De-a lungul timpului am auzit o mulţime de lucruri despre acest roman, în speţă despre măiestria sa în reprezentarea nucleului malign ce stă la baza naturii umane, a singurătăţii absolute a fiecăruia dintre noi şi a nebuniei izvorâte din aceasta... şi tot aşa. Dar de la nimeni nu auzisem despre umorul delicat (deşi negru) al lui Sábato, probabil pierdut din vedere printre atâtea profundităţi. Interesant e faptul că tocmai personajul cel mai întunecat al romanului este acela prin vocea căruia scriitorul argentinian a ales să-şi scoată la iveală apetenţa pentru comic.

Dar să o luăm în ordine. Romanul are patru părţi, tot cam atâţia naratori (fără să existe o relaţie 1-1 între părţi şi vocile naratoriale) şi atinge, probabil, toate temele grave reunite în listele bibliografice pentru bac. Nu ştiu dacă o fi făcând parte din programa şcolară în Argentina, dar sper că nu încă.

Prima parte este despre dragoste; următoarele două, despre eroi; ultima, despre morminte. Am simplificat nepermis, dar, fiind vorba despre una dintre poveştile acelea bulversante, greu digerabile, un pic de schematism ajută, ca paliativ al haosului.

Aşadar, prima parte este despre Martín, de şaptesprezece ani, şi Alejandra, de optsprezece. Într-un moment răutăcios, aş spune că Martín se îndrăgosteşte de poza melancolică şi replicile fataliste ale fetei, care-l abordează în parc, fermecându-l în doi timpi şi trei mişcări prin aerul ei atoateştiutor. Să spunem însă că este vorba de dragoste la prima… conversaţie şi că, în aceeaşi măsură în care băiatul are nevoie să îşi dedice ardoarea adolescentină pentru suferinţă unui idol, Alejandra are nevoie de cineva ca el, a cărui naivitate să merite ferită de erodarea prin banal. În cele din urmă, fata cedează în faţa răbdării lui de căţelandru şi-l introduce în tenebroasele istorii ale familiei sale. Memorabilă este metafora dragonului, care, în zilele noastre (sau, mai precis, în anii ‘60), s-a ascuns chiar în sufletul prinţesei captive, astfel încât aceasta va opta pentru autodistrugere.

Intriga oscilează între prezentul poveştii de dragoste, trecutul recent, al tinereţii lui Fernando Vidal (tatăl Alejandrei) şi trecutul istoric al Argentinei, începând din jurul declaraţiei de independenţă faţă de Spania, din iulie 1816. Istoria familiei Vidal Olmos, care se întinde pe aproximativ 150 de ani, este un fel de ilustrare ocolită a pactului faustic, culminând cu macabra poveste a lui Fernando despre orbi.

Partea a treia şi cea mai halucinantă a romanului este narată de tânărul Fernando Vidal, pe care ajungi să ţi-l doreşti suferind de schizofrenie, pentru a elimina posibilitatea ca viziunea lui asupra realităţii să fie viabilă. Pe lângă numeroasele sarcasme interioare şi delicioasele conversaţii purtate de acesta cu o vecină adeptă a mişcării feministe, Fernando este un personaj coşmaresc, furat (cu upgrade-ul de rigoare) din operele marilor romantici. Din perspectiva lui, sufletul uman este solul cel mai fertil pentru germenii răului, iar sufletele „alese”, acelea în care răul se poate dezvolta în condiţii optime, sunt cele ale orbilor. De aici porneşte căutarea cuibului sectei nevăzătorilor, o căutare cu atât mai înfricoşătoare, cu cât se pare, măcar pentru o vreme, că intuiţiile lui Fernando au fost corecte. Întreaga parte a treia poate fi luată drept o coborâre în tenebrele inconştientului şi interpretată psihanalitic (temă pentru acasă).

Un alt personaj interesant este Bruno, suspectat că ar fi scriitor, deşi nu îşi arată nimănui textele. Prezenţă discretă, purtându-şi cu eleganţă nefericirea, acesta pare a şti totul despre familia Vidal Olmos şi încearcă să-l menţină pe Martín în limitele normalităţii emoţionale. Următoarea lui observaţie este una dintre cheile romanului: „Cred că adevărurile sunt bune în matematică, în chimie, în filozofie. Dar nu în viaţă. În viaţă sunt mai importante iluziile, închipuirea, dorinţa, speranţa.”

• Plusuri

  Psihologia fascinantă a personajelor, elementele suprarealiste, alternanţa vocilor narative; senzaţia pe care ţi-o lasă cartea este de a te fi intersectat cu esenţa spiritului argentinian.

• Minusuri

  Dacă nu mi-ar fi plăcut aşa de mult, m-aş fi plâns că romanul este un pic prea conştient de propria măreţie – dar nu mă plâng, pentru că există şi o doză de autoironie pe acolo, pe undeva.

• Recomandari

  Celor care s-au lăsat fermecaţi de argentinienii Borges şi Cortázar, de columbianul Márquez şi de cosmopolitul Laurence Durrell; dar şi celor pasionaţi de romantismul secolului XIX, întrucât eroii au ceva din Dostoievski, Byron, Goethe & comp.

Titlu: Cum să pictezi un mort
Autor: Sarah Hall
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2011
Numar pagini: 302
ISBN: 978-606-600-044-8

Cum să pictezi un mort este un roman despre pierdere și suferință, dar și despre speranță și frumusețea lumii. Patru voci își spun poveștile, iar în fiecare dintre ele se află căutarea unui sens, întrebări, provocări, reflecții despre artă și intensitate emoțională.


După ce am citit un interviu cu Sarah Hall, mi-a rămas în minte replica ei de final, care spune ca ar cere de la o carte să ofere o poveste complexă, care chiar dacă nu o face să înțeleagă viața mai bine îi lasă un sentiment de consolare sau cam așa ceva. Cred că romanul său, intitulat atît de bizar și atrăgător, este scris în felul acesta. În povestea construită din alte povești, sensul este înțeles treptat, legăturile dintre fragmente încep să se arate, iar în final apare insight-ul. Îți dai seama despre ce e vorba în carte și cum lucrează fiecare detaliu la revelația finală.

La aceasta contribuie patru personaje: Susan, pasionată de fotografie, lucrează într-o galerie de artă și are o viață obișnuită pînă cînd află că fratele ei geamăn a murit. Pierderea lui Danny, de care era atît de legată încît îl considera un al doilea eu, o împinge în situații-limită, care să-i dea sentimentul că trăiește, că se poate regăsi pe sine, cea pierdută odată cu fratele.

În Bologna, Giorgio, un pictor faimos, își recapitulează viața, scrie observații despre artă și despre celebritate, dar notează și nimicurile de zi cu zi, unele amuzante, altele triste și împovărătoare.

Tot aici, Annette își pierde vederea și trăiește înspăimîntată cu fantasma Bestiei, o pictură de pe peretele bisericii. Înainte de a renunța la școală din cauza orbirii, un artist bătrîn îi dă lecții despre cum să picteze folosindu-și celelalte simțuri.

Peter, pictor peisagist, corespondează cu Giorgio. Într-o noapte are un accident pe munte, iar timpul petrecut în singurătate îi dă ocazia să reflecteze la oamenii pe care i-a iubit, la tinerețea sa aventuroasă și maturitatea împlinită.

Fiecare capitol desfășoară gînduri și întîmplări ale celor patru povestitori, dar și mesaje subtile. Capitolele dedicate Annettei sunt de un lirism surprinzător, tandru și cuminte, iar ceea ce ea nu poate vedea este descris într-o bogăție de detalii, mirosuri, senzații tactile. Misterul și misticul domină această poveste, în timp ce un alt fel de mistică există în aventurile lui Susan, o căutare disperată a adevărului în simțuri, în interzis. Aceste două perspective sunt, din punctul meu de vedere, cele mai intense și mai dramatice din roman. Dacă Sarah Hall s-a lăsat influențată de prejudecata conform căreia ceea ce e feminin ține de simțuri, iar ce e masculin de gîndire și reflecție mai puțin contează. Contrastele pe care le stabilește între cele patru perspective sunt complexe, iar ceea ce iese în evidență ține de destinul comun al personajelor: există speranță. Există speranță după moartea cuiva drag, în fața propriei morți, în fața durerii și singurătății, după pierderea vederii. Întrebarea care rămîne este: În ce ne punem speranțele?

• Plusuri

  Cum să pictezi un mort este un roman profund și elegant, ușor de citit, cu fragmente de o frumusețe pură.

• Recomandari

  Oricui are nevoie să rămînă pe gînduri, să citească pentru a reflecta.

Titlu: Lampa cu căciulă
Autor: Florin Lăzărescu
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2009
Numar pagini: 240
ISBN: 978-973-46-1421-9

Fiecare generaţie are "amintirile ei din copilărie", una moldovenească sau ba.

Florin Lăzărescu face parte din generaţia de prozatori români care dă socoteală în manieră literară despre felul în care a fost percepută lumea românească de către cei născuţi în anii ’70 şi care erau mai mult sau mai puţin adolescenţi în momentul răsturnării social-politice din 1989. Mărturia prozei lui Florin Lăzărescu este una dintre cele mai percutante, aşezându-se alături de autori care au dezvoltat bine aceeaşi temă precum Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, Filip Florian şi alţii.

În volumul de povestiri intitulat Lampa cu căciulă, deşi fiecare secvenţă epică este o alcătuire de sine stătătoare, impresia creată este de spaţiu epic ordonat din cauza unui ,,eu’’ comun povestitor, deopotrivă martor, ca şi din pricina unei atmosfere iniţiatice reiterate în fiecare povestire.

Uzând de un stil scriitoricesc glazurat de un umor şăgalnic, niciodată prea brutal, de o observaţie inteligentă a faptului mărunt, dar proaspăt, ca şi de o fluenţă a povestirii fermecătoare, Florin Lăzărescu se centrează pe evidenţierea devenirii unui ,,eu’’ care abia face ochi asupra lumii. Naratorul din aceste proze este un băiat preadolescent care, în satul său moldovenesc din anii ’80, este lăsat ,,să facă ochi’’ asupra lumii. Întâmplările existenţei sale de băiat inteligent sunt mici epopei ale devenirii: mersul la Oraş, culesul brusturilor, învăţăturile dojenitoare ale bunicii, întâlnirea cu unele personaje caraghioase ale satului, relaţia supusă faţă de tatăl copleşit de grijile vieţii etc. În privinţa acestui aspect din urmă, am remarcat un fragment semnificativ în povestirea care a stat la baza filmului Lampa cu căciulă în regia lui Radu Jude. Tatăl şi fiul se întorc noaptea pe jos, pe ploaie din oraş vlăguiţi de luptat pentru subzistenţă: ,,Înaintau tăcuţi, orbecăind prin întunericul ce tocmai se lăsase, încercând locul cu vârful piciorului afundat în noroi, până când ă dea de câte un punct tare de sprijin. Arătau ca două fantome care se întorc acasă, după o noapte de beţie. Păşeau alături legănându-se, lunecând, luptând să-şi păstrteze echilibrul. De departe, păreau legaţi ca doi ocnaşi unul de altul, însă de aproape se vedea că nu un lanţ îi leagă. Duceau televizorul împachetat într-o pătură.’’ Hermeneutica acestui fragment ne trimite cu gândul la relaţia tată-fiu ca la una de lăsare moştenire a bagajului de suferinţe mărunte de către părinte fiului. ,,Fiii acelor taţi’’ ai perioadei comuniste, etapă istorică emblematică pentru violenţa şi furia mocnite, par apţi să-şi ierte părinţii pentru laşităţile nespuse sau pentru acelea imposibil de ocolit. Pe de altă parte, Tatăl trăieşte drama mută a aceluia care nu are ce-şi învăţa Fiul, el aparţinând generaţiei imediat postbelice, în vreme ce Fiul va fi sortit să parcurgă o etapă de tranziţie socială pe care generaţie părinţilor n-a fost învăţată s-o prevadă şi s-o gestioneze. Fiii se abţin să reprozeze moştenirea taţilor.

Astfel, personajele centrale din povestirile lui Florin Lăzărescu sunt nişte mici Ulise moldoveni porniţi să vadă luminile şi bâlciurile Oraşului şi pentru aceasta parcurg un traseu iniţiatic, pornind pe jos pe firul drumului desfundat de ploi, prin lanuri de păpuşoi şi prin harbuzării. La Oraş, unde nu bănuiau ce aveau să găsească, lumea e pestriţă, păcălitoare şi nervoasă, iar senzaţia este că lumea devine un bâlci sau o sfârlează enormă. Inocenţa acestui personaj ,,eu’’ în faţa lumii celor mari, nervoşi şi indolenţi, este surprinsă în încercări emoţionante pe principiul mecanic al insului mic care ,,se pune’’ cu lumea cea mare. Hotărât lucru, Florin Lăzărescu scrie poveşti adevărate, cu o naturaleţe şi cu o tehnică epică specifice marilor povestitori moldoveni.

• Plusuri

  Este o carte şi lucidă, şi cu umor, dezvăluind realităţi româneşti "legendare".

• Recomandari

  Cititorilor de orice vârstă, căci prin valoarea epică, textul oferă o lectură în straturi.

Titlu: Cele nouă chipuri ale inimii
Autor: Anita Nair
Rating:
Editura: Leda
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Ioana Jelea
Numar pagini: 539
ISBN: 978-973-102-318-2

Cu chipul tălmăcim gândurile într-o limbă fără sunete […] Îmi dau seama că ştii foarte puţine despre lumea aceasta în care te voi conduce. […] Când voi termina, cred că vei simţi exact ceea ce simt şi eu.

Sunt atât de multe lucruri de spus despre Cele nouă chipuri ale inimii încât nu doar că nu ştiu cu ce sa încep, dar nu ştiu nici ce să spun şi ce să las ca fiecare să descopere pentru sine.

Această carte are capacitatea rară de a ma transporta senzorial, în sensul că de fiecare dată când citesc din ea am impresia că e vară, iar eu sunt în concediu şi stau undeva la umbră, în natură, savurând poveştile spuse cu atâta măiestrie. E ca şi cum o pânză magică s-ar ţese în jurul meu. E ciudat, n-am mai simţit asta niciodată.

Anita Nair a conceput acest roman, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie, după tehnica kathakali. Acesta este una din cele mai vechi forme de teatru-dans din lume şi îşi are originile în sud-estul Indiei, în satul Keral, fiind o reprezentaţie de grup în care dansatorii joacă diferite roluri în piese tradiţionale bazate pe teme din mitologia hindusă, în special din Ramayana şi Mahabharata. Tehnica kathakali reprezintă un limbaj al gesturilor extrem de dezvoltat, prin care artistul poate reda fraze şi chiar povești întregi. Spun că romanul este conceput după aceeaşi formă pentru că ceea ce se întâmplă este privit din interiorul personajelor şi se bazează pe gânduri, senzaţii şi mai ales gesturi. Protagoniştii între ei îşi spun foarte puţine lucruri şi, de cele mai multe ori, ceva total diferit de ceea ce gândesc. Un alt motiv pentru care cred că s-a urmat această tehnica este că pentru a putea înţelege un spectacol kathakali trebuie să cunoşti foarte bine mitologia hindusă, iar pentru a înţelege acest roman trebuie să cunoşti foarte bine cultura indiană. Motiv pentru care eu am impresia că, în ciuda faptului de a fi savurat cartea din scoarţă în scoarţă, nu am înţeles decât jumătate din ea. Am ştiut de la prima pagină că acesta nu va fi un roman pe care-l lecturez pur şi simplu ci unul din care voi învăţa.

Structura romanului este foarte complexă, fiind împărţită în nouă capitole care sunt la rândul lor împărţite între vocea naratorului şi cele ale celor trei protagonişti principali, Unchiul, Radha şi Shyam. Cele nouă capitole reprezintă Navarasele, cele nouă emoţii, în sanscrită: dragoste, dispreţ, amărăciune, furie, curaj, teamă, dezgust, mirare, pace. Acestea sunt sentimentele pe care cei trei protagonişti le încearcă pe parcursul poveştii. Deşi Chris este cel care provoacă toate aceste sentimente, el este singurul care nu are o voce care să-i spună povestea din interior. El este cel care trezeşte în Radha pasiunea şi, deşi nu sunt foarte sigură, iubirea, în ciuda faptului ca aceasta este căsătorită cu Shyam. Casnicia celor doi n-a avut la bază o dragoste adevărată sau măcar o pasiune împărtăşită, iar acest lucru se resimte în felul în care cei doi se văd unul pe celalalt. În ochii Radhei, Shyam este un om demn de dispreţ datorită dorinţei sale de a face avere şi a faptului că îi plac lucrurile banale, chiar clişeistice. În ochii lui Shyam, Radha este ca o nestemată pe care el are mândria de a o purta cât mai la vedere. El o iubeşte chiar daca nu o înţelege, pentru că nici nu consideră că ar trebui să o înţeleagă. În realitate, nici Radha nu-l cunoaşte şi nu-l înţelege pe Shyam, iar această lipsă de cunoştere şi de înţelegere reciprocă după opt ani de căsnicie este ceea ce duce la întâmplările care au loc. Unchiul este cel pentru care Chris apare în vieţile celor trei, vrând să scrie o carte despre viaţa acestui om pe care-l admiră ca pe un mare artist, şi este cel care îşi deapănă povestea vieţii într-un mod atât de complex încât uneori te îndoieşti de realitatea spuselor sale. Însă acesta este un om care îşi iubeşte arta în asemenea măsură încât ajunge să trăiască prin ea. De aceea povesteşte totul şi, într-o oarecare măsură, percepe totul prin arta sa, kathakali.

În Cele nouă chipuri ale inimii se împletesc în mod seducător realitatea, misticismul, realismul magic şi valorile culturale. E o carte din care se pot învăţa multe şi din care eu n-am înţeles poate nici jumătate. De aceea am să revin asupra ei peste căţiva ani, după ce sper că îmi voi fi îmbogăţit cunoştinţele despre cultura şi mitologia hindusă, ceea ce cred ca mă va ajuta să înţeleg mai bine acest roman extraordinar.

• Plusuri

  stilul şi structura care se întreţes în mod seducător pentru a da naştere unor poveşti fascinante, te face să ai impresia că o asculţi pe Sheherezada

• Recomandari

  celor care doresc mai mult decât să asculte o poveste, îşi doresc să fie învâluiţi în ea, vrăjiţi, fermecaţi