Tatuaje&ciuperci

Titlu: Scotch
Autor: Ioana Bradea
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2010
Numar pagini: 184
ISBN: 978-973-46-1707-4

La ideea literaturii ca mărturie m-a dus gândul instantaneu, după ce am parcurs primele pagini din ultima carte a Ioanei Bradea, Scotch. Mi-am amintit deopotrivă cât a hulit Modernismul ideile cuprinse în cuvintele ,,social’’ şi ,,popular’’, pentru ca Postmodernismul să le repună în drepturi, ulterior. Egoproza Ioanei Bradea îmi apare din această perspectivă ca un social act postmodern, revendicat aprioric din chiar estetica urâtului. Căci nu te poţi delecta parcurgând descriptivitatea acestei cărţi ce reverberează asupra unui peisaj incert şi fulgurant, postcomunist, cu ziduri coşcovite, tatuate de igrasie, cu fabrici falimentare şi muncitori ştirbi care mănâncă grăbit salamul împachetat în ziar. Nu te poţi delecta, dar poţi deveni mai atent la viaţa din jur, căci aceste fragmente de oraş n-au fost inventate de Ioana Bradea, ci doar bine observate de către ea, iar ele toate încă mai există în România.
[Citeste tot Articolul]

Spune-ti parerea!

Gonind pe drumul lui Kerouac

Titlu: On the Road
Autor: Jack Kerouac
Rating:
Editura: Penguin Classics
Anul aparitiei: 2000
Numar pagini: 320
ISBN: 9780141182674

“Care este drumul tău, bătrâne? Un drum de băiat cuminte, un drum de smintit, un drum de curcubeu, un drum de ambiţios, orice drum. Este drumul care duce oriunde, pe care oricine poate merge oricum. Unde oricine cum …?

Când mă gândesc la cartea lui Kerouac, primul cuvânt care-mi trece prin minte este ,,goană”. Ca cititor, simţi că te aşezi încordat pe bancheta din spate a maşinii lui Dean Moriarty, şi începi să goneşti prin paginile romanului, căutând o intrigă, un mesaj, o întâmplare, o schimbare. Vrei ca personajele să se oprească asupra unui detaliu – căutarea tatălui, viaţa de familie, viaţa unui puşcăriaş – dar temele şi acţiunea se derulează în faţa ta ca şi cum ai fi pe drum, mergând cu 200 km/h, iar atunci când ajungi la una dintre ele, trebuie să o iei din loc, pornind grăbit spre următoarea.

Cam aşa este şi viaţa lui Dean Moriarty, personajul central al romanului, obsedat de timp şi viaţă, în căutarea ,,lucrului acela”. Ce este acel lucru?
[Citeste tot Articolul]

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

Peregrinare postmodernist-ungară

Titlu: Plimbarea
Autor: Attila Bartis
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2008
Traducere: Marius Tabacu
Numar pagini: 248
ISBN: 978-973-46-1008-2

Tentaţia când am descoperit titlul Plimbarea pe raftul librăriei mi-a fost să o consider o carte calmă şi profundă, limpede şi neoproustiană. Prezentarea copertei îmi susţinea aceeaşi speranţă. De la prima pagină, romanul numai calm şi limpede nu se putea considera, aşadar mă înşelasem. În schimb, deţinea o profunzime abisală la care n-am ajuns nicidecum după o primă lectură. Dacă mă întrebaţi, vă voi răspunde sincer că Plimbarea nu este pentru …plimbări în parc sau pe faleză. Este o carte grea…de sens, care o dată încheiată te trimite la recitire, back spre prima pagină. Fericiţi cei care au epuizat-o simbolic din prima, căci eu ,deşi mă laud cu multe exerciţii de lectură, n-am reuşit. Attila Bartis este genul de scriitor care se pretează perfect la concepţia barthesiană a întâlnirii intime în text între un autor şi un cititor. Iar erotica acestei întâlnirii semnifică, nota bene, exact implicare completă, tocmai ce pretinde aprioric erosul.

Bartis scrie pentru sine şi doar pentru cei care au o disponibilitate totală de a citi şi de a înţelege. Am constatat de la primul rând că am descoperit un scriitor original al secolului XXI, cartea sa fiind alcătuită concentric şi invitându-mă să revin ca să mă apropii de centru. O lectură superficială şi intolerabilă în economia cărţii ar semnifica o forţă centrifugă care ar expulza cititorul în afara textului. Autorul însă reclamă de la cititorii săi disponibilitate totală, ca şi cum ar fi de dorit să citim la fel de intens precum trăim, iar pentru aceasta îşi dirigează textul greu de simboluri într-un mod centripet.

[Citeste tot Articolul]

Spune-ti parerea!

Ultimul bărbat american

Titlu: Ultimul bărbat american
Autor: Elizabeth Gilbert
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Mădălina Constantin
Numar pagini: 268
ISBN: 978-973-50-2501-4

(sau ediţia în limba engleză)

Am dezvoltat brusc o mare exigenţă când am aflat că Elizabeth Gilbert produce bestselleruri. Am mai scris cândva că sunt reticentă la sintagma asta. Şi ca şi cum atâta nu era suficient, autoarea mai este şi „born in USA”. Am simţit cum mi se dublează exigenţa atunci, pe baza prejudecăţii unui fel de: „las' că ştim noi că ăştia chiar deţin priceperea de a se vinde”. Prin urmare, am deschis romanul Ultimul bărbat american plină de idei preconcepute. Ca să sfârşesc în admiraţia stilului şarmant şi plin de ironie fină al Elizabeth-ei Gilbert. Şi iată cum s-a întâmplat.

Referitor la Saul Bellow, scriam deunăzi că, prin „Iarna...” sa , America ni se înfăţişează ca un tărâm al utopiilor angajate. Ei bine, ştim deja că în America de Nord, multe din utopii au devenit poveşti de succes, nu au rămas doar angajamente. În spiritul celor de mai sus, vă pot demonstra că fără a şti, să presupunem, ce naţionalitate are autoarea, ea ni se prezintă ca scriind dovedit foarte americăneşte. Pentru că subiectul cărţii e unul utopic: cartea întreagă este povestea unui cowboy anacronic. Imaginaţi-vă abordând subiectul un autor european recent. Eu una nu pot. Deci, Elisabeth Gilbert scrie despre un erou, face o incursiune în psihologia colectivă a americanilor, care sunt stră-strănepoţii pionierilor de mai ieri. [Citeste tot Articolul]

Citeste cele 7 COMENTARII si spune-ti parerea!

Despărțiri

Titlu: Despărțiri
Autor: Juan Carlos Onetti
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2006
Numar pagini: 142
ISBN: 973-569-812-9

Dezambiguizare

Simți deodată nevoia să scrii. Te îndrăgostești și nu știi de ce. Nicicând n-am scris nici pentru mulți, nici pentru puțini; am scris mereu pentru dulcele-mi viciu, care nu încalcă vreodată Codul Penal - o afirmație care se susține prin scriitura condensată și stilul ambiguu pe care Onetti îl exersează cu finețe în romanul Despărțiri .

Un roman scurt și concentrat, mai degrabă un micro-roman, care începe ex abrupto, prin ochii proprietarului unui bar dintr-un orășel oarecare, proprietar ce ne devine călăuză și narator al dramelor petrecute în sanatoriul aceluiași orășel trist. Cu ochi pătrunzători și o intuiție demnă de anticele Pythii, naratorul servește băutură și mâncare deopotrivă localnicilor și celor veniți la tratament, făcând în același timp profeții despre anii sau lunile ce le-au mai rămas de trait acestora din urmă.
[Citeste tot Articolul]

Citeste cele 5 COMENTARII si spune-ti parerea!

Coborîrea de pe cruce

Titlu: Coborîrea de pe cruce
Autor: Florina Ilis
Rating:
Editura: Cartea Românească
Anul aparitiei: 2006
Numar pagini: 464
ISBN: 973-23-1868-6

Probabil că v-ați întîlnit cu remarca: Ești unic, la fel ca toți ceilalți, fie sub formă de încurajare, fie de persiflare. [Citeste tot Articolul]

Citeste cele 7 COMENTARII si spune-ti parerea!

Dulce ca mierea e glonțul patriei

Titlu: Dulce ca mierea e glonțul patriei
Autor: Petru Popescu
Rating:
Editura: Curtea Veche Publishing
Anul aparitiei: 2010
Numar pagini: 462
ISBN: 978-973-669-994-8

Sfârșitul unei lumi

„Se întâmplă uneori, în istoria unei țări, ori chiar a unui om, un moment de transformare totală. Nimic din ce a fost nu mai e. Nimic din ce se potrivea nu se mai potrivește.” Romanul își țese trama în jurul copleșitorului, subminantului sentiment al nostalgiei. Nostalgia după ultimul război romantic: cavaleresc, cruțat de ideologii, un război al bărbaților, nu al emasculaților propagandiști de cabinet; ultimul măcel generalizat ce-a purtat dantelă însângerată la manșete, un război al autodeterminării, al reîntregirilor naționale, groparul marilor imperii: Primul Război Mondial. Nostalgia după iubirea totală, împărtășită, imediată. Și încă un soi de nostalgie: una improprie celui care o resimte; una fără nume, fără definiție, preluată ca atare de protagonist, ca un virus cu incubație îndelungă, de la ultimii martori demni de crezare ai dulcei orânduiri burgheze.

Foamea, golul de iubire, încleștarea trupurilor, a trupelor, și rememorarea războaielor ce-au schimbat gândiri, țări, oameni, obiceiuri, crezuri, limbi: bătălii în care am fost folosiți, am servit, ca popor, doar în chip de carne de tun; și alte bătălii, puține, ale noastre, purtate pentru recâștigarea identității și-a unei oarecare însemnătăți în prea maleabilul și amnezicul spațiu european. Lupta pentru a poseda un trup care nu se lasă supus cu una cu două, pentru a-l răvăși drăgăstos; pentru a amprenta definitiv, prin carne, un suflet de femeie. Îmbrățișări mincinoase, distante, sportive, dar și lubrice, disperate, adevărate doar atâta timp cât durează clipa, îmbrățișări neputincios-unificatoare – corpuri care se zbat să se conțină reciproc, cu profeția neizbânzii tatuată, la vedere, în carnea lor. Poezia cinică a realității, contemporaneitatea - imbecilizată de răsturnarea valorilor: sesizate cu ascuțime, fără pudoare, în amănuntul lor cel mai scabros.

Anii '60. O lume românească (veche) moare, grăbită de la spate de schimbările (demolările) programatice, nefirești. Împinsă către pieire de gloata de lumpeni, drojdia adusă la putere pe tancurile sovietice de prost înscenata „revoluție” comunistă. Mor manierele elegante și se usucă și cele din urmă vestigii știrbite, păstrate cu sfințenie, în memorie și-n sipete tot mai sărace, și scoase, la ocazii, ca moaștele, în speranța zadarnică a unei continuități, a unei rezistențe subterane – se stinge în uitare „farmecul discret al burgheziei”. Lăsând loc lipsei de stil, mitocăniei, miticismului gros. Ruinei. Amintirile – întotdeauna mai glorioase decât prezentul uniformizant, lipsit de strălucire; morții acuză, tardiv, din morminte, deșertăciunea cauzei pentru care au căzut; frigul de-afară, răceala din inimile oamenilor sunt iscate de suflul înghețat-vindicativ al morților inutili, al eroilor fără cauză, tranzacționați dinainte la masa tratativelor secrete, între criminalii nedisimulați (ca Hitler) și cei cu spoială umanistă, co-autorii morali ai dezastrelor (ca Churchill).

Înmormântarea precoce a unei lumi cândva promițătoare, ce fusese asasinată cu cruzime, postbelic, în văzul ipocrit al Europei.

Viitorul furat

Cum scriam în debutul textului de față, angoasantul roman Dulce ca mierea e glonțul patriei - cu tempo-ul alert, sincopat, senzual, cuceritor și deosebit de a c t u a l (!), consacrat de Petru Popescu - toarnă în urechile minții otrava unei insolvabile nostalgii (alăturarea dureroasă, dar irepresibilă, a lui nostos cu algos, întoarcerea+tristețea, în gr.), sonoritățile de sirenă odiseică ale unui imposibil, torturant, interzis: „ce-ar fi fost dacă...”. Nimic nu mai poate fi înviat, o știm. Totul e pierdut, jumătate de secol irosit pentru români. Atâtea decenii scurse, rătăcind pe un drum care, altfel, în alte împrejurări, nu ar fi fost al nostru. Povestirile amare ale vârstinicilor supraviețuitori, greața eroului-narator față de destinul de împrumut, îmbrățișat cu de-a sila. Nașterea unui vulcanic sentiment al înstrăinării, al neapartenenței (acel grăitor, romantic das Unheimliche). „Eram golit de putere, golit de mine însumi. Și culmea, încet-încet, mi s-a părut că m-aș împăca și așa, că m-aș obișnui, că m-aș supune. În orice fel, poate să fie bine.” Și primejdia resemnării...

Viața oarbă a tânărului suficient sieși, aflat la debutul celei de-a doua adolescențe, viața încă iresponsabilă, dusă ca prin ceață; un ecran care se încăpățânează să nu se fisureze încă-l desparte, hiperprotector, de restul omenirii, o plasă antiseptică, invizibilă - autosuficiența, narcisismul vârstei – placenta. Somnul său treaz, de individ abia căzut în lume. Viața văzută prin somn. O vreme - vremea suspendată, în care timpul nu cunoaște curgere -, a iubi și/sau a nu (mai) iubi au aceeași intensitate, aceeași valoare de adevăr, alternând cu ușurință; sunt deopotrivă verosimile sufletului său necopt, neatins de arsura suferinței. Cum se întâmplă de când lumea, a iubi e prețuit abia atunci când obiectul iubirii i se refuză, alunecându-i din brațe, retrăgându-se, ca un duh capricios, înapoi în misterul insondabil, feminin, din care s-a zămislit.

Soarta dramatică a unei generații - copiii războiului, „tineretul încruntat” - care nu învățase încă să sufere, să creadă sau să se îndoiască. Să zăbovească, să-și dorească a opri timpul. Trăiau oarecum rectiliniu, pradă curenților/curentelor, fără acces la propriul potențial de profunzime, fără idealuri – lipsind din ei înșiși. Suflete gata obosite. Suferința, refuzul, eșecul, realitatea aveau să-i tămăduiască.

Citeste cele 14 COMENTARII si spune-ti parerea!