Autor: David Mitchell
Rating: cu plus
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Mihnea Gafiţa
629 pagini
ISBN: 978-973-689-227-1
(ediţia în limba engleză)

Reţeta fericirii în 629 de pagini

Vorbesc despre Atlasul norilor* lui David Mitchell. M-a cucerit la târgul Gaudeamus cu o singură recomandare de pe coperta 1: “Cel mai bun şi mai îndrăzneţ roman al anului 2004″ (The Guardian). Cuvântul “îndrăzneţ” din propoziţie a sigilat decizia de cumpărare, destul de rar apelat în descrierile unor cărţi (în fond, e bine să avem rezerve de vocabular, nu să abuzăm de epitete de genul celor pe care le voi folosi aici: genial, forma maximă, colosal ), dar şi preţul imbatabil de 9,99 ron. Niciodată o comoară nu a fost în acelaşi timp ieftină şi totuşi incredibil de valoroasă. Scuzaţi tonul delirant al acestui post, însă nu mi se intâmplă prea des ca, din noianul lecturilor parcurse, un autor să spargă topul celor mai bune 5 romane pe care mi l-am alcătuit. Aşa incât, am fost deopotrivă intrigată şi extatică să citesc pe îndelete toate cele 629 de pagini delicioase şi deplin satisfăcătoare.

Cum să vă spun că mi-am dat seama că mă aflu in faţa unui autor genial? Păi din prima frază pe care am citit-o mi-a plăcut stilul lin şi suav al scrierii: “Dincolo de cătunul Indienilor, intr’o parte a ţărmului ce părea a nimănui, am dat din intâmplare peste un şir de urme recente.” M-a cuprins un val instantaneu de tandreţe pentru oricine ar fi fost omul din spatele acestui roman. Am mai simţit asta doar la primul contact cu Şotronul lui Julio Cortazar (mi-e şi jenă să o recenzez pentru că mă apropii de cartea aia cu emoţie şi timiditate şi acum), cu Magicianul lui John Fowles, cu Teoria norilor lui Stephane Audeguy, si cu Marquez, Llosa, Sabato, Kundera, Bulgakov, Antunes, pfiiiii….or mai fi. Doamne-ajută că am reuşit să mă îndrăgostesc de atâtea ori, şi incă mai reuşesc să apară autori care să-mi sucească minţile.

Cartea trebuie parcursă cu dragoste, savurată încetul cu încetul, citită cu plăcere în ore dedicate special acestei activităţi, precedate de 40 de minute de pregătiri şi setting the mood: prepararea de cafea sau ceai, poate un pahar de vin roşu, 10 minute de introspecţie filosofică, alegerea creionului preferat pentru însemnari, alegerea ţinutei comode, căutarea celei mai bune poziţii, testarea luminii, mângâierea copertei, o inspiraţie profundă şi ii dăm drumul. Deschiderea e marcată de un jurnal datând de la începutul secolului al XIX-lea. Pasionaţii se vor bucura fără doar şi poate. Autorul lui şi personajul central al primului set de relatări este Adam Ewing, insărcinat cu treburi administrative pe o insulă din Pacific. Perioada colonizării, a convertirii forţate a localnicilor, a înrobirii şi traficării de sclavi, a goanei dupa marile averi, stârnita concomitent cu practicarea noilor rute comerciale maritime. Cuvinte-cheie: aventură, complot, violenţă, marele “bine” al civilizaţiei.

Destul cu dezvăluirile, pentru că altminteri o sa umplu pagini intregi, de caiete studenţeşti, cu nume de personaje, date şi intâmplări. E de menţionat că acţiunea din insule se întrerupe brusc şi ei îi urmează a doua povestire, sub forma unor scrisori redactate de Robert Frobisher, compozitor de geniu şi datornic vândut, către mai bunul său prieten şi amant, Rufus Sixsmith (Doamne ce nume! delicios). Intâmplător, Mr. Frobisher descoperă în timpul minunatelor sale aventuri in Flandra, la începutul secolului al XX-lea, o porţiune din Jurnalul lui Adam Ewing, despre care face pomenire in scrisori. Staţionat la Zedelghem, începe să compună marea sa capodoperă. Cuvinte-cheie: peripeţii, artă, amor, umor.

In acelaşi secol, dar în anii ‘60, jurnalista de investigaţii Luisa Rey anchetează construirea unei centrale nucleare în Buenas Yerbas, U.S.A.. Angajat al acelei centrale, omul de ştiinţă Rufus Sixmith şi prieten vechi al tatălui Luisei, încearcă să o prevină, dar este ucis înainte de vreme. Luisa devine noua posesoare a scrisorilor, descoperă capodopera Sextetul Atlasul norilor a lui Frobisher şi paf! suntem aruncaţi brusc din această povestire, tocmai când Luisa Rey e pe cale să fie ucisă ea însăşi. Cuvinte-cheie: urmăriri, crime, coincidenţe, indicii.

Mergem în Anglia anilor ‘80. Timothy Cavendish este editor. Peste noapte dă lovitura când unul dintre clienţii săi, autorul cărţii “Mama de bătaie”, işi ucide criticul la un eveniment monden, provocând vânzări în tiraje uriaşe. Succesul fenomenal atrage după sine şi succesul financiar, din care tind să se înfrupte şi alţii, în virtutatea şantajului şi a ameninţărilor. Neavând nicio soluţie, Timothy Cavendish fuge din Londra în provincie, în speranţa că astfel situaţia se va “răci”. Ca sa îi ţină de urât pe tren, alege pentru lectură un manuscris venit recent pe adresa editurii, intitulat: Jumătăţi de alte vieţi. Primul mister dezlegat de Luisa Rey. Dintr-un accident nefericit în altul, nimereşte finalmente în orăşelul Hull, la Casa Aurora. Ceea ce el credea a fi o pensiune liniştită se dovedeşte a fi un azil, în care se vede închis întocmai ca un deţinut. Pare sfârşitul tuturor planurilor şi chiar al vieţii înseşi. Cuvinte-cheie: genial, umor nebun, aventuri, violenţă.

Intr-un viitor mult mai îndepărtat, în noua ordine a lumii, care acum se numeste Nea So Copros, oamenii “pur sânge” trăiesc o viaţă cumplită. Sunt încurajaţi să consume orice in exces (dictonul care guvernează această lume este: Sufletul tau valorează câti dolari are în el), înconjuraţi de noii sclavi crescuţi artificial, dar în fond având acelaşi ADN uman. Chiar economisitul reprezintă o infracţiune în aceasta ordine corpocratică. Sonmi-451, o astfel de fabricantă este ajutată să fugă din unitatea în care servea şi folosită în scopuri revoluţionare, pentru răsturnarea acestei ordini. In timpul “elevării” sale de la statutul de fabricantă la cel de pur sânge, Sonmi-451 urmăreşte cu deosebită plăcere un film numit Cumplitele incercări ale lui Timothy Cavendish. Cuvinte-cheie: propagandă, corporaţii, consumerism, sclavagism, viziune, distopie, revoluţie.

Post-apocalipsa, pamântul e stăpânit de triburi şi clanuri, societatea s-a intors in mod ciudat la ceea ce era in timpurile de inceput. Parcă blestemaţi să urmeze aceeaşi istorie ciclică, aceşti oameni luptă pentru supravieţuire. Confruntările pentru resurse sau pentru teritoriu sunt extrem de sângeroase. O civilizatţe mult mai avansată tehnic, dar care constituie rămăşitele omenirii consumeriste ce a sfârşit prin a se autodistruge, vizitează din când în când comunităţile “primitive”. Imixtiunea se face prin reprezentanta Meronym, o urmaşă a lui Sonmi-451. Disperaţi sa nu repete aceleaşi greşeli, oamenii trăiesc într-o lume magică, mitologică, ei ştiind că strămoşii lor au confundat evoluţia cu progresul tehnologic şi că asta le-a grăbit sfârşitul. Este de ajuns să o luăm de la început ca să nu mai repetăm aceleaşi greşeli? Are omenirea capacitatea să se salveze? Cuvinte-cheie: violenţă, spiritualitate, supravieţuire.

Vă puteti da seama ce a făcut David Mitchell. A scris un roman compus din 6 povestiri separate care comunică între ele prin intermediul unui personaj, ce reapare sub forme diferite în fiecare dintre ele. Fiecare din cele 6 povestiri se întrerupe brusc, este urmată de începutul celei de-a doua, apoi a celei de-a treia şi tot aşa, pana când, odată cu sfârşitul celei de-a şasea, ele se continuă, în ordine inversă. A şaptea povestire este practic continuarea celei de-a şasea, a opta, continuarea celei de-a cincea ş.a.m.d. Interesant joc şi exerciţiu literar, practicat şi de Frobisher atunci când compune sextetul Atlasul norilor, şi care se şi miră că scrie aşa o capodoperă la vârsta sa. El se miră şi este totodată convins că nu va mai reuşi niciodată sa scrie ceva măcar la fel de bun, şi ca joaca sa cu începutul şi sfârşitul poate să fie o găselnita genială sau una stupidă. Robert Frobisher este corespondentul lui David Mitchell, care pare să fi scris marea sa capodoperă la doar 40 de ani.

Este capabil să revină cu ceva măcar la fel de bun? Sau asistăm la un scriitor genial aflat acum in forma maximă? Aceasta este intrebarea cu care rămân dupa lectura acestui roman. Trebuie să mărturisesc că citind această carte am fost geloasă. Sunt geloasă pe un om care scrie atât de mult şi de bine, care înşiră cuvinte pe foaie şi par ca toate îşi au locul acolo (fraze cu 3-4 epitate, urmate de o comparaţie care nu par încărcate, o oralitate nemaipomenită, cel mai savuros umor, care m-a făcut să râd în hohote), care pare că scrie fără a edita. Aşa de frumoasă, complexă şi strălucită este cartea sa, pe care o preţuiesc mult. Felicit totodată editura, pentru că a ales această carte şi ne putem bucura de ea la doar 4 ani de la apariţia ei în original. Un decalaj rezonabil pentru România. Şi îl apreciez enorm pe traducătorul manuscrisului, Mihnea Gafiţa, care a făcut o muncă senzaţională.

Scris de Măriuca MacoveiCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Dominic Gettins
Subtitlu:Învaţă regulile nescrise ale copywritingului
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009

Traducător: Sorin Tofan 216 pagini ISBN: 978-973-1931-04-3

Pret: 39,00 lei

Când vine vorba despre activitatea numită copywriting, nu e de ajuns să îţi placă să o faci. Scriitorii buni nu sunt în mod natural şi buni copywriteri. Mult timp am crezut în acest mit. Anume că dacă eşti pasionat de citit şi de scris, vei ajunge să scrii lucruri grozave. De când citesc cărţi despre dos and don’ts în copywriting am aflat o mulţime de lucruri importante, care te pot ajuta să faci dintr-un text o reclamă.

Pentru că adevărul este acesta: un copy extraordinar, de fapt, nu există. Această frază are o nuanţă ciudată. Sigur că avem multe exemple de autori geniali, ale căror lucrări sunt disponibile în arhive şi opuri de specialitate. Unul dintre aceştia este chiar autorul cărţii de faţă. El ne spune că vei realiza că ai ajuns să scrii extraordinar în momentul în care vocea ta, a celui care semnează textul, nu se mai aude. Iar acesta din urmă devine vehiculul perfect de comunicare, direct între client şi consumator. Un copywriter bun trebuie să găsească metoda de a scrie extraordinar fără să se simtă.

Am adunat în ultimul an o colecţie mare de reguli şi interdicţii din astfel de cărţi de teorie a publicităţii. Atât de multe încât am umplut cu succes un Moleskine de 200 de pagini cu citate şi notiţe. Unele cărţi erau atât de pline de informaţie valoroasă încât să iau notiţe ar fi însemnat să copiez întregul manuscris de mână. De aceea nu am privit cu ochi buni cărticica de 216 pagini a lui Gettins, mai ales că multe dintre aceste pagini sunt dedicate ilustraţiilor.

Nu ştiu de ce Gettins îşi numeşte cele 8 reguli din carte reguli “nescrise”. Se regăsesc în aproape toate cărţile cu subiectul Cum să…Sunt multe lucruri pe care poate le ştii deja. Sau pe care le poţi intui. Cum ar fi imperativul de a fi bine informat în privinţa publicului căruia de adresezi. Sau importanţa de a fi relevant, obiectiv şi de a simplifica. Pentru că mi se întâmplă foarte rar să mă înşel, mă bucur enorm când se dovedeşte că greşesc. Nimic mai bun decât o prejudecată demolată. În fond, cartea lui Gettins aduce la fel de multă valoare ca oricare alta. Cel mai important pentru mine a fost sa aflu că nicio regulă nu va face treaba pentru tine. Indiferent cât de mult te poate ajuta. În cele din urmă, trebuie să îţi asumi doza de masochism asociat acestei meserii. Şi să înţelegi că e nevoie de mult efort creativ risipit pentru a scrie acea reclamă bună, memorabilă.

Prea multe reclame proaste bântuie pe canalele de comunicare de la noi. A nu se lua prea în serios această afirmaţie. Ce este o reclamă bună, iată o dezbatere justă. Gettins răspunde că, finalmente, ceea ce nu trebuie să îi lipsească unei reclame pentru a putea trece în această categorie este originalitatea. In fapt, nu se poate ajunge la un consens general în privinţa mus have-urilor. E de dorit ca toată lumea să citească şi să îşi îmbunătăţească stilul. E de dorit să învăţăm să scriem foarte multe ciorne înainte de a ne hotărî la forma finală. E de dorit să fi apucat să citeşti această recenzie, pentru că mă gândesc să o modific.

Scris de Măriuca MacoveiCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor:Lawrence G. Hrebiniak
Rating:
Editura: Allfa
Anul apariţiei: 2009
312 pagini
ISBN: 973-571-787-5

Corporaţii râd în soare argintii

Trăim într-o lume dominată de giganţii industriali, de coloşii financiari şi lista mamuţilor din economie poate continua la nesfârşit. Primul impuls, de respingere. Aproape cu un fior pe şira spinării parcurg cartea, simţind respiraţia rece a gravităţii şi rigorii corporatiste. Pentru mine, o absolventă de Filosofie, managing partner al propriei firme, ocupată cu creativitatea, limbajul de fer-beton al economiei corporatiste mă inhibă. Şi recunosc sincer că acesta este unul dintre puţinele medii în care mi-aş dori să mă aflu. De aceea nu ma pot vizualiza drept un manager al unei astfel de maşinării.

Subiectul cărţii este strategia în afaceri. Extrem de bine documentat, scrupulos şi metodic este Mr. Larry. Îmi place să îl numesc Larry pe dl. Hrebiniak, la fel cum îl numesc prietenii, pentru că mi-l apropie. Abilitatea sa în construirea de simulări, module şi modele, în ceea ce priveşte conceperea şi implementarea strategiilor corporatiste, acestea face din carte o construcţie inginerească remarcabilă şi din creierul lui Larry o unealtă de o raţionalitate rece şi calculată, adică perfectă pentru lumea coloşilor economici. Larry e aici ca la el acasă. Scrie ca pentru colegii lui, din cadrul Departamentului de Management al celebrei Wharton School, de la Universitatea din Pennsylvania. Carte-instrument sau chiar carte-sculă, în sensul cel mai tehnic cu putinţă, asta îmi inspiră mie opul său.

Probleme?

Cu un portofoliu de companii impresionant la activ, Mr. Hrebiniak este specialistul în diagnosticarea şi găsirea soluţiilor la problemele cu care se confruntă organizaţiile şi mega-corporaţiile. Multă lume îşi închipuie că planificarea, conceperea acesteia, fixarea obiectivelor pe termen scurt sau lung ale unei afaceri sunt lucruri foarte greu de realizat. Este adevărat, fără îndoială. Dar, surpriză, punerea în practică a strategiei şi implementarea efectivă şi în mod integrat a acesteia, concomitent cu monitorizarea şi modelarea strategiei în mod constant, sunt mult mai grele decât simpla formulare. Mirare.

Încă din anii ’70, corporaţiile au fost obligate să se redefinească. Globalizarea marchează apariţia corporaţiilor multinaţionale şi odată cu acestea o serie nouă de probleme se nasc. Flexibilitatea devine un must-have, de aici imperativul aplicării managementului de tip strategic, necesitatea unei viziuni ample asupra lucrurilor a leadership-ului în luarea deciziilor, presiunea în creşterea gradului de specializare şi a numărului de competenţe cerute angajaţilor etc. Doar gândirea inovativă şi strategică poate da naşetere avantajelor competitive şi poate conduce la o rată cât mai mare de succes a strategiilor de marketing.

Le au şi ei pe ale lor

Mi-a atras atenţia şi m-a intrigat una dintre cauzele majore pentru problemele des întâmpinate la implementarea strategiilor. Aceasta este, în mod paradoxal, instruirea teoretică bună dar lipsa părţii practice din educaţia tinerilor manageri şi absolvenţi de MBA. Uimirea mea se datorează faptului că noi am privit mereu spre societatea americană ca spre cea mai pragmatică şi aplicată dintre lumi, unde specialiştii se nasc pe bandă rulantă şi absolut toţi sunt meseriaşi în ceea ce fac.

Mai mult, remarcă Larry, managerii au tendinţa de a nu se implica decât în faza de concepere a strategiei şi puţin, spre deloc, în implementarea ei, ceea ce conduce inevitabil la un eşec. Uneori, nu îşi asumă răspunderea pentru acesta şi tind să declare răspicat că, dacă ceva nu a mers bine, acest lucru se datorează celor de la nivelul mediu şi jos. Altfel spus, aruncă pisica moartă în curtea vecinului. Dacă adăugăm la acestea incidentele care pot surveni la tot pasul în timpul implementării, începând cu nivelul luptei pentru resursele interne, al motivării şi integrării angajaţilor, al consolidării culturii organizaţiei şi altele, înţelegem că o abordarea integrată este de departe cea mai bună şi cea mai probabilă să dea roade. Aici e momentul când încep să întrezăresc necesitatea cărţilor scrise de această manieră şi nevoia lor în piaţă.

A se lua în doze mici

Mediul corporatist este deseori incriminat şi stârneşte controverse. Pentru că nu s-a putut stabili niciodată în ce măsură organizaţiile care conduc lumea sunt transparente în luarea deciziilor, dar şi pentru că pare să existe o inflaţie de corporaţii, a căror invazie începem să o trăim şi noi, aceşti giganţi stimulaţi doar de creşterea profitabilităţii, sunt incriminate frecvent pentru că dezumanizează, sunt prea de tot money-driven şi în general produc omogenizare. Pentru că un manual lămureşte în cel mai bun sens al cuvântului, mi-aş fi dorit să îl am la îndemână înaintea absolvirii masterului de management sau al modulului de conducere al unei întreprinderi. Tocmai pentru că este astfel scris, îl recomand în primul rând celor cu adevărat interesaţi de management şi specialiştilor din domeniu. Iar pentru că este bine făcut, şi foarte tare, îl recomand în doze mici şi celor mai puţin atraşi de gen, dar care vor regăsi în fiecare capitol utilitatea efortului parcurgerii lor.

Scris de Măriuca Macovei

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Martin Lindstrom
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Mihaela Sofonea
304 pagini
ISBN:978-973-88750-9-8
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Această recenzie începe cu o poveste frumoasă despre degustarea vinului. De ce atunci când bem vin, ciocnim? Pentru că mai întâi luăm paharul în mână, apoi privim culoarea lichidului, îl agităm pentru a-i aspira aroma, ciocnim pentru a auzi sunetul de cristal al paharului ce îl conţine şi la final îl lăsăm să ne scalde papilele gustative. Ahh, savoarea…Fără acel sunet, experienţa degustării vinului ar fi incompletă.

Aceasta reprezintă o experienţă holistică de brand, ce implică toate cele 5 simţuri: simţul tactil, văzul, mirosul, auzul şi gustul. Un binecunoscut arhitect de branduri din lumea publicităţii, Martin Lindstrom inovează nu doar în practică, ci şi în teorie. Iată-l cum, în această carte, formulează concepte şi paradigme, previzionează viitoarele tehnologii şi platforme interactive, simulează şi stimulează relaţionarea brand-client până în cele mai mici detalii.

Viitorul aparţine brandului holistic, 5-D. Cercetătorii au demonstrat că nu mai este de ajuns să formulezi o identitate puternică, era logo-centrismului a apus demult. Consumatorii sunt extrem de versatili în a-şi crea filtre împotriva “poluării” excesive cu reclame. Astăzi bătălia se poartă pe piaţă între brandurile care şi-au dedicat o mare parte din resurse abordării unor noi dimensiuni senzoriale. Unii îmbină gustul, cu mirosul şi cu văzul, alţii simţul tactil, cu văzul şi cu gustul şi tot aşa.

La ce serveşte să construim în 5-D? Lidnstrom propune micul test al “dezasamblării” brandului, pentru a ne convinge că un brand 5-D rezistă şi dacă îi răpeşti logo-ul, sau sunetul, sau forma. Consumatorii îl vor recunoaşte încă după restul trăsăturilor care îl compun. Cu alte cuvinte, cu cât arhitectura unui brand este mai solidă şi se întrepătrunde mai armonios, cu atât există şanse sporite ca acel produs să reziste cutremurelor. Puterea exemplului este o metodă eficientă de explicare a unei teorii. Iar brand-urile sonore şi poveştile lor de succes răsunător sau de eşec fulminant nu lipsesc. Iar ca să verificăm dacă merge aşa numita filosofie a dezasamblării, iată şi un mic exerciţiu: recunoaşteţi brand-ul în ciuda literelor lipsă: No*ia, R*lls R*yce, Mc*onalds, *oca-*ola, Pe*si, M*t*r*la (asta e mai greu, luaţi totuşi în calcul ideea de repetiţie).

Citind cartea lui Martin Lindstrom descoperi o mulţime de lucruri, la care înainte nu te-ai fi gândit şi pe care mulţi nu cred că le bănuiesc. Din seria ştiaţi că, vă puteaţi închipui vreodată că mirosul de maşină nouă se datorează unui parfum care se spray-ază minuţios în interiorul vehiculelor care părăsesc banda de producţie. Sau că greutatea crescută a telecomenzii unui televizor creează în mintea cumpărătorului sentimentul de calitate ridicată? Ori că muzica lentă pusă într-un supermarket sporeşte timpul petrecut la cumpărături şi respectiv suma cheltuită? Nu vă îngroziţi. În fond, povestea asta durează de decenii. Doar nu credeaţi ca morcovii au fost dintotdeauna portocalii nu? Până şi mitul acesta mi-a fost spulberat, când am citit ca de fapt morcovii aveau tot felul de alte culori, mai puţin oranj. Şi că nuanţa aceasta le-a fost atribuită prin modificări generice, de către olandezi, în cinstea principelui de Orania.

O carte necesară arhitecţilor de brand de calitate. Uluitoare şi interesantă, deopotrivă şi pentru consumatorii acestora. Metodele noi de a construi mărci de referinţă în orice domeniu sunt generate de spirala infinită a invenţiilor tehnice. Suntem într-o tranziţie continuă, canalele media se diversifică în fiecare zi, revoluţia tehnologică se perpetuează într-un ritm ameţitor. Cum altfel am putea procesa cantitatea imensă de date cu care suntem bombardaţi, dacă ni se oferă doar frânturi? Şi atunci, cu cât mai mult suntem integraţi brandului, cu atât mai mult devenim consumatorii săi fideli. Brandul este asemenea unui animal care trăieşte în junglă. Dacă nu se adaptează noilor condiţii, va muri.

Scris de Măriuca Macovei

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Gregory David Roberts
Rating:
Editura:All
Anul apariţiei: 2009
Traducători: Raluca şi Christian Tănăsescu
1120 de pagini, 2 volume
ISBN:978-973-724-129-0
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Pentru inimi

Aşa aş descrie cartea masivă, în două volume şi aproape 1200 de pagini a lui Gregory David Roberts. Titlul sună ca o incantaţie. Coperta înfăţişează un Taj Mahal întunecat, grandios, captivant. Un ochi atent va găsi însă în colţul copertei, în dreapta sa, cealaltă faţă a incredibilei Indii. Faţa miliardelor de locuitori ai străzilor şi mahalalelor, care trăiesc de pe o zi pe alta, uneori de pe o oră pe alta. În miezul acestei lumi, urmărim devenirea personajului principal, care poartă de-a lungul romanului multe nume, parcă încercând să ajungă la acea identitate care să îl definească perfect. Aventurile fugarului care ajunge în India încep, deloc întâmplător aşadar, cu o identitate falsă: aceea a unui neozeelandez pe nume Lindsay. Dar el e adoptat rapid de inimosul său ghid Pabraker, care îl botează cu un nume hindi, Linbaba. La scurt timp după primele contacte cu lumea Bombayului, el însuşi o cultură în sine, Lin se retrage în marile aşezări rurale indiene. Într-o incursiune în satul natal al ghidului, devenit acum cel mai bun prieten, Linbaba este rebotezat, şi se reîntoarce ca Shantarm (însemnând „om al păcii” sau „om al păcii lui Dumnezeu”). Pe măsură ce urcă treaptă cu treaptă în traseul iniţatic, se schimbă nu doar numele, ci şi configuraţia sa sufletească şi mentală. Faptele curg ca o cascadă peste personajele acestei cărţi.

Cum altfel ar putea fi oare viaţa în India, dacă nu exact ca un fluviu masiv care mătură peste destinele atâtor oameni, ca ploile musonice ce inundă totul pentru a da o viaţă nouă. Ca o luptă pentru supravieţuire ce le acutizează trăsăturile de caracter, atât pe cele negative, cât şi pe cele pozitive. Aceşti oameni sunt cu adevărat nişte supravieţuitori. Iar pentru ei, nimic nu e cu jumătate de măsură. Iubirea e din toată inima, se împlineşte cu bucurii şi se desăvârşeşte cu suferinţă, se cântă în orice moment şi se dansează, dintr-un preaplin sufletesc autentic. India este un mare recipient în care se amestecă sute de gusturi, culori şi arome, mentalităţi, culturi şi religii. Ele nu se confundă şi nu se diluează. Ci coexistă în straturi, asemenea unui cocktail exotic, temeinic orânduit de către creatorul său. Şi în centrul lor, cea mai pregnantă dintre toate, care dă un sens şi un spirit comun tuturor celor pe care îi primeşte şi cărora le dă un sens al vieţii, stă indestructibilă, milenară, India – inima tuturor acestor oameni.

Viaţă şi moarte. Iubire şi trădare. Căsătorii şi înmormântări. Deznădăjduire şi speranţă neţărmurită. Personajele principale ale romanului, cele în jurul cărora se complică acţiunea atât de elegant construită, sunt toţi nişte proscrişi, fugari din faţa problemelor vieţii, pe care destintul îi aduce împreună pentru a se redescoperi şi în cele din urmă, pentru a muri sau a trăi, izbăvindu-se. Locul întâlnirilor, al petrecerii atâtor momente împreună pentru această gaşcă veselă dar foarte serioasă totodată este restaurantul La Leopold. Aici îşi fac veacul Didier, Vikram, Karla, Ulla, Modena, Maurizio şi alţii. Oameni, cum altfel, de toate naţiile, atât de dferiţi dar care strâng cercul în jurul lor, formând prietenii şi pasiuni tulburătoare. Cupluri se fac şi se desfac pe parcursul celor 1200 de pagini, prieteniile se trădează şi se frâng, altele noi se înfiripă, gaşca se schimbă, apar oameni noi, cei vechi se risipesc. Shantaram cunoaşte decăderea şi gloria, iubirea şi suferinţa, stă în apropierea morţii simţindu-i nu de puţine ori răsuflarea rece ca gheaţa. Curios lucru, dar m-am suprins citind această carte plină de miez, cu răbdare şi nedorind să scap niciun cuvinţel.

Vino în lumea mea

Ne spune autorul. Descrierile lui foarte frumoase, de un lirism baroc, dar şi extrem de minuţioase sunt motive pentru a ne plimba prin bazarul incredibil şi roitor al Bombayului. Mirosim aromele şi mâncărurile condimentate, gustăm dimpreună cu el din băuturile foarte dulci sau gustările iuţi şi picante, palpăm sariuri şi şaluri din mătăsuri fine, viu colorate. Pare un basm. Ne ridicăm suav de la pământ dar suntem repede traşi înapoi în mundan. Intrăm în mahalale împuţite, ne strângem la atingerea şobolanilor mari cât o pisică, ne chircim atacaţi de câini vagabonzi flămânzi, tremurăm de frică la vederea leproşilor, ne îngreţoşăm când dăm de duhoarea latrinelor oriunde ar fi ele. Ne plimbă prin bazaruri şi ne înghesuie în aglomeraţia cruntă a mijloacelor de transport în comun. Mirosul transpiraţiei şi al murdăriei ne intră cu violenţă în nări.

Autorul ne permite să ne şi relaxăm la aprinderea unei pipe cu charras, haşiş de cea mai bună calitate provenit din regiunea Kashmir, sau să savurăm un ceai foarte dulce, care se bea printr-un cub de zahăr. Autorul ne cheamă să venim în lumea lui, pe care o iubeşte atât de mult. Declaraţie de iubire pentru acest loc, pentru oamenii săi. Sfinţi vii, umblători, îşi revarsă binecuvântările, spiritualul se găseşte uşor şi aproape la tot pasul, incubând în profan. Intri în curţile schiturilor, Sfinţii Părinţi te acoperă cu binecuvântarile lor, mângâindu-te tandru pe cap. Este copleşitor. Cu cât de scufunzi mai adânc în această lume, şi devii parte din ea, iari ea, la rândul ei, devine parte din tine, cu atât frumuseţea ei nepământeană ţi se relevă. Lasă-te înghiţit, rumegat, digerat şi absorbit de această lume. Primeşte-o în suflet şi în minte. Cedează-i. Şi îi vei aparţine în totalitate.

Acţiune!

Căci de acţiune nu ne putem plânge. 1200 de pagini care aleargă una din alta, ca la cursa de predare a ştafetei. Persoanjele se complică, intră în belele, fac puşcărie, o lume crudă negvernată aparent de nicio lege. Filantropie, implicare socială, căldură, fărădelegi. Cursa vieţii, cu suişuri şi coborâşuri. Devenire şi revelaţie. De la mahalale, unde să fii sărac lipit pîmântului nu mai e doar o figură de stil, până la palatele opulente în care bogaţii îşi duc un trai îndestulat. Autorul nu face niciun compromis atunci când ne prezintă lumea Bombayului. Golanii, prostituatele, hoţii, narcomanii, mercenarii, capii lumii interlope, autorităţile, coexistă armonios. Din când în când apar blocaje în această imensă reţea umană, şi atunci ele sunt reglate printr-o lecţie dură. Asasinate, încarcerări lipsite de temei legal, bătăi crunte, lecţiile se predau cu duritate aici. Ce e mai bun şi ce e mai rău din tot ce există. Asta găsim în cartea lui Gregory David Roberst. Cu adevărat, o carte bogată, o experienţă memorabilă, care te îmbogăţeşte.

Contrastele nu te blochează, ci te pun pe gânduri, atrenând mecanisme ale minţii ce se descătuşează şi descoperi lucruri noi chiar despre tine însuţi. Niciodată nu ştii de câte eşti în stare până când nu ajungi în situaţii limită. Nimeni nu poate spune cu certitudine: niciodată nu am să…. Deseori am zambit citind această carte. Şi m-am trezit adresându-mi tot felul de întrebări “existenţiale”. Care e limita cea mai de jos a fiinţei umane? Am fi în stare să trăim în aceleaşi condiţii? Câte sacrificii trebuie să facă şi ce sentimente are un părinte care aduce pe lume un copil în această lume, ştiind că va trebui să-l crească în acele condiţii? De cele mai multe ori, problemele complicate au răspunsuri simple. Chestiunea se tranşează revenind la bazele existenţei umane. Ce ar fi de preferat, aşadar, o existenţă chinuită, grea, murdară, dar care îţi oferă şi ocazia de a gusta din bucuriile şi plăcerile vieţii, sau niciun fel de existenţă? Viaţa acolo este trăită pe marginea prăpastiei, on the edge, clipă de clipă. Cu toate astea, oamenii aceia nu sunt cu nimic mai puţin fericiţi decât să spunem un cetăţean din Europa Occidentală, care trăieşte în confortul unui apartament, are maşină şi casă de vacanţă. Tendinţa iniţială este de a ne oripila şi apoi de a compătimi aceşti oameni care nu beneficiază de confortul unui trai occidental. De ce ai nevoie cu adevărat pentru a fi fericit? Uneori mai puţin înseamnă mai mult. Şi vice versa. De pe marginea prăpastiei poţi să cazi, sau poţi să te înalţi. Calea ţi-o alegi singur.

Ca un om care a fost interesat de studiul diversităţii culturale, sunt perfect de acord cu conceptul de relativism cultural. Practic nu putem compara două culturi diferite, între ele. Ceea ce este bun pentru mine, poate părea de neconeput pentru altcineva, provenind dintr-o cultură diferită de a mea. Iar ca cetăţean european, care se bucură de luxul apei curente, şi a miilor de alte facilităţi pe care civilizaţia ni le-a adus, mă intreb oare, cu ce costuri achităm aceste progrese ale tehnologiei moderne. Şi mă gândesc că, deşi modelul cultural european a dominat multă vreme lumea, pe termen lung, nu sunt atât de sigură ca este cel mai de succes model. Am sentimentul că, patternul pe care îl nasc civilizaţiile orientale, ele însele cu mult mai vechi de altfel decât cel european, se vor dovedi şi mai rezistente, şi chiar mai convingătoare în viitorul apropiat. Lecţia pe care o dă India este fantastică. Aici convieţuiesc zilnic hinduşi, musulmani, creştini, budişti, persani zoroastrieni, jainişti, animişti, în unele dintre cele mai aspre condiţii. Conflictele sunt iminente. Dar experienţa acestor oameni i-a învăţat preţioasa lecţie a toleranţei. Cea care a dus la solidaritate, nu la dezbinare şi anihilare. De aceea poate, cea mai importantă lecţie pe care am reţinut-o din această carte, este cea a toleranţei. Fără ea, cu adevărat rasa umană nu are şanse de supravieţuire.

O dragoste mare, întinsă, nesfârşită

„Acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar cea mai mare dintre toate este iubirea”(1Cor13,13). Deseori personajele cărţii abordează subiecte importante de filosofie. Ce e iubirea? Ce e suferinţa? Ce e binele? Ce e răul? Care este sensul ultim al vieţii? Unitatea în complexitate. Universul, spune Abdel Khader Khan, o figură importantă a cărţii, tinde spre complexitatea lui ultimă, sau, dacă nu ne dranjează să o numim aşa, spre Dumnezeu.

Aceasta este declaraţia de iubire supremă pe care o putem repeta la nesfârşit în sufletele noastre. O carte despre India şi despre iubirea şi recunoştinţa profundă pe care autorul, care trăieşte acolo, şi-o arată prin aceste pagini. O declaraţie de dragoste mare, întinsă, nesfârşită pentru toţi oamenii care compun această lume. O carte asupra căreia încă se dezbate în ce măsură este autobiografică, un roman ce urmează să fie ecranizat în curând, un bestseller internaţional care merită atenţia noastră, pentru că ne va răsplăti cu vârf şi îndesat pentru efortul de a parcurge aceste pagini.

Scris de Măriuca Macovei

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Angela Hatton
Rating:
Editura: All

(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Aceasta nu este o carte pentru cei care cred că nu au nici o lacună. Cum nu este nici pentru aceia care cred că ideea e mai importantă decât felul cum o susţii. Şi nici nu îi vizează pe acei agenţi de vânzări ori manageri care: a) fie nu doresc să afle metode noi de îmbunătăţire a discursului; b) fie nu sunt interesaţi să îşi maximizeze profiturile făcând uz într-o manieră optimă de resursele pe care le au la dispoziţie; sau c) nu înţeleg absolut deloc utilitatea unui bun management al relaţiilor cu clienţii.

Pentru restul lumii, cea neinclusă în categoriile enumerate mai sus, cartea Angelei Hatton este un curs perfect de comunicare eficientă, persuasivă şi argumentativă, un manual îndrumător despre cum să îţi fidelizezi clienţii şi să te asiguri că ai mereu conturi fierbinţi, cu câştiguri constante în timp, şi totodată ea reprezintă ghidul util de management pentru obţinerea avantajului competitiv, pe o piaţă în care bătălia nu se mai dă de ceva vreme pe tărâmul avantajelor tehnologice, ci în cel al relaţiilor cu clienţii.

Astăzi, privim cum relaţiile economice se schimbă. Consumatorii aleg mai puţin pe baza avantajelor tehnologice – uşor de copiat de către orice producător – ale produselor, şi mai mult bazându-se pe emoţii şi sentimente. Angela Hatton ne pregăteşte pe parcursul a 11 capitole pentru reuşita în afaceri. Ne învaţă să înţelegem empatic nevoile clientului: “Cunoaşte-ţi clientul cum te cunoşti pe tine însuţi”, îndeamnă ea. Întocmeşte cercetări de piaţă aprofundate, studiază concurenţa şi formulează predicţii, oferă-i clientului tău nu doar soluţia unei probleme cu care se confruntă, ci şi o abordare creativă în aplicarea acelei soluţii. Fii stăpân pe tine şi formulează fiecare comunicare astfel încât ea să vândă. Alege omul potrivit pentru susţinerea prezentărilor, alege formula perfectă de abordare a clientului, nu lăsa să îţi scape nimic de sub control. Fă-ţi un plan de afaceri şi reconfigurează-ţi permanent traseul în piaţă în funcţie de obiectivele tale. Mai presus de orice monitorizează toate aceste procese şi testează, testează, testează. Într-un singur cuvânt: perfecţionează-te!

Realitatea este asta: o idee bună nu se vinde singură. Nu e de ajuns să fii genial, dacă faci literatură de sertar. Orice comunicare trebuie să funcţioneze ca un agent de vânzări. Ne lipsesc timpul şi resursele umane să acoperim cererea? Atunci trebuie să învăţăm cum să nu lucrăm pentru anumiţi clienţi. Niciodată nu spune NU. Dacă nu îi poţi oferi tu însuţi ceea ce are nevoie, recomandă-i pe altcineva care să îi răspundă la solicitări. Adevărul este că oamenii au memorie lungă şi nu uită niciodată un favor pe care i l-ai făcut, sau dimpotrivă, momentul când l-ai refuzat. Sigur că nu există reţete perfecte, fixe şi că, uneori mai intervin şi situaţii neprevăzute. Angela Hatton ne consiliază cu prietenie şi în câteva situaţii de criză.

Această carte mai are o calitate majoră, dincolo de faptul că pe fiecare pagină găseşti ceva interesant, de reţinut sau de conspectat. Şi anume, limbajul în care este scrisă. Nu este un manual stufos, doct şi plictisitor de economie. Ea este gândită şi scrisă într-o manieră accesibilă, potrivită atât pentru începătorii în business, cât şi pentru specialiştii în marketing. Deşi la prima vedere pare o carte de citit la birou, cu pixul în mână şi notesul aproape, puteţi să fiţi convişi că nu vă va pune probleme la lecturare. Sunt încântată să descopăr dincolo de utilitatea acestei cărţi, stilul precis, clar, simplu al scrisului. Cartea Angelei Hatton este “de avut” în bibliotecă, pentru că puteţi conta pe ea ca pe sfatul unui prieten de încredere. Citind-o, am căpătat convingerea că, fără această lectură aş fi avut mai puţine şanse să parcurg cu succes distanţa dintre mine şi un potenţial client.

Iar acum închipuiţi-vă că sunteţi pentru prima dată faţă în faţă cu un potenţial partener de afaceri. Aveţi nu mai mult de 2 minute ca să îl convingeţi să vă cumpere. Credeţi că aţi reuşi să faceţi asta, aşa cum te ştii acum, fără să îţi dezvolţi anumite abilităţi? Dacă da, atunci nu vă recomand să cumpăraţi această carte. Dacă însă aveţi anumite îndoieli, acum e momentul să lăsaţi această nesiguranţă în urmă şi să luaţi această carte în mână. Lectură plăcută şi vânzare bună!

Scris de Măriuca Macovei

(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Valerio Massimo Manfredi
Rating:
Editura: All

Răsturnări de situaţie, fir narativ bine condus, acţiune în ritm alert. Cu alte cuvinte, un roman palpitant, surprinzător, semnat Valerio Massimo Manfredi. Primul roman cu acţiune contemporană semnat de acesta, care se desfăşoară în Grecia anilor ‘70 şi ‘80. Mai multe personaje credibil construite, a căror destine se încrucişează într-un joc periculos, sângeros şi cu semnificaţii profunde.

Mişcarea de revoltă a studenţilor greci din Politehnică duce la moartea lui Heleni, o tânără studentă îndrăgostită de un italian, Claudio Setti. În umbulzeala creată de atacul armatei asupra Universităţii, Claudio şi prietenii săi cei mai buni – Michel şi Norman -, caută refugiu în beciul Muzeului Arheologic Naţional, prin bunăvoinţa lui Aristotelis Malidis pe care îl întâlnesc absolut din întâmplare ascunzându-se tot acolo.

Pentru a afla cine este Aristotelis Malidis trebuie să ne întoarcem la primele pagini ale cărţii, pentru că Ari a ajuns în subsol la indicaţiile date cu ultima suflare de maestrul său, profesorul Periklis Harvatis. Sarcina lui era să ascundă un obiect extrem de preţios, proaspăt descoperit de profesor cu preţul vieţii sale, în timpul săpăturilor organizate în grotele de la Dirou: vasul de aur al lui Tiresias, care spunea povestea neştiută a lui Ulise, continuarea posibilă a Odiseei.

Cei doi tineri îndrăgostiţi ajung în arestul poliţiei politice după ce unul dintre prietenii lor cei mai apropiaţi îi “toarnă”, dovadă a lipsei sale de caracter dar şi de rezistenţă în faţa metodelor de presiune din partea autorităţilor. Disperat să o salveze pe Heleni, Claudio e forţat să asiste la troturarea ei de către anchetatori. El însuşi e salvat in extremis de la execuţie de către un personaj misterios, doar pentru a fi folosit de către acesta ca armă de răzbunare, într-un scenariu bine pus la punct, cândva zece ani mai târziu.

Peste zece ani de la confruntările sângeroase ale studenţilor cu poliţia politică, adică în 1983, Caludio este contactat din nou de personajul misterios care l-a salvat. Acesta îi propune să îşi răzbune iubita ucisă de torţionari, deşi Caludio nu este el însuşi un ucigaş cu sânge rece. Îl manipulează, îl foloseşte ca pe o unealtă. În paralel, comiterea acestor crime are o semnificaţie ritualică. Ele sunt parcă un corespondent al poveştii de pe vasul lui Tiresias, despre un sacrificiu ritualic important. Profeţia e pe cale să se împlinească.

Va fi Claudio orbit de dorinţa sa de răzbunare? Va îndrăzni să îî ucidă pe torţionari dar şi pe proprii amici, care au trădat? Sunt atâtea întrebări care îţi vin în minte pe măsură ce parcurgi paginile cărţii şi eşti nerăbdător să afli dacă ai avut dreptate sau te-ai înşelat în presupunerile tale. Cam ca atunci când citeşti cărţile Agathei Christie, întrebându-te fireşte, care o fi adevăratul criminal.

Într-un roman ce te ţine cu sufletul la gură, Manfredi ne propune o coborâre în infern alături de eroii romanului său, de unde nu te poţi întoarce fără să sfidezi zeii. Ultima oază de consolare pentru nişte oameni care nu sunt capabili să îşi reia cursul normal al vieţii, bântuiţi de remuşcări sau de obsesia răzbunării, oameni care “au prea mult trecut, şi prea puţin viitor”, aşa cum spune personajul Heleni la un moment dat. Mie mi-a plăcut şi mă declar captivată de această carte a lui Manfredi, o reuşită din punctul de vedere al construcţiei narative şi suficient de impredictibilă, astfel încât să mă ţină prinsă până la final. Pentru iubitorii genului poliţist şi nu numai, va fi o lectură plăcută.

Scrisă de Măriuca Macovei

Carti de acelasi autor

• Tiranul
• Armata pierdută
• Talismanul Troiei
• Ultima legiune

Autor: Valerio Massimo Manfredi
Rating:
Editura: All
(ediţia în limba engleză)

Istoria este una dintre pasiunile mele. Nu şi romanele istorice. Prefer cărţile groase (cărămiduţe, aşa cum îmi plăcea să le numesc), erudite, bogate în referinţe şi note de subsol, acestor naraţiuni uşor romanţate şi pe alocuri siropoase. Cu toate acestea, găsesc unele merite acestei categorii de scriitură. Unul dintre ele este că, asemeni documentarelor de pe Discovery Channel sau National Geographic ce abundă în reconstituiri 3D, şi romanele istorice ne pot oferi o reconstituire facilă a vremurilor demult apuse.

Valerio Massimo Manfredi s-a specializat în acest sens. Tiranul ne înfăţişează povestea lui Dyonisios I al Syracuzei, un iscusit războinic, înzestrat cu abilităţi organizatorice pe măsură, care preia puterea şi îşi impune domnia autoritară asupra coloniei greceşti din Sicilia. Tirania nu e o meserie prea simplă. Trebuie să arăţi o determinare de nestrămutat, să fii un om de acţiune, un om al armelor. Manfredi încearcă să ne facă un portret amplu al lui Dyonisios, de la copilul care a crescut pe stradă încăierându-se, până la tânărul general incapabil să se împace cu poziţia de subaltern, tânjind să preia conducerea, să fie lider.

Contextul în care se desfăşoară acţiunea romanului este foarte agitat. Cartaginezii atacă permanent coloniile greceşti din Sicilia, mici orăşele destinate comerţului, construite prin trudă. Împotriva lor este greu să te ridici, mai ales că toate aceste cetăţi sunt dezbinate. Modul prin care poţi să rezişti, crede Dyonisios, este printr-o domnie fără echivoc a voinţei unui tiran, care să impună o strategie clară, precisă, şi astfel să învingă şi să supravieţuiască. Dominanta lumii antice este cruzimea. Luptele sunt atroce, adevărate măceluri, carnagii de neimaginat, urmate de dezlănţuirea unor represalii groaznice asupra supravieţuitorilor. Intrigile se pedepseau şi ele prin anihilarea fizică a adversarilor. Totul era o chestiune de viaţă şi de moarte.

Dyonisios se remarcă prin perseverenţă. După o primă încercare eşuată de preluare a puterii, se regăseşte aproape în faţa morţii. Supravieţuieşte ca prin miracol dar persoanele dragi lui suferă un sfârşit îngrozitor de violent şi nedemn. Poate pentru că nu mai avea nimic de pierdut, după răzbunarea acestor cruzimi tot prin vărsare de sânge, Dyonisios pune mâna pe putere în mod legal. Este ales în funcţia de comandat suprem al armatei. Avându-i alături pe camarazii săi de încredere, dar şi membri de familie, îşi asumă destinul de a deveni un tiran gata să restaureze ordinea, să conducă cu o mână de fier. Cetăţenii câştigă securitate şi pace, în schimb.

Dar puterea corupe. Cealaltă faţetă a unei asemenea conduceri autoritare este suspiciunea tot mai cescândă, vecină cu paranoia, frica de asasinate şi comploturi, care îl fac să îşi exileze fratele şi pe cel mai bun prieten, să ordone presecuţii masvie sau anchete în rândul “frăţiilor” din cetate, să se izoleze în cele din urmă de toată lumea. Tiranii întotdeauna sfârşesc singuri. Fie pentru că se autoizolează, fie pentru că oamenii din jur găsesc raţionamentele şi alegerile lor ca fiind insuportabile, injuste, crude.

Tiranul a deviat. Seamănă teroare, conduce armate în bătălii sângeroase, visează un vis de glorie şi mărire. Manfredi nu ne lasă să îl judecăm prea aspru totuşi, şi ni-l schiţează ca pe un om care, sub presiunea morală a datoriei de a salva şi asigura dezvoltarea cetăţii sale, e nevoit să îşi blocheze sentimentele, să nu le dea curs. În câteva circumstanţe, el îşi dezvăluie sufletul cald, plângându-şi fratele mort în luptă sau preocupându-se cu acte artistice, literare. Dyonisios a fost un mare conducător chiar dacă asta înseamnă că a fost un mare tiran. Cert este ca el a “făcut” istorie şi că în timpul domniei sale Syracuza a cunoscut o perioadă de dezvoltare fără precedent. Din nefericire, visul de glorie s-a năruit odată cu moartea marelui tiran. O moarte nedemnă, prin otrăvire, victimă a unui complot, şi nu una onorabilă, pe câmpul de luptă. Fără un urmaş care să îi moştenească abilităţile de lider, visul de supremaţie a coloniei greceşti a sucombat.

Cartea lui Manfredi respiră un parfum greu, îmbibat de istorie. Un aer greu al trecutului. Este un roman fără îndoială bine documentat. Personajele sale par desprinse din miturile antice dar sunt nişte eroi în carne şi oase ai vremurilor lor. Iar Manfredi izbuteşte să îi construiască în aşa fel încât să ne prezinte partea lor sensibilă, umană cu care să rezonăm mai uşor.

Scrisă de Măriuca Macovei

Carti de acelasi autor

• Oracolul
• Armata pierdută
• Talismanul Troiei
• Ultima legiune