Titlu: Onoarea pierdută a Katharinei Blum
Autor: Heinrich Boll
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2003
Traducere: Mariana Șora
Numar pagini: 156
ISBN: 973-50-0357-0

(ediţia în limba engleză)

Cum s-ar cuveni să reacţionezi când devii ţinta calomniilor unui ziar de scandal? Să-ncerci să explici, să dezminţi? - dar ziarul respectiv răstălmăceşte orice vorbă, iar gazetele serioase n-au cititori. Să faci acţiune-n justiţie? - poţi încerca, dar ziarul are proptele la poliţie, în mediul politic şi economic. Să păstrezi liniştea, încrezându-te în cugetarea lui Twain "puţine sunt calomniile care rezistă la presiunea tăcerii"? - o atitudine superioară, fireşte, dacă poţi să-nduri noroiul cu care eşti împroşcat zi de zi.

Nu putem şti sigur dacă variantele astea le-o fi avut în vedere şi Katharina Blum, eroina povestirii lui Heinrich Boll, fiindcă naratorul priveşte din exterior, construindu-şi povestea pe baza unor procese verbale şi a mărturiilor terţilor. Cert este că dacă s-a gândit la aceste posibilităţi, ea le-a găsit nesatisfăcătoare, aşa cum cred că le consideră toţi cei care-i citesc- cu indignare- povestea.

Katharina este o tânără menajeră atrăgătoare, serioasă şi hotărâtă, provenită dintr-o familie săracă şi chinuită, în care a aflat din copilărie ce-nseamnă munca. Ea reuşeşte să depăşească limitele impuse de lumea mică şi plină de prejudecăţi în care a crescut, părăsindu-şi pe rând familia şi soţul şi stabilindu-se-n final într-un mare oraş; aici, prin forţe proprii dar şi cu ajutorul unor familii pentru care lucrează şi care-o îndrăgesc, reuşeşte să-şi ia un apartament şi chiar şi o maşină la mâna a doua. Prea mult timp pentru plăceri nu are, luându-şi cât de multe angajamente poate şi ocupându-se în rest de propria casă, simbolul reuşitei sale. Katharina are o viaţă mică şi liniştită.

Cu siguranţă deci că e foarte surprinsă când, de-ndată ce-şi găseşte dragostea mult aşteptată, se trezeşte săltată de poliţie şi dusă la interogatoriu pentru favorizarea infractorului-iubitul ei este un urmărit general. Mai mult, devine subiectul de prima pagină al unei publicaţii de scandal, care pornind de la informaţii scurse din poliţie construieşte un întreg foileton senzaţionalist, ale cărui ingrediente "jurnalistice" sunt minciuna, trunchierea, deformarea şi născocirea. Viaţa mică şi obişnuită a Katharinei este aruncată sub reflector, întoarsă pe toate feţele şi transformată-n povestea unei adevărate infractoare ale cărei mijloace curente sunt seducţia, frauda şi cinismul. Personaje infame din trecutul ei trist ies la iveală ca să pună umărul la murdărirea celei care îşi depăşise condiţia; în acelaşi timp, oricine are curajul să-i ia apărarea este fie ignorat, fie răstălmăcit, fie transformat în subiect suplimentar.

Aşa că această tânără, discretă şi cuviincioasă în viaţa privată, harnică, chibzuită şi riguroasă în cea profesională, vede cum onoarea pe care şi-o păzise şi care îi ghidase alegerile în viaţă îi este călcată-n picioare, fără motiv şi fără putinţă de apărare. În lipsa vreunei alte alternative acceptabile, Katharina îl omoară pe reporterul care intrase cu bocancii în viaţa ei.

Mai mult decât vorba rostită, cuvântul scris, care poate fi citit şi recitit, păstrat şi răscolit, are în faţa omului obişnuit greutatea şi autoritatea care impun respect şi încredere. Însă cuvântul care răspândeşte idei, principii, adevăruri şi cugetări, poate transforma cu aceeaşi autoritate invenţia în fapt şi minciuna în adevăr, distrugând vieţi şi îngenunchind idealuri. Iar mizeria pornită din mâna scriitorului se lipeşte în egală măsură de calomniat şi de cititori. Te simţi murdar citind Onoarea pierdută a Katharinei Blum şi deşi dincolo de finalul cărţii, pe eroina principală o aşteaptă ani buni de închisoare, cititorul-judecător este cel care o achită, pe motiv de legitimă apărare.

Scris de Mihai Călin

Titlu: În ce merde te bagă dragostea
Autor: Stephen Clarke
Rating:
Editura: RAO
Anul aparitiei: 2008
Traducere: Veronica Tomescu
Numar pagini: 448
ISBN: 978-973-103-744-8

Paul West, personajul lui Stephen Clarke din Un an în merde, revine cu noi aventuri pe tărâm francez cu În ce merde te bagă dragostea. Englezul continuă acţiunea de unde a lăsat-o la sfârşitul primului volum, povestindu-şi peripeţiile antreprenoriale, aventurile amoroase şi zbuciumele sufleteşti. I se oferă astfel pretextele pentru a radiografia particularităţile nesănătoase, revoltătoare, curioase sau amuzante ale ţării de adopţie- se confruntă rând pe rând, cu poliţia rutieră ilogică (o fi altfel pe vreundeva?), cu familia suspicioasă a iubitei, cu moravurile uşoare ale femeilor căsătorite, cu trândăvia meseriaşilor, cu snobismul franţuzesc de-acasă şi din deplasare, cu birocraţia în afaceri, cu neprofesionalismul angajaţilor, cu ciudăţeniile sistemului de asigurări sociale, cu dificultăţile de comunicare şi prejudecăţile. Toate astea ar oferi suficient material pentru o lectură foarte agreabilă.

Numai că vrând probabil să repete cât mai repede succesul din Un an în merde, autorul livrează o carte plictisitoare, cu un umor chinuit, gros şi răsuflat, rareori înlocuit cu poante inspirate şi metafore amuzante. Este în continuare obsedat (de unde si titlul cărţilor) de fecalele de câine care, chipurile, sufocă Parisul (mai bine se plimba un pic prin Bucureşti) şi ne îmbogăţeşte cunoştinţele de franceză inventariind expresiile ingenioase legate de excremente din limba lui Voltaire; preocupările astea mie îmi par mai degrabă patologice decât comice. Rareori te aştepţi de la un roman umoristic din zilele noastre să aibă cine ştie ce subiect, dar când nici menirea lui de-a te face să râzi nu e-ndeplinită satisfăcător, te izbeşte şi mai tare subţirimea intrigii.

Una peste alta, o continuare neinspirată a unei prime cărţi ce părea să-l transforme pe Stephen Clarke într-o variantă urbană a lui Peter Mayle, britanicul care de douăzeci de ani face furori cu cărţile savuroase, idilice, stilate şi instructive despre peripeţiile sale prin sătucele din Provence. Deşi vorbim teoretic despre nişte scrieri de acelaşi calibru subţirel, diferenţa între ele este ca de la Fraţii Marx la Ţociu şi Palade, ca de la rahatul turcesc la... merde.

Scris de Mihai Călin

Malstrom este povestea unei vechi, onorabile şi bogate familii care se prăbuşeşte în urma speculaţiilor financiare scăpate de sub control, antrenând pe lângă ea, ca într-un vârtej, mai toate familiile şi afacerile locale. Crahuri -mai mici sau mai mari- au tot fost de când există banul, asta ajungi să realizezi citind acest roman scris cu mai bine de o sută de ani în urmă. Înveţi însă în acelaşi timp că un eveniment atât de dramatic cum este falimentul poate fi prilejul reclădirii vieţii pe baze sănătoase, că tot răul poate fi spre bine- încorsetaţi de statutul lor, de convenţiile care se aplicau în acele vremuri cu precădere celor înstăriţi, membrii familiei Foss descoperă în final libertatea şi independenţa pe care ţi le dau o viaţă simplă şi corectă, în care sufletul îşi recâştigă locul ocupat atâta vreme de bani. O lecţie ca aceasta poate fi utilă în vremurile tulburi prin care trecem.

Condamnat pe viaţă urmăreşte istoria unui copil din flori crescut departe de dragostea maternă, în casa unor străini abuzivi care-l privează de afecţiune, ocrotire şi înţelegere în primii ani ai vieţii. Cu toate nedreptăţile de care se izbeşte încă din leagăn, el încearcă să răzbească; caută munca cinstită şi iubirea de care a fost mereu lipsit, în ciuda unei vieţi care nu i-a dat nimic pe tavă şi a unei lumi dispreţuitoare şi pline de prejudecăţi, pe care el însuşi se încăpăţânează totuşi s-o creadă bine orânduită. Însă atunci când i se zădărniceşte singura speranţă de fericire, el ajunge în fine să-şi asume rolul ce-i fusese hotărât de la bun început, primind şi oficial condamnarea cu care în fapt se născuse. Lumea are nevoie de îngeri şi demoni şi de multe ori şi-i creează ea însăşi şi pe unii, şi pe ceilalţi.

Scris de Mihai Călin

Titlu: Prima dragoste, ultima dragoste
Autor: Romain Gary
Rating:
Editura: RAO
Anul aparitiei: 2007
Traducere: Marcel Aderca
Numar pagini: 384
ISBN: 978-973-103-403-4

Mulţi dintre noi ne petrecem tinereţea sau chiar întreaga viaţă căutând Marea Dragoste descrisă în atâtea cântece, filme şi cărţi, dragostea aceea pură şi înălţătoare, care să ne îndemne la fapte deosebite, să ne facă mai buni şi să ne împlinească existenţa, fără să ne dăm seama decât mai târziu că ceea ce căutam era de cele mai multe ori lângă noi de la bun început, de când am venit pe lume.

Cartea lui Romain Gary, Prima dragoste, ultima dragoste, este romanul unei astfel de iubiri. Este în aceeaşi măsură o autobiografie a autorului şi o biografie a mamei sale- femeia care, părăsită de soţ şi gonită din Rusia natală din cauza originii evreieşti, se dedică în întregime fiului său, care va rămâne de aici încolo, singurul bărbat din viaţa ei. Ea-şi adună resturile vieţii distruse şi ale visurilor sfărâmate, şi-şi clădeşte noi ambiţii, noi idealuri, dar nu pentru sine, ci pentru copilul său. Zi de zi se luptă cu sărăcia şi nedreptăţile existenţei, trăgându-şi energia din privirea fiului său, pe care-l fereşte de griji şi nevoi şi în jurul căruia făureşte un univers plin de veselie şi afecţiune, poveşti frumoase şi visuri măreţe. Femeia ale cărei proprii aspiraţii artistice au fost năruite caută fără încetare semne ale geniului băiatului, ghicind în el, rând pe rând, un dansator la fel de mare ca Nijinski, un violonist de talia lui Menuhin, un cântăreţ de operă precum Şaliapin; el învaţă astfel, încă din copilărie, să nu se mulţumească cu puţin, ci să ţintească spre stele.

Timpul trece peste amândoi, iar drumul comun, început în Rusia şi continuat anevoios prin Lituania şi Polonia ajunge în fine în Franţa, tărâmul faptelor eroice şi al oamenilor iluştri, ţinta viselor naive ţesute de mamă şi însuşite de copil. Uneori jenat, alteori înciudat, odată ce se maturizează, de dragostea ei copleşitoare, el ştie totuşi să o aprecieze cum se cuvine, pe măsură ce ajunge să cunoască oameni ce trec prin viaţă cu sufletul ciuntit de lipsa iubirii materne. Şi inţelege, când anii încep să se adune peste chipul şi sănătatea ei, că-i este dator să devină omul pe care ea l-a crescut să fie, justificând astfel anii de sacrificii şi viaţa ei ratată. Constatând cu umor dar şi regret lipsa oricărui talent ca balerin, cântăreţ, actor sau sportiv, el se hotărăşte să caute gloria literară şi aspiră, totodată, la cariera diplomatică şi cea militară la care visează mama lui, admiratoare naivă a lui D"™Annunzio şi-a lui Vronski din Anna Karenina.

Dând el însuşi piept cu viaţa, copilul de altădată, devenit adolescent şi apoi adult, constată că lumea e înrobită de prostie, ură, prejudecăţi şi meschinărie, dar nu primeşte această descoperire cu descurajare, ci dimpotrivă, cu hotărârea de a o schimba, de a o transforma într-o realitate demnă de sacrificiile mamei sale. Acesta devine crezul său, pe care-l urmează şi cu stiloul, dar şi cu arma-n mână. Oamenii mari se remarcă în împrejurări deosebite, iar Gary luptă pentru Franţa sub comanda lui de Gaulle cu patriotismul pe care numai un naturalizat îl poate avea şi cu încrederea pe care i-o dă, pe calea gândului, bătrâna lui mamă- scrisorile ei îl îmbărbătează şi îi insuflă curajul, hotărârea şi inspiraţia cu care ea însăşi trecuse prin viaţă. Sfârşitul războiului îi aduce onoarea militară, gloria literară şi debutul în diplomaţie, dar mai apoi şi sfârşitul credinţei absolute în "onorabilitatea lumii", în "existenţa unei intenţii cinstite şi tainice în sânul lucrurilor".

Titlul românesc al cărţii (în original, La promesse de l"™aube) poate fi înşelător; deşi Gary rememorează mai toate iubirile din cei 20 de ani de viaţă cuprinşi aici - de la micuţa Valentina de dragul căreia, la 9 ani, mănâncă un pantof la prima experienţă erotică cu menajera de la Nisa, de la suedeza Brigitte care-l minte frumos la unguroaica Ilona de care războiul îl desparte şi de la poloneza refugiată-ntr-un bar din Maroc la Louison, frumuseţea angelică dar atinsă de lepră din Africa Ecuatorială Franceză- acestea sunt doar schematic descrise, trecute pur şi simplu în revistă; adevăratul subiect este acea dragoste din care ne naştem, dragostea miraculoasă dar şi împovărătoare, fiindcă nicio alta nu se mai compară cu ea: "Cu dragostea de mamă, viaţa îţi face în zori o făgăduială pe care nu şi-o ţine niciodată."

Prima dragoste, ultima dragoste este o carte care va răscoli, indiferent de vârstă, pe toţi copiii care-şi iubesc părinţii; umorul şi autoironia le vor stârni hohote de râs, iar nedreptatea şi melancolia îi va emoţiona profund. Şi dacă autorul, descriindu-şi caznele de adolescent în găsirea unui pseudonim, îşi exprimă deznădejdea de a nu fi el primul Shakespeare, Hugo, Goethe, Balzac sau Byron, la sfârşitul lecturii mulţi vor spune, cu siguranţă : "ce păcat că nu sunt eu primul Romain Gary!".

Scris de Mihai Călin

Titlu: Coada
Autor: Dragoş Voicu
Rating:
Editura: Cartea Românească
Anul aparitiei: 2009
Numar pagini: 176
ISBN: 978-973-23-2872-9

Timpul poate fi un lucru tare pervers- este suficient să treacă douăzeci de ani pentru a începe să priveşti cu nostalgie realităţi şi întâmplări care altminteri se-nscriu într-una din cele mai negre perioade ale istoriei. La asta m-au făcut să mă gândesc stările pe care mi le dădea romanul Coada pe măsură ce-l citeam.

După cum sugerează titlul, autorul se inspiră dintr-o experienţă ajunsă sinonim cu Epoca de Aur, imaginând o coadă la "tacâmuri", aproape nesfârşită-n timp şi spaţiu, prilej pentru un drum printre amintiri ce trece prin mai toate jaloanele care marchează acea perioadă în mentalul colectiv: programul redus la TV, practica agricolă, viaţa de pionier (cu cravata şi inelul, cu şnururile comandanţilor de grupă, detaşament şi unitate, cu banca de onoare şi cântecele patriotice), jucăriile artizanale ( crăcanele, ţevile cu gornete şi pocnitorile), oracole, lipsa luminii, a buteliilor şi-a apei calde (şi soluţiile improvizate pentru combaterea acestor lipsuri), trocurile cu tot ce se putea sustrage de pe la locul de muncă, sifoanele, obsesia pentru gumă de mestecat şi banane, speranţa la o Dacie...Cartea de altfel nu prea întrece profunzimea unei enumerări şi eu unul nu găsesc că excelează prin imaginaţie; şi cu toate astea, nu cred că mi-a mai luat vreodată atât de mult timp să citesc o carte atât de scurtă. Asta poate pentru că, în simplitatea sa, romanul îţi dă ocazia să umpli spaţiile goale cu propria experienţă a acelor ani; şi aşa te trezeşti stând vreo două seri la rând în braţe cu o carte pe care-n mod normal ai expedia-o în câteva ore, amintindu-ţi la rândul tău de cum te jucai, cum mergeai la şcoală, cum stăteai la coadă, cum găseai câte o bucurie în cel mai mărunt lucru pe care ţi-l putea oferi realitatea aia sinistră-Coada e mai degrabă un vehicul decât o călătorie.

E o carte care, cu toate defectele sale - perspectiva unui narator adult dar cu exprimare de copil; disocierea repetată între perspectiva naratorului şi cea a autorului; introducerea cam fără rost în naraţiune a unor tentative literare, câteva chiar reuşite, ale unuia dintre personaje; greşeli de ortografie (cum ar fi confuzia "într-una"/ "întruna") care nu ştii dacă aparţin scriitorului sau corecturii - are destule scene memorabile şi dialoguri bine scrise, dar care-ţi place şi vrei să-ţi placă în primul rând fiindcă te priveşte.

Altminteri este ciudat să constaţi - nu pentru prima oară, ce-i drept - că amintirile tale sunt cam aceleaşi cu ale altora de-o vârstă cu tine şi că ele încep tot mai mult să se reducă la dimensiunea unui clişeu- la nici 30 de ani, aproape că şi recunosc în mine viitorul pensionar de Cişmigiu care-şi va bate la cap nepoţii plictisiţi cu poveşti despre Ceauşescu şi raţii şi respectul faţă de părinţi. Fiecare generaţie cu memoria sa; poate peste 20 de ani, copilul de azi va scrie romanul Ambuteiajul.

Scris de Mihai Călin

Titlu: Trilogie murdară la Havana
Autor: Pedro Juan Gutierrez
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2007
Traducere: Ana-Maria Tamaş
Numar pagini: 464
ISBN: 978-973-707-163-7

(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Alimente pe cartelă, bişniţă cu ce nu se găseşte-n magazine -deci cu orice-, apa şi curentul oprite când ţi-e lumea mai draga, cozi interminabile, salam cu soia, oameni disperaţi să fugă, poliţie represivă, presă care vorbeşte doar despre realizări măreţe.. Nu e vorba despre România ceauşistă a anilor "™80, ci de Cuba lui Castro din anii "™90, cum este ea înfăţişată de Pedro Juan Gutierrez în Trilogie murdară la Havana.

In spatele titlului, care te poate duce cu gândul la o carte despre dulci perversiuni şi descrieri picante, descoperi, citind, romanul mizeriei unui popor zdrobit de foamete şi sărăcie.

Intr-o lume cândva fermecătoare, acum decăzută, omul revine la stadiile de început ale evoluţiei; uită de generozitate şi solidaritate, se scutură de morală şi demnitate, renunţă, ca să nu-şi piardă cumpătul, la reflecţia asupra a ceea ce-l înconjoară, se desparte cu alte cuvinte, rând pe rând, de toate straturile care-l transformaseră din animal în om, totul pentru un unic şi jalnic scop- de a supravieţui şi nimic mai mult. "Sărăcia perverteşte lumea".

Oamenii stau înghesuiţi, alături de şobolani, în cămăruţele insalubre ale clădirilor pe cale să se prăbuşească şi mişună prin oraş în căutare de şmenuri sau hrană. Sunt într-o fugă fără sfârşit către mai bine: din sate fug spre Havana, iar din Havana fug către Miami, unde realizează în sfârşit că închisoarea din ţară le întemniţează sufletul oriunde s-ar duce. Bunăstarea se măsoară în fripturi, banii cu greu câştigaţi sunt aruncaţi pe fereastră şi goana o ia de la capăt. Eliberarea, şi aceea temporară, vine pe filierele obişnuite: alcool, droguri şi mai ales sex: straight sau gay, din dragoste, de plăcere sau pe bani, cu parteneri tineri sau pensionari, intra sau interrasial, simplu sau în grup, în casă, pe stradă sau pe plajă, împreunarea asta frenetică este în aceeasi măsură expresia sărăciei şi a sângelui fierbinte, caraibian.

Intorcând paginile, ai impresia că citeşti un foileton inspirat de ştirile de la ora 5, în care sunt la ordinea zilei jafurile-n văzul lumii, contrabanda, crimele, sinuciderile, accidentele stupide, vrăjitoria, adulterul, prostituţia, exhibiţionismul, voyeurii, necrofilia şi canibalismul- poliţia se face adesea că nu vede, iar pe oameni nu-i mai şocheaza nimic.

Acesta este de fapt "meniul" oricărei lumi în plină destrămare, la care se adaugă ingredientele cubaneze -parfumul de rom şi trabuc, maşinile de epocă, plajele, oceanul, boleroul, femeile frumoase, amestecul unic de creştinism şi zei afro-cubanezi- şi care alcătuiesc o pojghiţă subţire şi fermecătoare, un miraj pentru turiştii străini, acei observatori cinici sau doar superficiali, cu aparatul foto într-o mână şi ghidul turistic în cealaltă.

Cartea aceasta redă fără ascunzişuri, fără cosmetizări, viaţa acelor ani de pe străzile Havanei, iar Gutierrez însuşi explică procesul: apucă pur şi simplu o bucată din realitate şi o trânteşte cu toată puterea pe pagina albă.

Nouă, celor scăpaţi cu 20 de ani în urmă dintr-un coşmar, trecuţi prin panica anilor "™90 şi ajunşi acum, năuci, în faţa altor vremuri tulburi, acest veritabil roman al crizei ne pune în faţă alternativele: să continuăm, ca până acum, să ne-năsprim şi să ne coborâm spiritul în mocirlă sau să ne lăsăm inspiraţi de pescarul lui Hemingway din Bătrânul şi marea, spre care Gutierrez priveşte cu nostalgie, ca spre un erou cubanez al altor vremuri, tot grele, dar mai demne. Primul pas ar putea fi să preluam din filozofia de viaţă a lui Cholo, personajul ultimei povestiri din volum, care la 76 de ani îşi continuă drumul optimist şi vioi, lovit, dar neînvins: "Trebuie să trăieşti eliberat de frică şi să mergi înainte."

Scris de Mihai Călin

Titlu: Grand Bazar România
Autor: Mike Orsmby
Rating:
Editura: Compania
Anul aparitiei: 2008
Traducere: Vlad A. Arghir
Numar pagini: 288
ISBN: 978-973-7841-54-4

Acum câteva luni, într-un amplu reportaj despre potenţialul turistic al Bucureştiului, o ziaristă dădea pe lângă Casa Poporului de nişte turişti finlandezi. Întrebaţi ce impresii au, aceştia au dat un răspuns uimitor: "E un oraş frumos, cu bulevarde mari, nu ca la noi, oamenii sunt aşa de amabili, abia aşteptăm să revenim aici!". Evident că noi, cei care ştim cât de împuţit ne e oraşul, că oricât de mari ar fi bulevardele, tot nu fac faţă traficului, că e plin de nesimţiţi şi mitocani, ar trebui să fim uluiţi- cum era şi reporteriţa- de o astfel de opinie.

Dar adevărul e că părerea unui străin, în orice ţară s-ar afla, este una atunci când este doar în trecere, ca simplu turist, şi alta-când este rezident în ţara respectivă. Opinia unui expatriat -mai ales din spaţiul vestic- mi se pare cu mult mai interesantă, pentru că este rezultatul comparaţiei între vieţi, locuri şi sisteme diferite. Iar când opiniile -şi circumstanţele de la care acestea pornesc- se desfăşoară între coperţile unei cărţi, poate ieşi ceva interesant.

Anul ăsta am citit cu plăcere, între două lecturi mai serioase, cărţile a doi autori englezi -Peter Mayle şi Stephen Clarke- stabiliţi în Franţa -în Provence şi respectiv, la Paris. Descrierea contactelor neaşteptate cu birocraţia, neseriozitatea, suspiciunea şi fanfaronada băştinaşilor este spumoasă, dar dublată şi de admiraţie pentru frumuseţea locurilor şi a climei, pentru obiceiurile sportive, culturale şi mai ales gastronomice din Hexagon; aceste detalii specifice ţării şi naţiei, dimpreună cu vechea rivalitate anglo-franceză şi cu stilul de umor britanic, dau naştere unui cocteil irezistibil, unui izvor de bună dispoziţie.

Cam la asta mă aşteptam şi când am cumpărat Grand Bazar România a lui Mike Ormsby, un jurnalist britanic care, după ce-a locuit şi lucrat în mai multe locuri de pe glob, a ajuns să se stabilească la noi. Credeam că străinul va găsi un motiv de a râde sincer şi indulgent de toate lucrurile care pe noi ne întristează şi ne îmbolnăvesc de nervi; şi credeam că citind o asemenea carte, vom găsi din nou resurse să ne lansăm într-un haz de necaz nu tocmai terapeutic, dar măcar paliativ. Nu-i aşa, însă. În locul umorului britanic am dat peste o luciditate occidentală neabătută, care face un lung inventar al bolilor noastre ca naţie. Descoperă rasismul, cultivat şi de oamenii simpli, şi de intelectuali, mâncătoria de la muncă sau din familie, nesimţirea- endemică şi-n spaţiul public, şi între patru pereţi. Expune snobismul şi dependenţa tâmpă de televizor şi e şocat de gălăgie şi de nebunia din trafic. Experimentează pe propria piele birocraţia şi aberaţiile vieţii la bloc şi se holbează-n hăul dintre conducători şi popor. Se impiedică de intoleranţa agresivă şi de nepăsarea faţă de mediu şi-l revoltă mizeria şi cruzimea faţă de animale. Notează evoluţia de suprafaţă a ţării, cu faţade noi şi maşini moderne, dar simte cum în spate stă tot mizeria şi degradarea, poate sub altă formă, dar la fel de toxică. Ormsby zugrăveşte însă tot acest tablou într-un stil obiectiv, fără maliţie, fără agresivitate, fără să "intre la rupere", aşa cum poate te-ai aştepta de la un tip cu trecut de ziarist, ci cu uimirea omului civilizat şi chiar cu regret; pentru că în acelaşi timp, ca într-un fel de realitate paralelă care a obosit să o combată pe prima şi incearcă doar să reziste, cunoaşte şi oameni buni şi cumsecade -foşti studenti, muzicieni, vecini, taximetrişti, barmani, pensionari- şi locuri minunate precum Ardealul sau Cişmigiul, toate astea fiind condamnate să rămână insuliţe de frumos şi normalitate în mijlocul nebuniei. Fără a da lecţii sau a se pogorî cu soluţii, el se alătură celor nemulţumiţi de prezentul nostru, ia parte la drama şi dilema noastră. Şi în timp ce tot mai mulţi dintre noi, dezamăgiţi şi exasperaţi de tot ce ne-nconjoară, plecăm spre zări mai frumoase dar şi mai singuratice, poate că luminiţa de speranţă a cărţii e constatarea că acest român prin adopţie nu-şi ia lumea-n cap, nu se resemneaza, ci rămâne, sfidând realitatea, pe poziţii. N-ar fi rău s-o facem şi noi.

Scris de Mihai Călin