Autor: Henry Miller
Rating:
Editura: Trei
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Roxana Boboc
408 pagini
ISBN:978-973-707-311-2

După cum un pasionat de scene fierbinţi ar da pe repede-nainte filmul Monster’s ball, trecând cu nerăbdare peste toată acţiunea doar ca să ajungă la secvenţele explicite cu Halle Berry şi Billy Bob Thornton, ce constituie pentru mulţi critici cea mai realistă partidă de sex din cinematografie, tot aşa un împătimit de lecturi cu subiect, intrigă şi tâlcuri ar fi după o vreme tentat să frunzărească Opus Pistorum în căutare de orice altceva înafara nesfârşitelor descrieri de împreunări; însă dacă primul s-ar putea declara câştigat, al doilea ar rămâne fără discuţie cu buza umflată, fiindcă din totalul de 400 de pagini ale romanului lui Miller, cele 10-15 de respiro strecurate din loc în loc trec neobservate.

Nu că restul ar fi notabile atfel decât prin abundenţă. Fiindcă începând cu prima pagină, asupra cititorului se revarsă un potop de grozăvii, de la voyeurism, pedofilie şi incest la sodomie, zoofilie şi viol în grup; în faţa acestora, abundenţa adulterului şi episoadele de homosexualitate par absolut nevinovate. Dacă însă la început toate astea îţi trezesc un interes vinovat, după maximum 50 de pagini survine obişnuinţa şi plictiseala. Nu sunt un mare consumator de literatură erotică, dar eu unul în acest roman nu găsesc nici umorul lui Bukowski, nici farmecul lui Gutierrez şi nici imaginaţia lui Sade, ci doar sex gol şi searbăd, fără substrat.

La sfârşitul volumului, pe coperta a patra, este arborată dubioasa mândrie a publicării unei lucrări care „are potenţialul de a reintroduce ideea de cenzură pe piaţa editorială românească”; este şi asta parte a unei strategii de marketing care dacă are drept scop doar vinderea cărţii, se vede treaba că, cel puţin în cazul meu, a funcţionat. În rest însă, Opus Pistorum se dovedeşte o pierdere de timp într-o lume ce trăieşte zi de zi pe fugă, o risipă de hârtie în epoca încălzirii globale şi o irosire de bani în vreme de criză economică.

Scris de Mihai CălinCarti de acelasi autor

• Sexus
• Nexus
• Primavara neagra
• Zile linistite la Clichy
• Tropicul Capricornului

Autor: Romain Gary

Rating:
Editura: Cartier
Anul apariţiei: 2007
Traducător: Liviu Papuc
396 pagini
ISBN: 978-9975-79-432-9

A face ce-i indicat să faci versus a face ce vrei să faci, a fi raţional versus raţiunea de a fi-cu toţii am avut de ales de multe ori de-a lungul vieţii. Şi-n faţa alternativelor ăstora, mulţi am ales cu capul în locul inimii. Pentru unii o fi fost rău, pentru alţii-mai bine; dar cu siguranţă cam toţi ne-am întrebat, mai devreme sau mai târziu: „şi dacă mi-aş fi lăsat sufletul să aleagă?”

Aceleaşi opţiuni le are, ca îndrăgostit şi ca francez, Ludovic, tânărul născut cu harul-deopotrivă binecuvântat şi blestemat- al unei memorii excepţionale, din romanul Himere al lui Romain Gary. El are de ales între dragostea imposibilă pentru Lila, prima fată din viaţa sa şi părerea „înţeleaptă” a lumii care spune că „vor mai veni şi altele”; între a lupta împotriva ocupantului german şi a colabora sau măcar covieţui cu el, aşa cum fac oamenii cu scaun la cap. Multă vreme separat de poloneza Lila de distanţele mari, de originea socială şi de izbucnirea războiului, Ludo reuşeşte s-o păstreze lângă el, răscolind în memorie după amintiri, stimulându-şi imaginaţia ca s-o inventeze. Prea tânăr ca să-şi cunoască ţara, el o evocă pe cea despre care-a învăţat la şcoală, Franţa lui Rousseau şi Diderot, a lui Charlemagne şi Napoleon, pe care o regăseşte în figura lui de Gaulle. Într-o lume-n care „dragostea nu era sensul vieţii, ci doar micul ei beneficiu” şi-n care în faţa invadatorului era mai bine să pleci capul şi să-nalţi braţul drept, alegerile lui Ludovic îl tranformă, în ochii celorlalţi, într-un nebun periculos.

Din anii dramatici ai tinereţii, el va avea multe de-nvăţat: că să iubeşti înseamnă s-accepţi libertatea celuilalt, că „să-nţelegi totul înseamnă să ierţi totul”; că demnitatea umană e greşit plasată la nivelul fundului şi cea mai veche meserie din lume e practicată mai degrabă de oameni lipsiţi de noroc decât de morală; că sunt multe feluri de a opune rezistenţă inamicului -trăgând cu arma, înălţând zmeie sau gătind dumnezeieşte; că josnicie găseşti şi printre conaţionali iar bunătate- şi la adversari.

Ultima carte a lui Romain Gary este una din acele scrieri complete –roman de dragoste, de aventuri, istoric şi bildungsroman în acelaşi timp- pe care de când o închei abia aştepţi s-o reciteşti, una din primele mele opţiuni în cazul unui exil pe-o insulă pustie.

Scris de Mihai CălinCarti de acelasi autor

• Prima dragoste, ultima dragoste
• Ai toata viata inainte

Autor: August Strindberg
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Liliana Donose Samuelsson
104 pagini
ISBN: 978-973-50-1993-8

Ca să înţelegi cum a evoluat societatea umană nu trebuie neapărat să parcurgi tomuri întregi ale vreunei Istorii a civilizaţiei- e suficient să citeşti, într-o singură zi, Insula preafericiţilor a lui Strindberg. Cel care devenea cunoscut cu “Salonul roşu” criticând vehement mai toate aspectele lumii în care trăia -politica mânjită de interese, presa aservită, arta orgolioasă, justiţia coruptă, burghezia tarată de snobism, parvenitism, ipocrizie şi superficialitate-, dezvăluie în această carte mecanismele prin care o astfel de lume strâmbă se naşte, se dezvoltă şi se pietrifică, făcând mereu aceleaşi greşeli care o duc de la fericirea începutului la deznădejdea din final.

Alungaţi dintr-o Suedie ostilă şi nedreaptă -care însă, spre batjocura tuturor, se visează leagănul civilizaţiei, Paradisul pierdut- o mână de proscrişi eşuează pe insula care le permite să-şi trăiască în sfârşit viaţa asa cum visează oricine. Clima este călduroasă atât iarna cât şi vara, roadele sunt variate şi îndestulătoare iar izvoare sunt la tot pasul, aşa că toate lipsurile lumii pe care au părăsit-o sunt acum date uitării: nu-i nevoie de adăpost sau haine, hrana se găseşte din abundenţă, munca e redusă la strictul necesar. Şi cum “legile sunt făcute să îndrepte lipsurile societăţii”, sunt abolite toate instituţiile şi reglementările, rămase acum fără obiect: Biserica, legea pământurilor, cea a moştenirii, a căsătoriei şi codul penal. Corpurile slăbite de trecutele privaţiuni se întremează; infractorii de altădată convieţuiesc acum în pace, fiindcă nu mai există rivalităţi sau dispute, femeile sunt egalele bărbaţilor, nou-născuţii sunt motiv de bucurie, nu de îngrijorare- acesta este Raiul pe Pământ. Numai că aici, fructul biblic al cunoaşterii este înlocuit de un fruct al uitării, pe care cu toţii -mai puţin căpetenia lor- îl înghit pentru a se desprinde pentru totdeauna de trecutul dureros care încă-i bântuie- transformându-se astfel în primii oameni ai unei lumi noi şi inocente.

Rămaşi însă fără această Insulă a preafericiţilor în urma unei erupţii care o scufundă, ei o iau de la capăt într-un alt loc, unde totul este diferit: clima este mai răcoroasă, sunt fructe puţine dar vânat ceva mai mult. E nevoie de haine şi adăpost, iar hrana se obţine cu trudă, la vânătoare sau lucrând pământul. Femeile redevin subordonate, copiii sunt din nou o pacoste. Una câte una, căpetenia reintroduce vechile legi ale căsătoriei, pământului şi moştenirii. Apar conflicte între diferitele grupuri pentru resursele naturale, aşa că e instituită armata regulată, alcătuită din cei fără căpătâi şi care ajunge să impună taxe de protecţie şi să-i terorizeze pe ţărani. Se diferenţiază deci clasele sociale: căpetenia şi anturajul său care alcătuiesc aristrocraţia, dimpreună cu armata, trăiesc şi, mai mult, prosperă pe seama ţărănimii, iar sub pătura aceasta mai sunt doar cei fără pământ-meşteşugarii. Reapare codul penal şi pedeapsa cu moartea pentru nemulţumiţii de noua ordine; iar când nedreptatea se adânceşte şi oamenii încep sa prefere moartea vieţii în mizerie, căpetenia introduce cu sprijinul acoliţilor săi o religie menită să crească frica de moarte, al cărei centru este „învăţătura iadului”: netrebnicii care nu-s mulţumiţi să muncească pentru alţii vor arde pe veci în infern.
Inspirat de trecutul pe care doar el nu-l uitase, conducătorul, devenit între timp Rege, continuă îndoctrinarea în şcoală, prin cântece şi ziare. Puterea se transmite descendenţilor, din vârful ierarhiei şi până la funcţionari, privilegiile permanentizându-se. Apare Academia ca instituţie de proslăvire a regelui şi orânduirii, totul culminând cu o lucrare, copiată după originalul scandalos din vechea ţară de origine, în care insula aceasta asuprită şi amărâtă este proclamată leagăn al civilizaţiei şi adevărata Insulă a preafericiţilor…

Fără a fi –şi fără a-şi propune să fie- de o mare frumuseţe stilistică, această carte dezvăluie adevăruri şi te pune pe gânduri la tot pasul. Îţi dai seama că lumea noastră defectă nu poate fi decât rezultatul defectelor noastre ca oameni, că încă de la început purtăm în noi înşine seminţele propriei nefericiri. Iar oamenii blestemaţi ai povestirii, prea grăbiţi să uite durerea trecutului într-o societate strâmbă, confirmă din nou că cei care nu-şi cunosc istoria sunt condamnaţi s-o repete la nesfârşit, cu toate relele şi nedreptăţile sale. Dar poate cea mai tulburătoare concluzie care se poate trage din această neschimbată şi tristă ciclicitate este că, din păcate, trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.

Scris de Mihai CălinCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Erich Maria Remarque
Rating:
Editura: Editura pentru literatură-BPT
Anul apariţiei: 1965
Traducător: Emanuel Cerbu
284 pagini
(ediţia în limba engleză)

Izbucnirea a ceea ce avea să devină Primul Război Mondial a fost primită cu mult entuziasm în marile state europene. Însufleţiţi de poveştile despre mari cuceritori şi campanii glorioase, dornici de aventură şi revanşă, tineri din toate ţările se înrolau în grabă şi porneau spre front în uralele mulţimilor fericite. Se aştepta un război rapid, aseptic şi eficient, cu toţii se vedeau de Crăciun înapoi la casele lor. Însă nu manevrele fulgerătoare, cuceririle rapide şi campaniile în mare viteză urmau să caracterizeze acest conflict ce avea să dureze mai bine de patru ani. Definitorie pentru acest război avea să fie încleştarea dintre marile puteri de pe frontul de vest, concretizată printr-un război neglorios de tranşee şi artilerie în care în termeni de teritoriu puţin s-a câştigat şi puţin s-a pierdut; privit de la distanţă, acest front a fost o mare plictiseală.

Lucrurile nu mai arată însă la fel când le priveşti prin ochii naratorului-soldat din Pe frontul de vest nimic nou de Erich Maria Remarque. Afli că-n ciuda linei frontului aproape neschimbate de la o zi la alta, aici se luptă pe viaţă şi pe moarte, afli că-n spatele comunicatelor militare seci – baraj de artilerie, atac, contraatac, lovitură, contralovitură- sute de mii de oameni mor în chinuri de ambele părţi. Tinerii ieşiţi de pe băncile şcolii, îmbătaţi cu discursuri patriotice şi treziţi cu puşca-n mână descoperă absurditatea războiului hotărât de atât de puţini şi luptat de atât de mulţi. Moartea ameninţă la tot pasul, e adusă de puşti, mitraliere, grenade, schije, obuze sau de noile invenţii- tancurile şi gazele toxice; te găseşte oriunde-ai fi şi orice-ai face- în tranşee, în pădure, în buncăr, în bucătărie, în latrină, până şi morţii de-abia îngropaţi sunt răscoliţi de obuze.

Singura şansă de supravieţuire în acest coşmar este regresia la condiţia de animal, preluarea controlului de către instinct în dauna conştiinţei; doar simţurile ascuţite îţi sunt de ajutor în linia întâi, activarea gândirii înseamnă fracţiuni de secundă-n plus care fac diferenţa-ntre viaţă şi moarte. Singurul mod de-a gestiona ororile din jurul tău –şuvoaiele de sânge, oamenii sfârtecaţi, urletele-ngrozite- este să le ignori, să le împingi la fund pentru alte vremuri, dacă le vei mai apuca. Devii doar o viaţă care-şi doreşte să trăiască, iar orice alte considerente nu-şi mai au rostul- cizmele cele bune ale camaradului amputat nu-i mai sunt de folos aşa că-i normal să le râvneşti, coaja de pâine mai poate fi mâncată chiar dacă-i roasă pe la margini de şobolani.

Pe frontul de vest nimic nou nu-i doar o carte despre ororile războiului, este şi romanul unei generaţii distruse de această conflagraţie. Tineri care abia păşiseră-n viaţă ajung să cunoască totul despre moarte, băieţi care se-nălţaseră-n şcoală pe culmile celor mai frumoase descoperiri, cugetări şi scrieri ale omenirii, plonjează-n abisurile deznădejdii şi-ale luptei pentru supravieţuire. Pentru ei, cei încă fără rădăcini, războiul avea să-nsemne ruperea de trecutul scurt din urmă şi trecerea-ntr-un viitor de la care nu mai au ce să spere. Poate că tocmai lipsa speranţei născută dintr-un război avea să conducă la cel ce avea, nu după mult timp, să urmeze.

Scris de Mihai CălinCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Heinrich Boll
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2003
Traducător: Mariana Şora
156 pagini
ISBN: 973-50-0357-0

(ediţia în limba engleză)

Cum s-ar cuveni să reacţionezi când devii ţinta calomniilor unui ziar de scandal? Să-ncerci să explici, să dezminţi? – dar ziarul respectiv răstălmăceşte orice vorbă, iar gazetele serioase n-au cititori. Să faci acţiune-n justiţie? – poţi încerca, dar ziarul are proptele la poliţie, în mediul politic şi economic. Să păstrezi liniştea, încrezându-te în cugetarea lui Twain „puţine sunt calomniile care rezistă la presiunea tăcerii”? – o atitudine superioară, fireşte, dacă poţi să-nduri noroiul cu care eşti împroşcat zi de zi.

Nu putem şti sigur dacă variantele astea le-o fi avut în vedere şi Katharina Blum, eroina povestirii lui Heinrich Boll, fiindcă naratorul priveşte din exterior, construindu-şi povestea pe baza unor procese verbale şi a mărturiilor terţilor. Cert este că dacă s-a gândit la aceste posibilităţi, ea le-a găsit nesatisfăcătoare, aşa cum cred că le consideră toţi cei care-i citesc- cu indignare- povestea.

Katharina este o tânără menajeră atrăgătoare, serioasă şi hotărâtă, provenită dintr-o familie săracă şi chinuită, în care a aflat din copilărie ce-nseamnă munca. Ea reuşeşte să depăşească limitele impuse de lumea mică şi plină de prejudecăţi în care a crescut, părăsindu-şi pe rând familia şi soţul şi stabilindu-se-n final într-un mare oraş; aici, prin forţe proprii dar şi cu ajutorul unor familii pentru care lucrează şi care-o îndrăgesc, reuşeşte să-şi ia un apartament şi chiar şi o maşină la mâna a doua. Prea mult timp pentru plăceri nu are, luându-şi cât de multe angajamente poate şi ocupându-se în rest de propria casă, simbolul reuşitei sale. Katharina are o viaţă mică şi liniştită.

Cu siguranţă deci că e foarte surprinsă când, de-ndată ce-şi găseşte dragostea mult aşteptată, se trezeşte săltată de poliţie şi dusă la interogatoriu pentru favorizarea infractorului-iubitul ei este un urmărit general. Mai mult, devine subiectul de prima pagină al unei publicaţii de scandal, care pornind de la informaţii scurse din poliţie construieşte un întreg foileton senzaţionalist, ale cărui ingrediente „jurnalistice” sunt minciuna, trunchierea, deformarea şi născocirea. Viaţa mică şi obişnuită a Katharinei este aruncată sub reflector, întoarsă pe toate feţele şi transformată-n povestea unei adevărate infractoare ale cărei mijloace curente sunt seducţia, frauda şi cinismul. Personaje infame din trecutul ei trist ies la iveală ca să pună umărul la murdărirea celei care îşi depăşise condiţia; în acelaşi timp, oricine are curajul să-i ia apărarea este fie ignorat, fie răstălmăcit, fie transformat în subiect suplimentar.

Aşa că această tânără, discretă şi cuviincioasă în viaţa privată, harnică, chibzuită şi riguroasă în cea profesională, vede cum onoarea pe care şi-o păzise şi care îi ghidase alegerile în viaţă îi este călcată-n picioare, fără motiv şi fără putinţă de apărare. În lipsa vreunei alte alternative acceptabile, Katharina îl omoară pe reporterul care intrase cu bocancii în viaţa ei.

Mai mult decât vorba rostită, cuvântul scris, care poate fi citit şi recitit, păstrat şi răscolit, are în faţa omului obişnuit greutatea şi autoritatea care impun respect şi încredere. Însă cuvântul care răspândeşte idei, principii, adevăruri şi cugetări, poate transforma cu aceeaşi autoritate invenţia în fapt şi minciuna în adevăr, distrugând vieţi şi îngenunchind idealuri. Iar mizeria pornită din mâna scriitorului se lipeşte în egală măsură de calomniat şi de cititori. Te simţi murdar citind Onoarea pierdută a Katharinei Blum şi deşi dincolo de finalul cărţii, pe eroina principală o aşteaptă ani buni de închisoare, cititorul-judecător este cel care o achită, pe motiv de legitimă apărare.

Scris de Mihai CălinCarti de acelasi autor

• Opiniile unui clovn
• Onoarea pierduta a Katharinei Blum

Autor: Stephen Clarke
Rating:
Editura: RAO
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Veronica Tomescu
448 pagini
ISBN: 978-973-103-744-8

Paul West, personajul lui Stephen Clarke din Un an în merde, revine cu noi aventuri pe tărâm francez cu În ce merde te bagă dragostea. Englezul continuă acţiunea de unde a lăsat-o la sfârşitul primului volum, povestindu-şi peripeţiile antreprenoriale, aventurile amoroase şi zbuciumele sufleteşti. I se oferă astfel pretextele pentru a radiografia particularităţile nesănătoase, revoltătoare, curioase sau amuzante ale ţării de adopţie- se confruntă rând pe rând, cu poliţia rutieră ilogică (o fi altfel pe vreundeva?), cu familia suspicioasă a iubitei, cu moravurile uşoare ale femeilor căsătorite, cu trândăvia meseriaşilor, cu snobismul franţuzesc de-acasă şi din deplasare, cu birocraţia în afaceri, cu neprofesionalismul angajaţilor, cu ciudăţeniile sistemului de asigurări sociale, cu dificultăţile de comunicare şi prejudecăţile. Toate astea ar oferi suficient material pentru o lectură foarte agreabilă.

Numai că vrând probabil să repete cât mai repede succesul din Un an în merde, autorul livrează o carte plictisitoare, cu un umor chinuit, gros şi răsuflat, rareori înlocuit cu poante inspirate şi metafore amuzante. Este în continuare obsedat (de unde si titlul cărţilor) de fecalele de câine care, chipurile, sufocă Parisul (mai bine se plimba un pic prin Bucureşti) şi ne îmbogăţeşte cunoştinţele de franceză inventariind expresiile ingenioase legate de excremente din limba lui Voltaire; preocupările astea mie îmi par mai degrabă patologice decât comice. Rareori te aştepţi de la un roman umoristic din zilele noastre să aibă cine ştie ce subiect, dar când nici menirea lui de-a te face să râzi nu e-ndeplinită satisfăcător, te izbeşte şi mai tare subţirimea intrigii.

Una peste alta, o continuare neinspirată a unei prime cărţi ce părea să-l transforme pe Stephen Clarke într-o variantă urbană a lui Peter Mayle, britanicul care de douăzeci de ani face furori cu cărţile savuroase, idilice, stilate şi instructive despre peripeţiile sale prin sătucele din Provence. Deşi vorbim teoretic despre nişte scrieri de acelaşi calibru subţirel, diferenţa între ele este ca de la Fraţii Marx la Ţociu şi Palade, ca de la rahatul turcesc la… merde.

Scris de Mihai CălinCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Jonas Lie
Rating:
Editura: Univers
Anul apariţiei: 1975
Traducător: Leontina Moga
360 pagini

Dintre cei patru giganţi din zorii literaturii norvegiene moderne, Ibsen, Bjornson, Kielland şi Lie, ultimii doi par a avea cele mai puţine traduceri în limba română. Singurul volum de Jonas Lie despre care ştiu să fi apărut la noi conţine două romane, Malstrom şi Condamnat pe viaţă, traduse din păcate din limba germană, astfel că nu ştii dacă lectura un pic greoaie se datorează scriiturii originale sau celor doi traducători prin mâinile cărora a trecut cartea ca să ajungă până la noi.

Malstrom este povestea unei vechi, onorabile şi bogate familii care se prăbuşeşte în urma speculaţiilor financiare scăpate de sub control, antrenând pe lângă ea, ca într-un vârtej, mai toate familiile şi afacerile locale. Crahuri –mai mici sau mai mari- au tot fost de când există banul, asta ajungi să realizezi citind acest roman scris cu mai bine de o sută de ani în urmă. Înveţi însă în acelaşi timp că un eveniment atât de dramatic cum este falimentul poate fi prilejul reclădirii vieţii pe baze sănătoase, că tot răul poate fi spre bine- încorsetaţi de statutul lor, de convenţiile care se aplicau în acele vremuri cu precădere celor înstăriţi, membrii familiei Foss descoperă în final libertatea şi independenţa pe care ţi le dau o viaţă simplă şi corectă, în care sufletul îşi recâştigă locul ocupat atâta vreme de bani. O lecţie ca aceasta poate fi utilă în vremurile tulburi prin care trecem.

Condamnat pe viaţă urmăreşte istoria unui copil din flori crescut departe de dragostea maternă, în casa unor străini abuzivi care-l privează de afecţiune, ocrotire şi înţelegere în primii ani ai vieţii. Cu toate nedreptăţile de care se izbeşte încă din leagăn, el încearcă să răzbească; caută munca cinstită şi iubirea de care a fost mereu lipsit, în ciuda unei vieţi care nu i-a dat nimic pe tavă şi a unei lumi dispreţuitoare şi pline de prejudecăţi, pe care el însuşi se încăpăţânează totuşi s-o creadă bine orânduită. Însă atunci când i se zădărniceşte singura speranţă de fericire, el ajunge în fine să-şi asume rolul ce-i fusese hotărât de la bun început, primind şi oficial condamnarea cu care în fapt se născuse. Lumea are nevoie de îngeri şi demoni şi de multe ori şi-i creează ea însăşi şi pe unii, şi pe ceilalţi.

Scris de Mihai CălinCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Romain Gary
Rating:
Editura: Rao
Anul apariţiei: 2007

Traducător: Marcel Aderca 384 pagini ISBN: 978-973-103-403-4

Pret: 24,99 lei

Mulţi dintre noi ne petrecem tinereţea sau chiar întreaga viaţă căutând Marea Dragoste descrisă în atâtea cântece, filme şi cărţi, dragostea aceea pură şi înălţătoare, care să ne îndemne la fapte deosebite, să ne facă mai buni şi să ne împlinească existenţa, fără să ne dăm seama decât mai târziu că ceea ce căutam era de cele mai multe ori lângă noi de la bun început, de când am venit pe lume.

Cartea lui Romain Gary, Prima dragoste, ultima dragoste, este romanul unei astfel de iubiri. Este în aceeaşi măsură o autobiografie a autorului şi o biografie a mamei sale- femeia care, părăsită de soţ şi gonită din Rusia natală din cauza originii evreieşti, se dedică în întregime fiului său, care va rămâne de aici încolo, singurul bărbat din viaţa ei. Ea-şi adună resturile vieţii distruse şi ale visurilor sfărâmate, şi-şi clădeşte noi ambiţii, noi idealuri, dar nu pentru sine, ci pentru copilul său. Zi de zi se luptă cu sărăcia şi nedreptăţile existenţei, trăgându-şi energia din privirea fiului său, pe care-l fereşte de griji şi nevoi şi în jurul căruia făureşte un univers plin de veselie şi afecţiune, poveşti frumoase şi visuri măreţe. Femeia ale cărei proprii aspiraţii artistice au fost năruite caută fără încetare semne ale geniului băiatului, ghicind în el, rând pe rând, un dansator la fel de mare ca Nijinski, un violonist de talia lui Menuhin, un cântăreţ de operă precum Şaliapin; el învaţă astfel, încă din copilărie, să nu se mulţumească cu puţin, ci să ţintească spre stele.

Timpul trece peste amândoi, iar drumul comun, început în Rusia şi continuat anevoios prin Lituania şi Polonia ajunge în fine în Franţa, tărâmul faptelor eroice şi al oamenilor iluştri, ţinta viselor naive ţesute de mamă şi însuşite de copil. Uneori jenat, alteori înciudat, odată ce se maturizează, de dragostea ei copleşitoare, el ştie totuşi să o aprecieze cum se cuvine, pe măsură ce ajunge să cunoască oameni ce trec prin viaţă cu sufletul ciuntit de lipsa iubirii materne. Şi inţelege, când anii încep să se adune peste chipul şi sănătatea ei, că-i este dator să devină omul pe care ea l-a crescut să fie, justificând astfel anii de sacrificii şi viaţa ei ratată. Constatând cu umor dar şi regret lipsa oricărui talent ca balerin, cântăreţ, actor sau sportiv, el se hotărăşte să caute gloria literară şi aspiră, totodată, la cariera diplomatică şi cea militară la care visează mama lui, admiratoare naivă a lui D’Annunzio şi-a lui Vronski din Anna Karenina.

Dând el însuşi piept cu viaţa, copilul de altădată, devenit adolescent şi apoi adult, constată că lumea e înrobită de prostie, ură, prejudecăţi şi meschinărie, dar nu primeşte această descoperire cu descurajare, ci dimpotrivă, cu hotărârea de a o schimba, de a o transforma într-o realitate demnă de sacrificiile mamei sale. Acesta devine crezul său, pe care-l urmează şi cu stiloul, dar şi cu arma-n mână. Oamenii mari se remarcă în împrejurări deosebite, iar Gary luptă pentru Franţa sub comanda lui de Gaulle cu patriotismul pe care numai un naturalizat îl poate avea şi cu încrederea pe care i-o dă, pe calea gândului, bătrâna lui mamă- scrisorile ei îl îmbărbătează şi îi insuflă curajul, hotărârea şi inspiraţia cu care ea însăşi trecuse prin viaţă. Sfârşitul războiului îi aduce onoarea militară, gloria literară şi debutul în diplomaţie, dar mai apoi şi sfârşitul credinţei absolute în „onorabilitatea lumii”, în „existenţa unei intenţii cinstite şi tainice în sânul lucrurilor”.

Titlul românesc al cărţii (în original, La promesse de l’aube) poate fi înşelător; deşi Gary rememorează mai toate iubirile din cei 20 de ani de viaţă cuprinşi aici – de la micuţa Valentina de dragul căreia, la 9 ani, mănâncă un pantof la prima experienţă erotică cu menajera de la Nisa, de la suedeza Brigitte care-l minte frumos la unguroaica Ilona de care războiul îl desparte şi de la poloneza refugiată-ntr-un bar din Maroc la Louison, frumuseţea angelică dar atinsă de lepră din Africa Ecuatorială Franceză- acestea sunt doar schematic descrise, trecute pur şi simplu în revistă; adevăratul subiect este acea dragoste din care ne naştem, dragostea miraculoasă dar şi împovărătoare, fiindcă nicio alta nu se mai compară cu ea: „Cu dragostea de mamă, viaţa îţi face în zori o făgăduială pe care nu şi-o ţine niciodată.”

Prima dragoste, ultima dragoste este o carte care va răscoli, indiferent de vârstă, pe toţi copiii care-şi iubesc părinţii; umorul şi autoironia le vor stârni hohote de râs, iar nedreptatea şi melancolia îi va emoţiona profund. Şi dacă autorul, descriindu-şi caznele de adolescent în găsirea unui pseudonim, îşi exprimă deznădejdea de a nu fi el primul Shakespeare, Hugo, Goethe, Balzac sau Byron, la sfârşitul lecturii mulţi vor spune, cu siguranţă : „ce păcat că nu sunt eu primul Romain Gary!”.

Scris de Mihai Călin
Carti de acelasi autor

• Himere
• Ai toata viata inainte